marți, 19 iulie 2016

Sfânta Fecioară Maria, femeie pe drum

Dacă personajele evangheliei ar fi avut încorporat un aparat de numărat chilometrii parcurși, cred că clasifica celor mai buni drumeți ar fi fost ocupată de Sfânta Fecioară Maria.
Evident, după Isus. Dar se știe, el se identificase într-atât cu drumul, încât într-una din zile îi va invita pe discipolii lui să meargă pe urma lui, mărturisindu-le chiar că el este calea.
El este Calea. Nu un drumeț!
Astfel, pentru că Isus se află în afara concursului, prima pe lista pelerinajelor evanghelice este fără îndoială ea: Maria!
O găsim totdeauna pe drum, dintr-o parte în alta a Palestinei, cu o ieșire chiar și în străinătate.
Călătorie dus întors de la Nazaret spre munții lui Iuda, pentru a o vizita pe verișoara ei, cu acea specie de supliment rapid menționat de evanghelistul Luca, care ne asigură că ea „a ajuns în grabă în cetate”. Călătorie până la Bethleem. De aici la Ierusalim pentru prezentarea la templu. Expatriere clandestină în Egipt. Reîntoarcere grăbită în Iudea cu viza dată de îngerul Domnului, și de aici din nou la Nazaret. Pelerinaj la Ierusalim cu reducere de grup, și dublarea aceluiași drum parcurs în căutarea lui Isus. Între mulțime, întâlnindu-L pe el rătăcind prin satele Galileii, poate cu gândul să-l ducă acasă. În sfârșit, pe potecile Calvarului, la picioarele crucii, unde mirarea exprimată de Ioan prin cuvântul „stabat” mai mult decât pietrificarea de durere a inimii pentru o cursă falimentată, exprimă mobilitatea statuară a celui care așteaptă pe podium premiul victoriei.
Icoană a celui care „merge mergând”, o găsim așezată singură la banchetul primei minuni. Așezată, dar care nu stă locului. Nu știe să rămână liniștită. Nu aleargă cu trupul, ci cu sufletul. Și dacă nu merge ea spre „ceasul” lui Isus, face să vină spre ea acel ceas, mutând în spate semnele, până când bucuria pascală nu izbucnește pe mesele oamenilor.
Totdeauna pe drum. Și încă urcând.
De când a plecat în călătorie „spre munte” până în ziua Golgotei, ba chiar până la răsăritul ridicării la cer, când a urcat și ea împreună cu apostolii „la etajul superior” în așteptarea Duhului Sfânt, pașii ei sunt totdeauna caracterizați de înălțimi. Va fi făcut și coborâri, iar Ioan amintește una când spune că Isus, după nunta din Cana, „a coborât la Cafarnaum împreună cu mama ei”. Dar insistența cu care evanghelia însoțește cu verbul „a urca” călătoriile ei la Ierusalim, mai mult decât să facă aluzie la suflul greoi al pieptului sau la picioarele umflate, vrea să spună că pelerinajul pământesc al Mariei simbolizează întregul efort al unui itinerar spiritual exigent.
Sfântă Fecioară Marie, femeie pe drum, cum am vrea să ne asemănăm cu tine în alergările noastre, dar nu avem ținte. Suntem pelerini ca și tine, dar fără santuare spre care să ne îndreptăm. Alergăm mai repede ca tine, dar deșertul înghite pașii noștri. Umblăm pe asfalt, dar bitumul șterge pașii noștri.
Forțați de atâta umblat, ne lipsește în traista călătorului harta stradală care să dea sens călătoriilor noastre. Și cu toate variantele pe care le avem la dispoziție, viața noastră nu se racordează cu nici o ieșire constructivă, roțile se învârt în gol pe variantele absurdului, și ne regăsim în mod inevitabil contemplând aceleași peisaje.
Dăruiește-ne, te rugăm, gustul vieții. Fă-ne să gustăm beția lucrurilor. Oferă răspunsuri materne întrebărilor circa semnificația interminabilelor noastre drumuri. Și dacă sub cauciucurile noastre violente, ca într-o vreme sub picioarele tale goale, nu mai răsar flori, fă măcar să încetinim freneticele noastre curse, pentru a ne bucura de parfum și pentru a-i admira frumusețile.
Sfântă Fecioară Marie, femeie pe drum, fă ca drumurile noastre să fie, așa cum au fost ale tale, instrumente de comunicare cu lumea, și nu benzi izolante pe care ne asigurăm aristocratica noastră solitudine.
Eliberează-ne de neliniștea metropolelor și dăruiește-ne nerăbdarea lui Dumnezeu.
Nerăbdarea lui Dumnezeu ne face să lungim pasul pentru a-i ajunge din urmă pe tovarășii de drum. Neliniștea metropolelor, în schimb, ne face specialiști ai depășirilor. Ne face să câștigăm timp, dar ne face să-l pierdem pe fratele care merge lângă noi. Ne pune în vene frenezia vitezei, dar golește de duioșie zilele noastre. Ne face să apăsăm pe accelerator. Dar nu dăruiește grabei noastre, ca și grabei tale, savori de caritate. Comprimă în sigle chiar și sentimentele noastre, dar ne privează de bucuria acelor relații scurte care, pentru a fi cu adevărat umane, au nevoie de bucuria a o sută de cuvinte.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a drumului, „semn de sigură speranță și de consolare pentru poporul pelerin al lui Dumnezeu”, fă-ne să înțelegem cum, mai mult decât pe hărțile geografice, trebuie să căutăm pe mesele istoriei caravanele pelerinajelor noastre. Pe aceste itinerare va crește credința noastră.
Ia-ne de mână, și fă-ne să vedem prezența sacramentală a lui Dumnezeu sub filele zilelor, în trecerea timpului, în consumarea anotimpurilor umane, în apusul atotputerniciilor pământești, în crepusculele matinale ale noilor popoare, în așteptările de solidaritate care se observă în văzduh.
Spre aceste sanctuare îndreaptă pașii noștri. Pentru a vedea în nisipurile efemere urmele Eternului. Restituiește-ne savori de căutare interioară neliniștii noastre de turiști fără țintă.
Dacă ne vezi rătăciți, pe marginea străzii, oprește-te, Samaritană preadulce, și varsă pe rănile noastre uleiul mângâierii și vinul speranței. Și apoi pune-ne din nou înapoi pe drumul lui Dumnezeu. Din ceața acestei „văi de lacrimi”, în care se consumă nenorocirile noastre, ridică-ne ochii spre munții de unde ne va veni ajutorul. Și atunci, pe drumurile noastre va înflori exultanța Magnificat-ului. Așa cum s-a întâmplat în acea îndepărtată primăvară, pe colinele Iudeii, când te-ai urcat tu acolo.       

