vineri, 25 noiembrie 2011

„A vorbi despre Hristos înseamnă în acelaşi timp a vorbi despre Tatăl şi Duhul“: Conlucrarea dintre Hristos şi Duhul Sfânt în iconomia mântuirii

Mitropolitul Ioannis Zizioulas este considerat în momentul de faţă unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi la nivel internaţional. Cărţile sale importante precum "Fiinţa eclesială" sau "Euharistie, Episcop, Biserică" au fost privite unanim de personalităţi ale lumii teologice drept adevărate roade ale cercetării metodologice şi inspiraţiei spirituale, îmbinate într-un mod armonios.Una dintre temele importante abordate de Ioannis Zizioulas este cea a conlucrării dintre Hristos şi Duhul Sfânt în iconomia mântuirii noastre.
Importanţa sintezei dintre hristologie şi pnevmatologie
În lucrarea sa intitulată "Fiinţa eclesială" şi care cuprinde o selecţie a celor mai importante studii ale IPS Zizioulas observăm un semnal de alarmă al autorului asupra sintezei dintre hristologie şi pnevmatologie. Astfel, Ioannis Zizioulas consideră că teologia ortodoxă nu a reuşit până în momentul de faţă să ofere o sinteză satisfăcătoare a celor două puncte principale ale ei. "Teologia ortodoxă n-a rezolvat încă problema sintezei adecvate dintre hristologie şi pnevmatologie. Fără această sinteză, este imposibil să înţelegem Tradiţia Ortodoxă însăşi sau să fim de vreun folos real în discuţiile ecumenice din timpurile noastre" ("Hristos, Duhul Sfânt şi Biserica", trad. pr. Vasile Gavrilă în: "Fiinţa eclesială", Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 145). Această lipsă a sintezei hristologico-pnevmatologice remarcată de Mitropolitul Ioannis Zizioulas pare puţin exagerată la prima vedere. Cunoaştem faptul că alţi teologi ortodocşi precum Paul Evdokimov, Vladimir Lossky sau Dumitru Stăniloae au subliniat conlucrarea dintre Hristos şi Duhul Sfânt în iconomia mântuirii noastre. Prin urmare, Zizioulas se vede nevoit să extindă puţin natura argumentului său şi să exprime de ce consideră de fapt că această sinteză nu s-a realizat încă. "În sinteza preconizată, important este că pnevmatologia trebuie să fie constitutivă hristologiei şi eclesiologiei, să reprezinte cu alte cuvinte condiţia însăşi de existenţă a lui Hristos şi a Bisericii. Acest lucru se poate realiza numai dacă două elemente ale pnevmatologiei sunt introduse în fiinţa lui Hristos şi a Bisericii. Cele două elemente sunt eshatologia şi comuniunea (ibid., p. 145)." Zizioulas nu pare a fi conştient de contribuţia adusă de părintele Stăniloae în direcţia recuperării comuniunii drept element esenţial al sintezei hristologico-pnevmatologice, însă acest lucru poate fi pus pe seama inexistenţei unei ediţii complete în limba engleză sau greacă a operelor sale. Partea eshatologică, remarcată aici de Mitropolitul Zizioulas, nu a beneficiat însă de o atenţie adecvată până acum din partea teologilor ortodocşi cunoscuţi. În ciuda unor încercări mai mult sau mai puţin rezumative ale elementelor ţintei eshatologice a Bisericii, nu avem în momentul de faţă o sinteză coerentă în acest sens.
