marți, 19 octombrie 2010

PILDĂ: Pacatul indiferentei

S-au intalnit intr-o dupa-amiaza, pe ulita unui sat, preotul din partea locului si un taran din parohia sa. Cum l-a vazut, parintele l-a intrebat:

- Ieri dimineata am intalnit doi sateni ce se certau dintr-o pricina oarecare si am reusit in cele din urma sa ii impac. Am vazut ca tu ai trecut pe langa ei fara sa-ti pese si ti-ai continuat linistit drumul. Cum este posibil asa ceva ? Crezi ca ai facut bine ?
- Parinte, i-a raspuns omul, eu nu prea cred ca este important ceea ce fac. Dumnezeu este puternic si daca vrea sa ma mantuiasca ma va mantui, iar daca nu vrea sa ma mantuiasca, atunci asa va fi, indiferent de ce-as face eu.
- Vai, fiule, cum poti sa vorbesti asa ?! - i-a raspuns cu blandete preotul. Ia spune-mi, de unde vii tu acuma cu sapa in spinare ?
- Pai, cum de unde, parinte ? De la camp. Muncesc acolo de azi de dimineata. La cat m-am straduit, sper din tot sufletul ca Dumnezeu sa-mi dea o recolta buna.
- Nu crezi ca este la fel, fiule, si cu viata si cu pacatele tale ? De ce te duci sa muncesti la camp ? Daca Dumnezeu vrea sa ai o recolta buna, o sa le gasesti de-a gata pe toate, daca nu vrea, de ce te mai ostenesti ? Ti se pare firesc ?
- Nu, parinte! Daca nu muncesc, cum as putea sa am de-ale gurii ?
- Asa este, fiule, daca muncesti cu drag, Dumnezeu iti ajuta si obtii o recolta buna. E, tot asa, daca traiesti fara pacat, purtandu-ti si tie de grija, dar si celor din jurul tau, atunci Dumnezeu se indura si, chiar daca ai mai gresit in viata, iti iarta pacatul, iar la Judecata vei fi mantuit.
Asa cum buruienile napadesc o gradina neingrijita, tot astfel pacatele pun stapanire pe sufletul omului rau. Dupa cum vei cauta tu ca aceia din jurul tau sa aiba liniste si bucurie, sa aiba credinta si speranta in mantuire, tot astfel va cauta si Dumnezeu ca si tu sa ai parte de toate acestea.

Sa nu mai faci niciodata ca ieri! Daca poti sa ajuti pe cineva, chiar si cu un sfat sau cu o vorba buna, fa-o numaidecat, fiindca trebuie sa fim atenti la tot ce intalnim in viata, caci lumea toata este gradina de care noi toti trebuie sa avem grija.

"Numai cine isi iubeste aproapele, Il iubeste pe Dumnezeu."

PILDĂ: Cei patru ucenici

Odata, patru ucenici au vrut sa se intreaca. Zis si facut. S-au asezat toti intr-o incapere si au decis ca, timp de trei zile, nici unul sa nu spuna o vorba, ca astfel sa-si incerce rabdarea si puterea de concentrare. Dar, spre seara, cand a inceput sa se intunece, unul nu s-a mai putut abtine si a zis:

- Sa aprinda cineva lumina!
- Ce faci, nu trebuia sa tacem ? - l-a intrebat nedumerit al doilea.
- Prostilor, de ce ati vorbit ? - se repezi al treilea sa-i dojeneasca.
- Ehe, doar eu am tacut! - se lauda cu ingamfare cel de-al patrulea.
Fiecare ucenic a cazut prada cate unei ispite: graba, neincrederea, mania si mandria - cele patru ispite care incearca pe oameni in tot ceasul. De aceea, rabdarea este cel mai bun tovaras de drum in viata, fie ca muncesti, ca inveti sau ca te rogi.

"Unde nu este rabdare, nu este nici iubire."

Scrisoarea Sfântului Părinte adresată seminariştilor la încheierea Anului Sfintei Preoţii

Dragi seminarişti,
În decembrie 1944, când am fost chemat la serviciul militar, comandantul de companie ne-a întrebat la ce profesie aspira fiecare. Am răspuns că vreau să devin preot catolic. Sublocotenentul a replicat: "Deci, dumneata trebuie să-ţi cauţi altceva. În noua Germanie nu mai este nevoie de preoţi". Ştiam că această "nouă Germanie" era deja la sfârşit şi că după devastările enorme aduse de acea nebunie asupra ţării, avea să fie nevoie de preoţi mai mult ca oricând. Astăzi, situaţia este complet diferită. Însă, în diferite moduri, şi astăzi mulţi cred că preoţia catolică nu este o "profesie" pentru viitor, ci aparţine mai degrabă trecutului. Voi, dragi prieteni, v-aţi decis să intraţi în seminar, deci aţi pornit la drum spre slujirea sacerdotală în Biserica catolică, împotriva acestor obiecţii şi opinii. Aţi făcut bine să procedaţi aşa. Pentru că oamenii mereu vor avea nevoie de Dumnezeu, chiar şi în epoca dominării tehnice a lumii şi a globalizării: de Dumnezeu care s-a arătat în Isus Cristos şi care ne adună în Biserica Universală, pentru a învăţa cu el şi prin intermediul lui adevărata viaţă şi pentru a ţine cont de criteriile adevăratei umanităţi şi a le face eficace. Acolo unde omul nu-l mai percepe pe Dumnezeu, viaţa devine goală; totul este insuficient. Apoi omul caută refugiu în voluptate sau în violenţă, de care tocmai tineretul este tot mai ameninţat. Dumnezeu trăieşte. Ne-a creat pe fiecare dintre noi, deci îi cunoaşte pe toţi. Este aşa de mare încât are timp pentru lucrurile noastre mici: "Toate firele de păr de pe capul vostru sunt numărate". Dumnezeu trăieşte şi are nevoie de oameni care există pentru el şi care-l duc altora. Da, are sens să devii preot: lumea are nevoie de preoţi, de păstori, astăzi, mâine şi întotdeauna, până când va exista.