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 182011, pp. 58-61. 


Sfânta Fecioară Maria, femeie curajoasă

O fi fost efectul acelui „nu te teme” rostit de îngerul Gabriel. Oricum, este sigur că din acel moment, Maria și-a trăit viața cu o incredibilă forță sufletească, și a devenit simbolul „mamelor curaj” al tuturor timpurilor.
Este clar: și ea a avut de-a face cu frica. Frica de a nu fi înțeleasă. Frică din cauza răutății oamenilor. Frică de a nu reuși. Frică pentru sănătatea lui Iosif. Frică pentru soarta lui Isus. Frică să nu cumva să rămână singură... Câte frici!
Dacă încă nu există, ar trebui să se construiască un sanctuar dedicat „Sfintei Fecioare a fricii”. În navele lui ne-am refugia un pic cu toții. Pentru că toți, ca și Maria, suntem pătrunși de acel sentiment umanisim, care este semnul cel mai clar al limitei noastre.
Frică pentru ziua de mâine. Frică pentru că se poate termina pe neașteptate o iubire cultivată ani de zile. Frică pentru fiul care nu găsește un loc de muncă și care a trecut deja de 30 de ani. Frică pentru cea mai mică din casă care vine acasă totdeauna după miezul nopții, chiar și iarna, și nu i se poate spune nimic pentru că reacționează rău. Frică pentru sănătatea care slăbește pe zi ce trece. Frică față de îmbătrânire. Frică de noapte. Frică de moarte...
Ei bine, în sanctuarul ridicat în cinstea „Fecioarei fricii”, în fața ei devenită „Fecioară a încrederii”, fiecare dintre noi ar regăsi puterea pentru a merge înainte, redescoperind versetele unui psalm pe care Maria îl va fi murmurat cine știe de câte ori: „Chiar dacă aș călători printr-o vale întunecată, nu mă voi teme de nimic, pentru că-mi ești totdeauna aproape... de-a lungul trecerii zilelor mele”.
Fecioara fricii, deci. Dar nu a resemnării. Pentru că ea nu a lăsat niciodată brațele jos în semn de cedare, nici nu le-a ridicat în semn de predare. Numai odată s-a lăsat învinsă, atunci când a pronunțat acel „da” și s-a predat prizonieră Domnului ei.
De atunci încoace, a reacționat cu o incredibilă determinare, mergând împotriva curentului și depășind nemaiauzite dificultăți, care ar fi frânt picioarele oricui. De la necazul nașterii în clinica unui grajd la expatrierea forțată pentru a scăpa de persecuția lui Irod. De la zilele amare ale azilului politic din Egipt, la ascultarea profeției bătrânului Simion care profețea cruente evenimente. De la jertfele unei vieți sărace în cei treizeci de ani de tăcere, la tristețea zilei în care s-a închis pentru totdeauna atelierul lui Iosif, parfumat până atunci de vopseluri și de amintiri. De la strângerile de inimă procurate de unele vești care circulau pe seama fiului ei, la momentul Calvarului când, sfidând violența soldaților și urletele mulțimii, și-a plantat picioarele sub cruce.
O încercare grea.  Semnată, ca pentru fiul care murea, de tăcerea lui Dumnezeu. O încercare fără scenografii și fără reduceri de preț pentru suferință, care actualiza acea antifonă care răsună în liturgia din Vinerea Sfântă: „O, voi toți care treceți pe cale, opriți-vă și vedeți dacă există o durere asemănătoare cu a mea”.