"Constituirea" lui Hristos de Duhul Sfânt
"Astfel, putem spune fără risc de exagerare că Hristos nu există în El Însuşi, ci numai în mod pnevmatologic, atât în particularitatea Sa de Persoană distinctă, cât şi în capacitatea Sa de Trup al Bisericii şi recapitulare a tuturor lucrurilor. Atât de mare este taina hristologiei, încât evenimentul Hristos este un eveniment care nu se defineşte prin el însuşi - el nu se poate nici o clipă defini prin sine însuşi, nici măcar teoretic - ci este parte integrantă a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Hristos înseamnă în acelaşi timp a vorbi despre Tatăl şi Duhul, şi acest adevăr n-ar trebui voalat prin faptul că singur Hristos S-a întrupat, iar nu Tatăl sau Duhul. Pentru că Întruparea, după cum am văzut, este constituită prin opera Duhului şi nu este decât expresia şi realizarea voinţei Tatălui" ("Adevăr şi comuniune", trad. pr. Aurel Nae, în: op. cit., p. 114). A exprima fie şi pentru un singur moment ideea că Hristos a lucrat mântuirea noastră singur, fără Tatăl şi Duhul, reprezintă o contrazicere flagrantă a teologiei ortodoxe. Zizioulas merge mai departe decât Paul Evdokimov şi chiar decât Dumitru Stăniloae aici, discutând constituirea naturii umane a lui Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt. Trupul Domnului a fost crescut prin harul Duhului. De aceea, Zizioulas spune că Hristos există în mod pnevmatologic, nu în sensul că El ar fi renunţat la natura umană asumată după Înviere, aşa cum afirmau iconomahii, sau că ar fi avut un trup aparent, cum susţineau dochetiştii. Din contră, Trupul lui Hristos este pătruns în întregime de energiile necreate ale Duhului şi aflat sub binecuvântarea Tatălui. De aceea, Zizioulas consideră că acesta este în întregime pnevmatologic. Însă această afirmaţie are repercusiuni importante şi asupra eclesiologiei. Biserica, de vreme ce reprezintă la rândul ei Trupul lui Hristos şi se hrăneşte din El prin Sfânta Euharistie, reprezintă şi ea un organism pnevmatologic, iar membrii ei trebuie să aibă mărturia harismelor în viaţa lor înduhovnicită.
Mijlocirea reciprocă a Fiului şi a Duhului
Aşa cum remarca Paul Evdokimov, Hristos este propovăduit de Duhul Sfânt, dar totodată Mântuitorul este Cel Care vesteşte pogorârea Duhului asupra Bisericii. Mergând pe linia acestei idei, dar îmbogăţind-o în acelaşi timp, Ioannis Zizioulas afirmă: "Chiar şi în scrierile nou-testamentare, întâlnim atât ideea că Duhul Sfânt este dat prin Hristos, în special Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri ("căci încă nu era dat Duhul, pentru că Hristos nu fusese preaslăvit" - Ioan 7,39), cât şi ideea că nu este Hristos, ca să zicem aşa, până când nu lucrează Duhul, nu doar ca un Înaintemergător care Îi anunţă venirea, ci şi ca Cel Care Îi constituie adevărata identitate ca Hristos, atât la Botez (Marcu), cât şi în momentul conceperii Sale biologice (Matei şi Luca). Ambele perspective pot coexista în mod fericit în una şi aceeaşi scriere biblică, după cum reiese evident din studiul lui Luca (Evanghelia şi Faptele Apostolilor), al Evangheliei lui Ioan etc." ("Hristos, Duhul Sfânt şi Biserica", în: op. cit., p. 132). Zizioulas merge mai departe decât Paul Evdokimov care se rezumase doar la prezentarea Fiului şi Duhului Sfânt ca Înaintemergători reciproci, dar fără a trage concluzia cercetării sale prin relaţionarea acestei conlucrări la taina Întrupării. Duhul nu este doar un vestitor extern al Fiului, ci Însuşi Cel care lucrează natura Sa umană, pentru ca aceasta să poată fi îndumnezeită. Această îndumnezeire a firii umane se face inclusiv prin lucrarea Duhului Sfânt în Hristos şi nu doar prin lucrarea Mântuitorului. Însă, aşa cum remarca mai sus Mitropolitul Zizioulas, această sinteză hristologico-pnevmatologică se află doar în stadiul său iniţial în teologia ortodoxă. Această temă va rămâne drept un scop primordial pentru teologii ortodocşi actuali şi pentru noile generaţii viitoare, deoarece, din punctul nostru de vedere, are nevoie pentru a fi realizată de ceva mai mult decât o minte ageră: de ajutorul Duhului Sfânt în interiorul unei comunităţi aflate în dialog cu Dumnezeu, adică, mai pe scurt, de comunitatea Bisericii.