Seminarul este o comunitate aflată în drum spre slujirea preoţească. Cu asta deja am spus ceva foarte important: preoţi nu devenim singuri. Este nevoie de "comunitatea discipolilor", ansamblul celor care vor să slujească Biserica comună. Cu această scrisoare aş vrea să evidenţiez - privind şi în urma mea la timpul meu din seminar - câteva elemente importante pentru aceşti ani ai drumului vostru.

1. Cine vrea să devină preot, trebuie să fie mai ales un "om al lui Dumnezeu", aşa cum îl descrie sfântul Paul (1Tim 6,11). Pentru noi, Dumnezeu nu este o ipoteză distantă, nu este un necunoscut care s-a retras după "big bang". Dumnezeu s-a arătat în Isus Cristos. În chipul lui Isus Cristos vedem chipul lui Dumnezeu. În cuvintele sale îl auzim pe însuşi Dumnezeu vorbind cu noi. De aceea, lucrul cel mai important în drumul spre preoţie şi în timpul întregii vieţi sacerdotale este raportul personal cu Dumnezeu în Isus Cristos. Preotul nu este administratorul unei asociaţii oarecare, al cărui număr de membri încearcă să-l menţină şi să-l mărească. Este mesagerul lui Dumnezeu printre oameni. Vrea să conducă la Dumnezeu şi astfel să mărească şi adevărata comuniune a oamenilor între ei. Pentru aceasta, dragi prieteni, este atât de important ca să învăţaţi să trăiţi în contact constant cu Dumnezeu. Atunci când Domnul spune: "Rugaţi-vă în orice moment", desigur că nu ne cere să spunem încontinuu cuvinte de rugăciune, ci să nu pierdem niciodată contactul interior cu Dumnezeu. Antrenamentul în acest contact este sensul rugăciunii noastre. De aceea este important ca ziua să înceapă şi să se încheie cu rugăciunea. Ca să-l ascultăm pe Dumnezeu în citirea Scripturii. Ca să-i spunem dorinţele noastre şi speranţele noastre, bucuriile şi suferinţele noastre, greşelile noastre şi mulţumirea noastră pentru orice lucru frumos şi bun, şi ca în felul acesta să-l avem mereu în faţa ochilor noştri ca punct de referinţă al vieţii. Astfel devenim sensibili la greşelile noastre şi învăţăm să lucrăm pentru a ne îmbunătăţi; dar devenim sensibili şi la tot ce e frumos şi bun pe care-l primim în fiecare zi ca lucru evident, şi astfel creşte recunoştinţa. Cu recunoştinţa creşte bucuria pentru faptul că Dumnezeu este aproape de noi şi putem să-l slujim.

2. Dumnezeu nu este numai un cuvânt pentru noi. În sacramente el ni se dăruieşte personal, prin lucruri corporale. Centrul raportului nostru cu Dumnezeu şi al configurării vieţii noastre este Euharistia. A o celebra cu participare interioară şi a-l întâlni astfel pe Cristos în persoană, trebuie să fie centrul tuturor zilelor noastre. Sfântul Ciprian a interpretat cererea din Evanghelie: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi", spunând, între altele, că pâinea "noastră", pâinea pe care putem s-o primim de la creştini în Biserică, este însuşi Domnul euharistic. Deci, în cererea din Tatăl Nostru ne rugăm ca el să ne dea în fiecare zi această pâine "a noastră"; ca el să fie mereu hrana vieţii noastre. Ca Isus Cristos înviat, care ni se dăruieşte în Euharistie, să plăsmuiască într-adevăr toată viaţa noastră cu strălucirea iubirii sale divine. Prin corecta celebrare euharistică este necesar să învăţăm şi să cunoaştem, să înţelegem şi să iubim liturgia Bisericii în forma sa concretă. În liturgie ne rugăm cu credincioşii din toate secolele - trecutul, prezentul şi viitorul se unesc într-un unic mare cor de rugăciune. Cum pot să afirm pentru drumul meu personal, este un lucru entuziasmant a învăţa să înţelegi treptat cum au crescut toate acestea, câtă experienţă de credinţă există în structura liturgiei de la Liturghie, câte generaţii au format-o rugându-se.

3. Şi sacramentul Pocăinţei este important. Mă învaţă să mă privesc din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi mă constrânge să fiu onest faţă de mine însumi. Mă conduce la umilinţă. Parohul de Ars a spus odată: Voi credeţi că nu are sens să obţii dezlegarea astăzi, deşi ştiţi că mâine veţi face din nou aceleaşi păcate. Dar - aşa spune el - însuşi Dumnezeu uită pe moment păcatele voastre de mâine, pentru a vă dărui harul său astăzi. Deşi trebuie să luptăm încontinuu cu aceleaşi greşeli, este important să ne opunem urâţirii sufletului, indiferenţei care se resemnează cu faptul că aşa suntem făcuţi. Este important de a continua drumul, fără scrupulozitate, având conştiinţa recunoscătoare că Dumnezeu mă iartă mereu din nou. Dar şi fără indiferenţă, că n-ar mai merita să luptăm pentru sfinţenie şi pentru îmbunătăţire. Şi, lăsându-mă iertat, învăţ şi să-i iert pe ceilalţi. Recunoscând mizeria mea, devin şi mai tolerant şi înţelegător faţă de slăbiciunile aproapelui.