Sfântă Fecioară Marie, femeie curajoasă, acum câțiva ani, într-o predică rostită la Zapopan în Mexic, Sfântul papă Ioan Paul al II-lea a sculptat monumentul cel mai frumos pe care magisteriul Bisericii l-a înălțat vreodată curajului tău omenesc, atunci când a spus că tu te prezinți ca model „pentru cei care nu acceptă în mod pasiv circumstanțele potrivnice ale vieții personale și sociale, nici nu sunt victime ale alienării”. Deci, tu nu te-ai resemnat să accepți existența ta așa cum a venit ea. Ai luptat. Ai înfruntat obstacolele cu ochii deschiși. Ai reacționat în fața dificultăților personale și te-ai răsculat în fața nedreptăților sociale ale timpului tău. Cu alte cuvinte, nu ai fost acea femeie care a stat numai în casă și în biserică, așa cum unele iconițe ar vrea să te prezinte. Ai coborât în stradă și ai înfruntat pericolele, cu conștiința că privilegiile tale de mamă a lui Dumnezeu nu ți-au oferit privilegii care să te ferească de traficul violent al vieții. De aceea, Sfântă Fecioară Marie, femeie curajoasă, tu, care în cele trei ceasuri de agonie sub cruce ai absorbit ca un burete necazurile tuturor mamelor de pe pământ, împrumută-ne puțin din curajul tău. În numele lui Dumnezeu, răzbunătorul săracilor, alimentează sentimentele de răsculare ale celor care-și văd călcată în picioare demnitatea lor. Ușurează suferințele tuturor victimelor nedreptăților. Și mângâie plânsetul ascuns al atâtor femeie care, în intimitatea casei, sunt în mod sistematic chinuite și batjocorite de prepotența bărbaților.
Dar inspiră și protestul mamelor sfâșiate în afectele lor de sistemele și ideologiile de putere. Tu, simbol al femeilor care nu vor să accepte logica violenței, călăuzește pașii „femeilor curaj”, pentru ca să scoată la lumină complicitățile ascunse și tăcute. Coboară în toate „piețele de mai” ale lumii pentru a mângâia pe cei care-și plâng fii „desaparecidos”. Iar atunci când sună clopotul războiului, adună toate fiicele lui Eva pentru ca să se pună în pragul ușii și astfel să-i împiedice pe bărbații lor să iasă, înarmați ca și Cain, să-și omoare frații.
Sfântă Fecioară Marie, femeie curajoasă, tu, care pe Calvar, deși nu ai murit ai cucerit cununa martiriului, încurajează-ne cu exemplul tău ca să nu ne lăsăm abătuți de greutățile vieții. Ajută-ne să ducem greutatea necazurilor de fiecare zi, nu cu sufletul celor disperați, ci cu seninătatea celui care știe că este păzit de mâna lui Dumnezeu. Iar dacă ne gândim cumva să o terminăm odată pentru că nu mai reușim să mergem înainte deloc, așază-te lângă noi. Așază-te pe neconsolatele noastre borduri. Repetă-ne cuvinte de speranță.
Și atunci, încurajați de respirația ta, te vom invoca cu rugăciunea cea mai veche care a fost scrisă în onoarea ta: „Sub protecția ta căutăm refugiu, Sfântă Maică a lui Dumnezeu; nu disprețui rugăciunile noastre, dar auzi-ne cu milă și ascultă-ne. Amin. Așa să fie.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 182011, pp. 54-57.