Date biografice
Ioannis Zizioulas s-a născut pe data de 10 ianuarie 1931 la Kataphygion în Grecia. A studiat la universităţi prestigioase precum cea de la Harvard şi a predat în instituţii de rang înalt precum cele din Edinburgh, Glasgow şi Kingâs College. Începând cu data de 22 iunie 1986, a devenit mitropolit de Pergam sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. A primit până în momentul de faţă patru doctorate onorifice, printre care se numără şi cel acordat de Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în anul 2009. Mitropolitul Zizioulas este recunoscut ca o autoritate teologică şi la nivel ecumenic, îndeplinind încă din anul 2006 funcţia de co-preşedinte al Comisiei mixte de dialog între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. Printre lucrările sale importante se numără "Fiinţa eclesială"; "Euharistie, Episcop, Biserică" şi "Lectures in Christian Dogmatics" (cursul său pe disciplina dogmatică netradus încă în limba română). În momentul de faţă există numeroşi studenţi de nivel doctoral care susţin teze remarcabile asupra gândirii Mitropolitului Zizioulas, considerat, nu fără un fundament real, drept unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi aflaţi în viaţă.

O istorie a medicinii prin intermediul sfinţilor

Arta de a vindeca relatată de Paolo Gulisano
De Antonio Gaspari

Istoria Medicinii nu este numai istoria de invenţii, de descoperiri, de progrese ştiinţifice. Este şi istoria de oameni care şi-au dedicat viaţa pentru a se îngriji de cel care suferă. Medici, dar şi infirmieri, sau alte figuri care încă din antichitate au practicat în mod eroic, până la sfinţenie, arta vindecării.
Este ceea ce susţine Paolo Gulisano în volumul "Arta de a vindeca. Istoria medicinii prin intermediul sfinţilor" (Ancora Editrice).
Paolo Gulisano este medic şi publicist, studios de Istoria Medicinii, colaborator la diferite reviste şi situri web despre teme şi probleme biomedicale, autor de volume istorice şi literare.
Agenţia Zenit l-a intervievat:
Ce legătură au sfinţii cu istoria medicinii?
Gulisano: Istoria Medicinii au scris-o şi sfinţii. Din antichitate până astăzi firul roşu al artei de a vindeca, o artă ale cărei fundamente sunt în însăşi figura lui Isus Cristos, se află într-o angajare la care cei care întreprind această cale profesională nu pot să renunţe: să trăiască până la capăt iubirea faţă de aproapele, actualizând în istorie victoria iubirii asupra urii şi a libertăţii asupra sclaviei.
Un gest este gratuit şi liber, neoportunist sau instrumental: este gestul unei inimi care iubeşte şi al unei minţi care ştie că există realmente Cineva pentru care merită să dedici şi să dăruieşti viaţa. O iubire convinsă că orice persoană poartă în inimă o întrebare care se referă la propriul bine, propria sănătate dar şi propria mântuire. Cel care are harul de a-l fi întâlnit pe Dumnezeu, de la Cozma şi Damian până la Riccardo Pampuri şi Gianna Beretta Molla, cel care îl cunoaşte şi îl iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu-i ajute pe fraţi să-l întâlnească pe Isus Cristos, cel care într-adevăr ne eliberează de rău, de orice rău.
Ce a caracterizat în decursul secolelor pe cei care s-au ocupat de asistare şi de îngrijire într-o perspectivă creştină?