4. Menţineţi în voi sensibilitatea şi faţă de pietatea populară, care este diferită în toate culturile, dar care, totuşi, este mereu foarte asemănătoare, deoarece până la urmă inima omului este aceeaşi. Desigur, pietatea populară tinde la iraţionalitate, uneori poate şi la exterioritate. Şi totuşi, a o exclude este complet greşit. Prin intermediul ei, credinţa a intrat în inima oamenilor, a devenit parte din sentimentele lor, din obiceiurile lor, din modul lor comun de a simţi şi de a trăi. De aceea, pietatea populară este un mare patrimoniu al Bisericii. Credinţa s-a făcut trup şi sânge. Desigur, pietatea populară trebuie să fie mereu purificată, referită la centru, însă merită iubirea noastră, şi ea ne face pe noi înşine în mod pe deplin real "popor al lui Dumnezeu".

5. Timpul în seminar este mai ales şi timp de studiu. Credinţa creştină are o dimensiune raţională şi intelectuală care-i este esenţială. Fără ea, credinţa n-ar mai fi ea însăşi. Paul vorbeşte despre o "formă de învăţătură", căreia i-am fost încredinţaţi la botez (Rom 6,17). Voi toţi cunoaşteţi cuvântul sfântului Petru, considerat de teologii medievali justificarea pentru o teologie raţională şi elaborată în mod ştiinţific: "Gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere «cont» (logos) de speranţa voastră" (1Pt 3,15). A învăţa capacitatea de a da astfel de răspunsuri este una din principalele îndatoriri ale anilor de seminar. Pot doar să vă rog cu insistenţă: Studiaţi cu zel! Exploataţi anii de studiu! Nu vă va părea rău. Desigur, adesea materiile de studiu par foarte depărtate de practica vieţii creştine şi de slujirea pastorală. Totuşi este complet greşit a pune mereu imediat întrebarea pragmatică: Îmi va putea folosi asta în viitor? Va fi de utilitate practică, pastorală? Tocmai că nu e vorba numai de a învăţa lucrurile în mod evident utile, ci de a cunoaşte şi a înţelege structura internă a credinţei în totalitatea sa, aşa încât ea să devină răspuns la întrebările oamenilor, care se schimbă, din punct de vedere exterior, din generaţie în generaţie, şi totuşi în fond rămân aceiaşi. De aceea este important a merge dincolo de întrebările schimbătoare ale momentului pentru a înţelege întrebările adevărate şi proprii şi a înţelege astfel şi răspunsurile ca adevărate răspunsuri. Este important a cunoaşte profund Sfânta Scriptură în întregime, în unitatea sa de Vechi şi Nou Testament: formarea textelor, specificul lor literar, compunerea treptată a lor până a ajunge să formeze canonul cărţilor sacre, unitatea dinamică interioară care nu se află la suprafaţă, dar care singură dă fiecărui text semnificaţia sa deplină. Este important a-i cunoaşte pe Sfinţii Părinţi şi marile concilii, în care Biserica a asimilat, reflectând şi crezând, afirmaţiile esenţiale ale Scripturii. Aş putea continua în felul acesta: ceea ce numim dogmatică este înţelegerea fiecărui conţinut al credinţei în unitatea lor, ba chiar în simplitatea lor ultimă: fiecare amănunt este până la urmă desfăşurarea credinţei în unicul Dumnezeu, care ni s-a manifestat şi ni se manifestă. Faptul că este important a cunoaşte problemele esenţiale din teologia morală şi din doctrina socială catolică nu este nevoie să-l spun în mod expres. Cât de importantă este astăzi teologia ecumenică, faptul de a cunoaşte diferitele comunităţi creştine, este evident; la fel, necesitatea unei orientări fundamentale cu privire la marile religii, şi nu în ultimul rând filozofia: înţelegerea faptului că omul caută şi întreabă, la care credinţa vrea să dea răspuns. Dar învăţaţi şi să înţelegeţi şi - îndrăznesc să spun - să iubiţi dreptul canonic în necesitatea sa intrinsecă şi în formele aplicării sale practice: o societate fără drept ar fi o societate lipsită de drepturi. Dreptul este condiţie a iubirii. Acum nu vreau să continui să prezint, ci numai să spun încă o dată: iubiţi studiul teologiei şi urmăriţi-l cu sensibilitate atentă pentru a ancora teologia de comunitatea vie a Bisericii, care, cu autoritatea sa, nu este un pol opus ştiinţei teologice, ci fundamentul său. Fără Biserica care crede, teologia încetează să fie ea însăşi şi devine un ansamblu de discipline diferite fără unitate interioară.

6. Anii în seminar trebuie să fie şi un timp de maturizare umană. Pentru preot, care va trebui să-i însoţească pe alţii de-a lungul drumului vieţii şi până la poarta morţii, este important ca el însuşi să fi făcut un echilibru corect inimă şi intelect, raţiune şi sentiment, trup şi suflet, şi ca să fie "integru" din punct de vedere uman. De aceea, tradiţia creştină a legat mereu cu "virtuţile teologale" şi cu "virtuţile cardinale", derivate din experienţa umană şi din filozofie, şi în general tradiţia etică sănătoasă a umanităţii. Paul spune asta filipenilor în mod foarte clar: "În rest, fraţilor, preocupaţi-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat, ce e vrednic de iubire, ce e vrednic de cinste (4,8). Din acest context face parte şi integrarea sexualităţii în ansamblul personalităţii. Sexualitatea este un dar al Creatorului, dar şi o misiune care se referă la dezvoltarea propriei fiinţe umane. Atunci când nu este integrată în persoană, sexualitatea devine banală şi distructivă în acelaşi timp. Astăzi vedem asta în multe exemple în societatea noastră. Recent a trebuit să constatăm cu mare părere de rău că preoţii au desfigurat slujirea lor prin abuzul sexual asupra copiilor şi tinerilor. În loc de a duce persoanele la o umanitate matură şi de a fi exemplu, au provocat, cu abuzurile lor, distrugeri pentru care simţim profundă durere şi regret. Din cauza tuturor acestor lucruri poate să apară în mulţi, poate chiar şi în voi înşivă, întrebarea dacă este bine să devii preot; dacă drumul celibatului este potrivit pentru viaţa umană. Însă abuzul, care trebuie contestat profund, nu poate să discrediteze misiunea sacerdotală, care rămâne mare şi curată. Slavă Domnului, cu toţii cunoaştem preoţi convingători, plăsmuiţi de credinţa lor, care mărturisesc că în această stare, şi tocmai în viaţa celibatară, se poate ajunge la o umanitate autentică, pură şi matură. Însă ceea ce s-a întâmplat trebuie să ne facă mai vigilenţi şi atenţi, tocmai pentru a ne întreba cu atenţie pe noi înşine, în faţa lui Dumnezeu, în drumul spre preoţie, pentru a înţelege dacă asta este voinţa sa pentru mine. Este misiunea părinţilor confesori şi a superiorilor voştri să vă însoţească şi să vă ajute în acest parcurs de discernământ. Este un element esenţial din drumul vostru să practicaţi virtuţile umane fundamentale, cu privirea îndreptată spre Dumnezeul manifestat în Cristos, şi să vă lăsaţi, mereu din nou, purificaţi de el.

7. Astăzi începuturile vocaţiei sacerdotale sunt mai variate şi diferite decât în anii trecuţi. Decizia pentru preoţie adesea se formează astăzi în experienţele unei profesii seculare deja exercitate. Creşte adesea în comunităţi, în special în mişcări, care favorizează o întâlnire comunitară cu Cristos şi cu Biserica sa, o experienţă spirituală şi bucuria în slujirea credinţei. Decizia se formează chiar şi în întâlniri complet personale cu măreţia şi mizeria fiinţei umane. Astfel, candidaţii la preoţie trăiesc adesea în continente spirituale complet diferite. Va putea să fie greu de recunoscut elementele comune ale viitorului mandat şi ale itinerarului său spiritual. Tocmai pentru aceasta seminarul este important ca şi comunitate care merge pe deasupra diferitelor forme de spiritualitate. Mişcările sunt ceva magnific. Voi ştiţi cât de mult le apreciez şi le iubesc ca dar al Duhului Sfânt oferit Bisericii. Însă trebuie să fie evaluate după modul în care toate sunt deschise la realitatea catolică comună, la viaţa unicei şi comunei Biserici a lui Cristos care în toată varietatea sa este până la urmă numai una. Seminarul este perioada în care învăţaţi unul cu altul şi unul de la altul. În convieţuire, poate uneori dificilă, trebuie să învăţaţi generozitatea şi toleranţa nu numai în a vă suporta reciproc, ci în a vă îmbogăţi unul pe celălalt, în aşa fel încât fiecare să poată aduce capacităţile sale deosebite la ansamblu, în timp ce toţi slujesc aceeaşi Biserică, pe acelaşi Domn. Această şcoală a toleranţei, ba chiar a acceptării şi a înţelegerii în unitatea trupului lui Cristos, face parte din elementele importante ale anilor din seminar.
Dragi seminarişti! Cu aceste rânduri am voi să vă arăt cât de mult mă gândesc la voi chiar în aceste timpuri dificile şi cât de mult sunt aproape de voi în rugăciune. Şi rugaţi-vă şi pentru mine, pentru ca eu să-mi pot desfăşura bine slujirea mea, atât timp cât va voi Domnul. Încredinţez drumul vostru de pregătire pentru Preoţie ocrotirii materne a Preasfintei Fecioare Maria, a cărei casă a fost şcoală de bine şi de har. Să vă binecuvânteze pe toţi Dumnezeu atotputernicul, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt.

Din Vatican, 18 octombrie 2010, Sărbătoarea sfântului Luca, evanghelist.

Al vostru în Domnul,
Papa Benedict al XVI-lea
(După L'Osservatore romano, 19 octombrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro/

POPA DUHU: ION CREANGĂ

Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat "sluga dumitale" cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păserelelor şi oprindu-se cu mirare lângă moşinoaiele de furnici, pe care le numea el "republici înţelepte", dezmerdând iarba şi florile câmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gândire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.

Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din judeţul Iaşi.

Patru păreţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini; teancuri de traftoloage greceşti, latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, ruseşti şi româneşti, pline de painjeni şi aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoiu şi gândaci fojgăind în toate părţile, o pâne uscată pe masă şi un motan ghemuit după sobă era toată averea sfinţiei-sale.

Mare de inimă, iar de gură şi mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viaţă mai bună; dar se vede că nici poftea el una aşa, de vreme ce nu-şi astâmpăra gura cătră mai-marii săi măcar să-l fi picat cu lumânarea.

De copil, în seminarul Socola, unde-a învăţat carte, mai mult singur decât de la profesori, îşi punea degetele pe o peatră şi le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de la învăţătură!

Aşa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugăr, numindu-l "Duh diavolesc", şi de unde până unde l-a şi călugărit, şi Duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu se iscălea. Şi din şcolar, profesor a ajuns la Socola; şi duh din duhul său a dat şcolarilor săi o bucată de vreme. Dar purici mulţi nu făcea el într-un loc, Doamne fereşte, căci era duh neastâmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. Nici lacom de avere, nici de cinuri; mulţămit cu cât avea, cu cât n-avea, când te mieri ce nu-i venea la socoteală, ie-ţi, popo, desagii şi toiagul, şi pe ici ţi-e drumul! Vorba ceea: "Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele".
Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la monăstirea şi în Târgul-Neamţului profesor, de unde cutriera munţii în sudoarea frunţii, şi mai la tot pasul cânta:

Ruinata cetăţuie, ce acopere-acel munte,
Şi de unde ochiul vede lucruri multe!

Apoi:

Pe o stâncă neagră, într-un vechiu castel,
Unde curge-n vale un râu mititel.
Iar la urma urmelor:
Pasere galbănă-n cioc,
Rău mi-ai cântat de noroc!...

Şi tot aşa, şi iar aşa, până i se făcea viaţa neagră şi aici; apoi iar se întorcea la Iaşi, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme.
Duh neastâmpărat şi cutezător în predicele sale de pe amvoanele bisericelor, înţepa ca vespea, zicând:

— Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, trimiţându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina, ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trândăviei!
— Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspândită în ţară la noi; dar de când au luat "mârşavele de modă" locul gospodinelor românce, această floare a început a dispărč din grădinele şi ţărinile noastre.
— Cine are urechi de auzit să audă!

Iar pe cei slugarnici, mândri şi luxoşi îi arăta cu degetul, zicând:
— Făţarnice, a zis Hristos, curăţă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea dinafară curată!

Şi câte şi mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dânsul, până i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă.
Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericei, la Bunavestire din Iaşi, părintele Duhu intră în biserică, se închină rar pe la icoane, şi cum era lume multă adunată, şi episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap, părintele Duhu se opreşte în faţă-i şi zice în gură mare, clătinând din cap:

— Dragul mamei Cînilic, bine-ţi şede mitropolit! Unde-i neneacă-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc, mai adaugă: Când veţi vede uriciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să steie, să ştiţi că aproape este sfârşitul, a zis Hristos.

După aceea se trage cu despreţ din faţa episcopului şi, ieşind din biserică, îşi caută de drum.
Iară ceilalţi popi, înlemniţi cu mânile la piept, cât pe ce să cadă ameţiţi din picioare, de frică şi de ruşinea arhipăstorului.
Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să şi le cumpere.
Şi părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşitorit, luând şi de pe viu şi de pe mort, să aibă cu ce se împopoţona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, şi anume: "Decât să dai de pomană la calici sâmbătă, mai bine ceva de băut mahmurilor, marţa..."

Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinţi-sa şi-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând:
— Iartă-mă Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai-marii mei, arhiereii...

La Mănăstirea Neamţului, stând adeseori de vorbă cu stariţul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, şfichiuindu-l, că ruşii din această lavră românească s-au puiezit, ca şi holera adusă în Moldova pe cozile cailor ruseşti la 1828. Stariţul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: "Hai pacam, părinte Isaia", cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar, până ce părintele Duhu spunea:

Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârteşte lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusască; mai bine să ne împăcăm. Şi începea a-i cânta irmosul următoriu, pe glas al doilea: "Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de gât şi cu-n curcan fript, că s-a proslăvit". Apoi antifoanele beţivilor, pe glas al patrulea: "Din tinereţele mele, multe oale şi ulcele se luptă cu mine; dar mai multe păhărele, câte stele sunt pe ceriu...

Ploscuţa mea, iubit vas,
Pasere cu dulce glas,
Eu la gură te rădic.
Tu îmi cânţi: coglic! coglic!

Şi nu mă-ndur să te las,
Căci mă plesneşti tot în nas.
Vai, sărace poloboace,
De te-ai face mai încoace;
Să ne strângem vro câţiva,
Noi, spre mântuirea ta.

Ş-om mai veni vro doi-trei,
Şi ţi-om pune-un căpătâiu,
Ş-om aduce-un popă rus,
Şi te-a da cu fundu-n sus!

Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă: "Să îndrepteze Domnul paşii lui spre tot lucrul bun", părintele Duhu îi zise:
— Ba mai bine să îndrepteze Domnul paşii voştri peste Dunărea, cuvioşilor, că destul ne-aţi pângărit biserica şi neamul cu smeritele voastre bagoslovenii.

Profesorul Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia: "Bună dimineaţa, Duhule", el îi răspunse:
— Mulţămesc, cadavrule! Şi cred că ai la ştiinţă că cuvintele popă şi profesor se încep cu "pocoiu", ca şi substantivul porcule.

Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta antifoanele următoare:
Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preutese, beţia din cap nu le mai iese!
Şi câte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era şi lui lehamete câteodată să se mai întâlnească cu cineva şi să-l mai stârnească la vorbă.
Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întâlneşte părintele Arbore de la Bărnovschi şi-l întreabă:

— De unde vii, părinte Isaie?
— Nu ştiu!
— Încotro ai luat-o, părinte Isaie?
— Nu ştiu!
— Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!
— Iaca cum, răspunse Duhu: când eram băiet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu.
— Şi acum tot aşa faci? întrebă părintele Arbore.
— Tot, batăr să crape dracul!
— Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre Golia, cum ţi s-ar păre?
— Dar ştii că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa, Dunăre de mânios.
La cea din urmă, strângând părintele Duhu para câte para, şi-a comisionat cărţi spiritiste şi, cetindu-le, cică a zis cătră oarecine:

— Aceste cărţi, încăpând în mâna unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinţii.
Şi sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întâmplat.
Într-una din zile, neavând el cu ce să-şi cumpere pâne, le-a luat cu vravul şi le-a vândut directoraşului unei şcoale primare cu te mieri ce. Şi de-atunci începutul spiritiştilor în Iaşi. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe şepte ani!
Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iaşi despre nişte năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinţia-sa pe gânduri, zicând:

— Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!

Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tătăraşi; de unde, aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, ca' mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţile Iaşilor.

Povestire publicată prima oară în Convorbiri literare, 1881, nr. 8, 1 noiembrie. Textul de faţă a fost reprodus după volumul Ion Creangă, Poveşti şi povestiri, Editura "Minerva", Bucureşti, 1987.

PILDĂ: A doua șansă

Dupa ce a trait o viata plina de egoism, in care nu s-a gandit decat la el, nepasandu-i de cei din jur, un om a ajuns in iad. Cat de mult s-a cait atunci pentru tot ce facuse! Dar era prea tarziu. Chinuindu-se zi si noapte in flacarile iadului, se ruga incontinuu:

- Iarta-ma Doamne, am gresit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajuta-ma Doamne ca m-am schimbat si nu mai am pic de rautate in mine!
In timp ce se ruga el, a aparut deodata un inger, care i-a spus:
- Bucura-te omule! Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea si vrea sa-ti dea o sansa sa vii in rai, dar oare te-ai schimbat cu adevarat ?
- Sigur ca da - zise omul cu nerabdare - sigur ca m-am schimbat!
- Bine! - a mai spus ingerul. Vez firul care coboara acum spre tine ? Daca te vei urca pe el, vei ajunge in rai si vei scapa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a inceput sa se catare pe firul ce atarna deasupra iadului, numai ca, pe masura ce se urca, a bagat de seama ca firul se subtia din ce in ce mai tare. Cand s-a uitat dedesubt, sa nu-si creada ochilor! Multi pacatosi se atarnasera de firul sau, incercand cu disperare sa scape din flacarile iadului.
- Ce faceti ?! - striga omul speriat. Dati-va imediat jos, o sa se rupa firul si o sa cad iarasi. Dati-va jos, n-auziti ?! - tipa omul cu disperare si incepu sa-i loveasca cu picioarele . In clipa aceea, firul s-a rupt si au cazut cu totii.
- Of, ingerule, uite ce mi-au facut ceilalti! Spune-i lui Dumnezeu sa-mi trimita alt fir, ca sa scap odata de aici!
- Nu se poate! - i-a raspuns ingerul.
- Cum asa ? Doar n-am nici o vina, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta si a invidiei tale. Firul acela era firul credintei si ar fi putut tine si tot iadul daca ai fi avut incredere in cuvantul lui Dumnezeu si daca nu te-ai fi gandit doar la tine. Ai spus ca te-ai lecuit de egoism si ca acum iti pasa de aproapele tau, dar nu este adevarat. Fiind la fel de pacatos si rau, firul nu te-a tinut; de aceea s-a rupt.

In viata nu va reusi cel rau, cel zgarcit si interesat doar de propria persoana. Poate ca va strange averi, dar in sufletul sau cu ce se va alege ?
Dar cel ce ii ajuta mereu si cu dragoste pe ceilalti, acela strange in inima comori ceresti, devenind om cu adevarat, caci om este doar cel ce traieste pentru oameni.

"Nu fi iubitor de tine si vei fi iubitor de Dumnezeu!
Nu cauta placerea in tine si o vei gasi in ceilalti!”"

PILDĂ: Răsplata

Intr-un sat de munte, era un om vestit pentru harnicia sa. Dar, pe cat de muncitor era omul, pe atat de lenes era fiul sau. Toata ziua ar fi stat degeaba si tot nu s-ar fi plictisit. Numai ca, intr-o dupa-amiaza, se duse la tatal sau si ii spuse:

- Tata, am vazut pe ulita niste baieti incaltati cu ghete noi, foarte frumoase. As vrea si eu asa ghete.
- Mai baiete, i-a raspuns omul, daca ai munci si tu cat de putin, ti-as da banii, dar asa, pe degeaba, zi si tu, e drept ?
N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat suparat. Tare si-ar fi dorit asemenea ghete, asa ca, a doua zi, iar s-a dus sa-i ceara bani tatalui sau. Dar si de data aceasta parintele l-a refuzat.
Cand a venit si a treia zi sa-i ceara bani, taranul i-a spus:
- Uite, mai baiete -vad ca nu mai scap de tine! Eu am treaba aici, in gradina. Dar, in pod, e o gramada de grau ce trebuie vanturat, ca altfel se umezeste si se strica. Pune mana pe lopata, vantura tu graul si pe urma vino aici si-ti dau bani sa-ti cumperi ghetele.

N-a mai putut baiatul de bucurie. S-a urcat repede in podul casei, dar nu prea il tragea inima la munca. Asa ca s-a culcat pe un brat de fan, a tras un pui de somn, dupa care a alergat in curte, strigand:

- Gata tatuca, am vanturat tot graul. Acum imi dai banii ?
- Nu! - a raspuns omul categoric. Ti-am spus sa vanturi graul, nu sa pierzi vremea. Treci in pod si fa ce ti-am spus!
A plecat iar baiatul, dar nu putea intelege de unde stia tata ca el nu vanturase graul. Probabil ca l-a surprins dormind si nu l-a trezit, ca altfel nu se poate ... Asa ca, dupa ce s-a urcat iarasi in podul casei, s-a pus la panda in loc sa aiba grija de grau. A stat el pret de jumatate de ceas, cu ochii atintiti spre tatal sau, care muncea de zor in curte, si, socotind el ca-i de ajuns, se duse iarasi in gradina.
- Tata, am terminat toata treaba, n-a ramas bob de grau neintors. Acum imi dai banii ?
- Mai baiete, dupa ce ca esti lenes, mai esti si un mare mincinos. Nu ti-e rusine ? Sa stii ca, daca nici de data asta nu te duci in pod si nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o gheata. Ai inteles ?
Cand a vazut baiatul ca altfel nu se mai poate, s-a urcat in pod, a pus mana pe lopata si a inceput sa vanture graul. Dar, cum a bagat lopata in gramada, a gasit ascunsa in grau o pereche de ghete noi noute, exact asa cum isi dorea el.

De bucurat, s-a bucurat, cum era si de asteptat, dar, in acelasi timp, ii crapa obrazul de rusine pentru minciunile sale de mai'nainte. Fara sa-l mai puna nimeni, a vanturat tot graul, dupa care s-a dus si in gradina sa isi ajute tatal. Acum simtea, intr-adevar, ca merita ghetele, dar, mai mult decat atat, simtea cat de bine este sa fii alaturi de parinti si sa ii ajuti.

"Cresteti-va copiii in invatatura si intelepciunea Domnului!"

Sa nu iei numele lui Dumnezeu in zadar...

15 august 2003. Record de temperatura la Oltenita: + 41° C la umbra. Dupa ce am terminat Sfanta Liturghie la biserica (slujba mare, lume multa, era doar Sfanta Marie), la ora 13.00 am mers la o inmormantare. Trecuse la cele vesnice o femeie credincioasa din parohia noastra pe care o chema... Maria. Am mers acasa, am slujit ce se cuvine in astfel de imprejurari si am plecat cu totii la biserica, apoi spre cimitir. Mergand pe drum m-am uitat in sus; nici un nor, soarele ne dogorea, iesea caldura si din asfalt. Oamenii nu aveau pe ei decat maieul, unii erau chiar la bustul gol, caldura mare... Eu eram cu reverenda pe mine, transpirat tot, simteam maieul lipit de spate si valuri de caldura ma copleseau, parca eram intr-un solar neaerisit. Ajungem la cimitir, apoi mergem iar acasa, la pomana, cum e obiceiul. Cei ai casei asezasera masa in curte, imi dau seama ca locul meu la masa ma obliga sa stau cu fata in soare. Am vazut intr-un colt de curte doi barbati care isi turnau cu sticlele apa pe cap si pe piept. Ma asez la masa si tanti Floarea imi aduce o farfurie de ciorba fierbinte, fierbinte... fierbinte. Am simtit ca imi vine sa lesin. Ma ridic discret de la masa si intru in casa:

- Tanti Leana simt ca iau foc, nu pot sa stau afara; uite stau aici la masa asta. Da-mi mai intai o cana cu apa...

- Da taica parinte, nu vezi ce caldura mare e? Luati loc aici ca e mai umbra si va aduc acum de mancare!
intre timp se apropie de mine nea' Vasile:
- Parinte, am nevoie de o recomandare de la dumneavoastra, pentru Florin, baiatul meu da examen la Seminar; vreau sa-l fac popa. Ce afacere buna ar fi!!!

Si nea' Vasile si-a tuguiat buzele de parca ar fi muscat dintr-un ardei iute.
- Spune-i lui Florin sa vina diseara pe la mine sa stau cu el de vorba.
Ce altceva ar fi trebuit sa spun in asemenea imprejurare si ce comentariu ar fi trebuit sa-i fac lui nea' Vasile sa inteleaga repede ca preotia nu e o afacere si nu e usoara.
Spre seara vine la mine Florin. De cum intra in curte il vad ca era imbracat cu un tricou care avea imprimat pe el chipul lui Che Gue-vara, avea un cercel in ureche si mesteca din gura.

- Saru' mana parinte!
- Sa traiesti mai Florine! Dar ce...
- Puteti sa-mi spuneti si Gonzales! Asa imi spun prietenii... Gonzales!
- Mai Florinele, eu iti spun cum te-am botezat! De ce ti-ai pus cercel in ureche?! in limba de ce nu ti-ai pus? ...incerc sa glumesc cu el!
- Mi-am pus si in limba! Si scoate victorios limba la mine si o flutura facand sa-i tremure o bila agatata de varful limbii. Am ramas fara replica. Sa rad? Sa ma mir?
- Am inteles ca vrei sa te faci preot. Sa stii ca preotia este o misiune foarte grea. Eu nu-ti spun de la mine nimic, iti spun doar ce ne-a spus noua parintele diriginte in prima zi de scoala cand am intrat la Seminar, in Episcopia noastra sunt zeci de preoti care au trecut si prin mana lui. Azi este preot la biserica Sfantu Silvestru din capitala si-l cheama Nicolae Bordasiu (va sarut dreapta parinte). Ne-a asezat pe toti in banca apoi a stat in picioare langa catedra care era pe un podium. Mi s-a parut ca este cat un munte. Avea chelie, purta ochelari, sta drept sprijinindu-se cu o mana de catedra. Avea in jur de 45 de ani, parul care-l mai avea era putin gri-zonat pe la tample. Eram in clasa 60 de elevi, vorbea tare, ca un tunet, apasat si sacadat. Era aspru... si bine a facut. „Domnule elev, s-a terminat cu hoinareala -ne-a spus. De azi inainte toata viata ta ai sa mergi la biserica in fiecare duminica si sarbatoare. Cinci ani de zile ai sa stai in internat, n-ai sa iesi in oras decat sambata doua ore si duminica doua ore. Sase zile pe saptamana ai sa stai 15 ore pe zi in banca. Nu mai bati mingea pe maidan, nici microbist n-ai voie sa mai fi. S-a terminat cu ceaiurile dansante; un preot nu joaca si nu danseaza, intr-un sat te duci exemplu bun, nu prost. Sa nu ma faceti sa-mi crape obrazul de rusine din cauza voastra. Sa nu faceti Biserica de ras prin purtarea voastra, ca cine face Biserica de ras, rade de Dumnezeu. Cine nu e in stare sa fie om de treaba acum sa-si faca valiza si sa plece acasa. Si a tunat spre noi baritonal si sacadat. N-auzi domnule sa-ti faci valiza si sa pleci acasa?" Florinele, ne-am ghemuit toti in banca. Nu ni se vedeau decat capetele si cu cat noi ne lasam in jos mai mult, cu atat ni se parea parintele mai mare.
- Taica parinte, eu nu vreau sa ma fac preot. Tata ma bate la cap...
- Atunci vorbeste serios cu tatal tau, ca intre doi barbati si explica-i ca nu-ti doresti sa fi preot.
A plecat Florinel; cand s-a intors cu spatele avea imprimat pe tricou: "Ce jeune est le future de notre pays".
Seara la televizor toate canalele transmiteau stirea ca un student la Teologie a furat dintr-un magazin. Am simtit atunci ca-mi crapa obrazul de rusine. "Cineva" ar fi trebuit sa-si fi facut valiza si sa fi plecat acasa.

PILDĂ: Cel ce inșală

Cu mult timp in urma, a trait un boier tare bun. Intr-o zi, l-a chemat la el pe un taran si i-a spus: - Uite, omule, fiindca stiu ca familia ta o duce destul de greu, vreau sa te ajut. Iti dau de munca si te platesc foarte bine. Vrei sa lucrezi pentru mine?
- Sigur, boierule - a raspuns omul bucuros - ce trebuie sa fac ?
- Sa-mi construiesti o casa, la marginea padurii.

Taranul a plecat bucuros si, chiar din acea zi, s-a apucat de treaba. Boierul ii dadea bani pentru tot ce trebuia sa cumpere. Insa omul ce si-a spus ? "E, si asa nu ma vede, ce-ar fi sa-l insel ?!"
Si, in loc sa faca totul asa cum ar fi trebuit, a inceput sa cumpere lucruri ieftine si proaste si sa cheltuiasca banii ce ii ramaneau. Cand a terminat, casa arata tare frumos pe dinafara, dar taranul stia ca n-o facuse bine si ca, destul de repede, ea se va strica.

Cand i-a aratat casa boierului, acesta i-a spus:
- Fiindca stiu ca tu si familia ta locuiti intr-o cocioaba mica, iti fac cadou aceasta casa. De-aia te-am lasat pe tine sa o construiesti si ti-am spus acum, la sfarsit, tocmai pentru ca bucuria voastra sa fie mai mare.
Acum si-a dat seama omul de greseala sa. A vrut sa-l insele pe altul si, de fapt, singur s-a inselat. Daca ar fi fost cinstit si si-ar fi vazut de treaba, si-ar fi facut un bine lui si familiei sale. Acum, insa, parerile de rau nu mai puteau indrepta nimic.

In sinea lui, omul s-a jurat sa nu mai insele niciodata pe nimeni.

PILDĂ: Cele doua graunte

Intr-o zi, un taran iesi pe ogor, la semanat. Un graunte, ramas pe varful unui bulgare de pamant, a inceput sa se laude catre altul, aflat adanc sub brazda:
- Vezi tu, frate, zaci acolo luptandu-te cu frigul pamantului si cu bezna, tanjind dupa o raza de soare, dupa lumina si caldura. Eu, fratioare, o duc mult mai bine, in timp ce tu te chinui.
Dar, in clipa aceea, o cioara a coborat pe neasteptate din vazduh si a inghitit grauntele ramas la vedere. In schimb, fratele sau de sub brazda incolti peste putin timp si, din micul graunte, iesi din pamant un spic frumos si trainic. De-abia acum, lumina si caldura soarelui ii faceau cu adevarat bine. Cu vremea, spicul deveni copt si roada lui multa.

Astfel, speranta si smerenia celui de-al doilea i-au adus adevarata viata, in timp ce mandria l-a costat scump pe primul. Greutatile vietii nu trebuie sa ne sperie si sa ne descurajeze, caci Dumnezeu vede suferinta si credinta noastra si ne va rasplati negresit. Cu speranta si rugaciune, putem trece peste orice obstacol al vietii. Insa cei a caror inima este plina de ei insisi, in care nu mai este loc si pentru Dumnezeu, adica pentru iubire, pentru speranta si incredere, aceia sfarsesc, asemenea primului graunte, in ghearele pasarii negre - diavolul.

"Dumnezeu sta impotriva celor mandri, iar celor smeriti le da har."

Pildă: Voia lui Dumnezeu

Odata, au venit fratii la avva Isaac, ca sa-l faca preot. Afland el de una ca asta, a fugit in Egipt, pe un camp, si s-a ascuns intr-o capita de fan. Parintii s-au dus dupa el, sa-l prinda. Ajungand la campul acela, s-au oprit sa se odihneasca, pentru ca era noapte, si au dat drumul magarului sa pasca. Magarul s-a departat si s-a oprit chiar in locul unde statea ascuns batranul. A doua zi dimineata, cand au vrut sa aduca magarul, l-au gasit si pe avva Isaac si s-au minunat. Au dat sa-l lege, dar el nu i-a lasat, zicandu-le: "Nu mai fug, caci este voia lui Dumnezeu; oriunde as fugi dau peste ea“.