Gulisano: Sfinţii îngrijirii au fost cu toţii conştienţi că angajarea lor, dacă ar fi fost numai lucrarea lor, ar fi fost ineficace. Mai mult, ar fi putut să determine în ei prezumţia autosuficienţei. În schimb mărturia lor este aceea a celui care a ştiut să invoce puterea care vine de la Dumnezeu pentru ca lucrarea bună a vindecării să fie consecinţă a acelei noi realităţi în care au intrat prin har, mărturisind cu bucurie credinţa în Dumnezeul cel viu, în Dumnezeul vieţii. De la Cozma şi Damian la Hildegard din Bingen, de la Nicola Stenone la Camil de Lellis, de la Giuseppe Moscati la Gianna Beretta Molla, ceea ce uimeşte, în evenimentele personale şi profesionale ale acestor sfinţi "sanitari" - medici, infirmieri, farmacişti - canonizaţi sau nu, este faptul că şi-au dedicat vieţilor lor pentru a alina relele trupului fără a uita exigenţele sufletului. Mulţi dintre ei au trăit virtuţile lor cu umilinţă, în ascundere, aşa cum timp de secole mulţi medici şi infirmieri necunoscuţi şi-au dedicat în tăcere şi în umilinţă viaţa lor pentru binele aproapelui, peste tot, în orice colţ al lumii.
Este o caracteristică a creştinilor aceea de a învinge răul prin bine şi caritate.
Gulisano: Creştinilor nu le-a fost frică să dedice pentru acest scop viaţa lor, înfruntând atât răul care există în lume, valorizând binele mult care există încă. Martiri, episcopi, eremiţi, călugări, mistici, predicatori, misionari, taumaturgi, parohi, lucrători sanitari... De două mii de ani creştinii au fraţi şi surori de excepţie, care în roluri şi pe drumuri diversificate au dat exemplul unui răspuns fără rezerve la chemarea Evangheliei. Biserica, proclamând fericiţi şi sfinţi, i-a propus omenirii ca modele. Însă credincioşii obişnuiţi s-au apropiat de ei mai ales pentru a primi ocrotirea şi întărirea lor în truda zilnică a vieţii şi în mizeriile din această "vale de lacrimi", încrezându-se în mijlocirea lor la Domnul.
În carte dumneavoastră susţineţi că între ştiinţă şi credinţă nu există opoziţie ci colaborare.
Gulisano: Exact. Din păcate este încă opinie răspândită că creştinismul a fost un obstacol pentru progresul ştiinţelor, inclusiv cea medicală. Cei două mii de ani de istorie pe care i-am reparcurs demonstrează în schimb că creştinii au simţit din totdeauna ca obligaţia lor primară îngrijirea bolnavilor, până acolo încât, după cotitura lui Constantin care, cu edictul din anul 313, a pus capăt persecuţiilor, printre primele opere realizate de discipolii lui Isus au fost primele spitale, expresie de asistenţă conform învăţăturilor lui Cristos. Ulterior medicina a fost cultivată şi practicată în mănăstiri, mai ales benedictine. Abia mai târziu, cu Renaşterea, şi apoi iar în Modernitatea scientistă, îngrijirea bolnavilor este desfăcută de sensul religios al vieţii şi al morţii, al suferinţei şi al îngrijirii şi devine o meserie, o activitate care de atunci în continuare asumă conotaţii tot mai tehnice, aşa cum o cunoaştem astăzi. Biserica de-a lungul secolelor a dat un mare impuls Medicinii şi printre rândurile sale se pot număra apostoli ai carităţii, ca Ioan al lui Dumnezeu, dar şi oameni de ştiinţă, de la Pietro Ispano (un medic pionier al oculisticii care în secolul al XIII-lea a devenit preot şi apoi chiar Papă, până la Giuseppe Moscati.
A deveni medic este o vocaţie spre sfinţenie?
Gulisano: Profesiile medicale, arta de a se îngriji de aproapele, pot să fie un mod de a realiza mai mult faptul că suntem după imaginea lui Dumnezeu, în beneficiul omenirii. A exercita profesia medicală poate să devină deci o reflexie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om şi este ceea ce găsim mărturisit în secole de istorie de medicină sfântă. În sfârşit medicii sfinţi ne oferă un alt mare dar: cel al speranţei, pentru a reînsufleţi resursele de inimă şi de inteligenţă, în aşa fel încât să poată înfrunta marile provocări care sunt în faţa noastră şi înlăuntrul nostru.
(După Zenit, 23 noiembrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu