vineri, 2 august 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/14

De ce se vorbește de „mișcare” ecumenică?


Inițiativele ecumenice întreprinse de creștini nu sunt ceva static, dar constituie o realitate foarte dinamică. Scopul acestora nu constă în a elimina rănile trecutului și în a rămâne fermi, ci în a tinde cu mult curaj înainte, în ciuda tuturor dificultăților. Intelectualii angajați în mișcarea ecumenică nu se limitează la o reflecție pur intelectuală, așa cum se întâmpla în trecut, dar se dedică să caute și să indice noi căi pentru un viitor în care creștinii să poată regăsi unitatea pierdută. Deci, mișcarea ecumenică seamănă cu o cale spirituală care îl apropie pe Dumnezeu de om și pe om de Dumnezeu. Ecumenismul se realizează în maxim grad în Isus Cristos care, în misterul Întrupării a reunit în sine două realități îndepărtate una de alta și s-a definit ca fiind „Calea, Adevărul și Viața” (In 14, 6). 
Deci, originea și inițiatorul acestei căi spre unitate este Dumnezeu. Decretul conciliar vorbește în termenii următori: 

Dar stăpânul veacurilor, care îşi urmăreşte cu înţelepciune şi răbdare planul harului său faţă de noi, păcătoşii, în vremurile de pe urmă a început să reverse mai îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrică şi dorinţa de unire. Nenumăraţi oameni au fost pretutindeni îndemnaţi de acest har şi, sub acţiunea Duhului Sfânt, a apărut şi între fraţii noştri despărţiţi o mişcare din zi în zi mai largă pentru restabilirea unităţii tuturor creştinilor. La această mişcare pentru unitate, numită ecumenică, participă aceia care îl invocă pe Dumnezeu întreit şi îl mărturisesc pe Isus – Domn şi Mântuitor: şi nu e vorba numai de persoane izolate, ci şi adunate în comunităţi în care li se vesteşte evanghelia şi pe care le numesc, fiecare dintre ei, Biserica sa şi a lui Dumnezeu. Însă aproape toţi, deşi în mod diferit, aspiră la Biserica lui Dumnezeu una şi vizibilă – care să fie cu adevărat universală şi trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la evanghelie şi, astfel, să fie mântuită spre slava lui Dumnezeu (UR, 1).

Dorința credincioșilor pentru unitatea vizibilă este de stimul să se întreprindă inițiative concrete care să poată reface unitatea pierdută. Aceste inițiative sunt îndreptate și spre schimbarea unor expresii, opinii și acțiuni care, în lumina dreptății și a adevărului nu corespund stării de fapt, și cu aceasta fac mai dificilă sau chiar împiedică construirea unității vizibile dintre creștini. Din acest motiv, toți credincioșii, fără nici o excepție, au datoria să facă eforturi intense pentru a repara daunele provocate, spirituale sau materiale, și să-i ceară lui Dumnezeu revenirea unității. Această datorie, deși revine fiecărui credincios, privește mai ales persoanele dotate cu o adecvată instruire, care sunt ținute să clarifice controversele cu caracter istoric și teologic, și să aprofundeze cunoașterea propriei comunități. Aceasta se poate realiza mai bine parcurgând drumul unui dialog plin de iubire și de respect. 
Elementul care conferă dinamism mișcării ecumenice este rugăciunea. Fără ea, nici o inițiativă, nici cea mai simplă, nu ar putea să se pună în mișcare sau să ajungă la obiectivul stabilit. În rugăciunea sinceră, credincioșii cunosc dorința lui Dumnezeu pentru unitatea Bisericii, în ea recunosc propriile slăbiciuni și din ea obțin puterea necesară pentru a întreprinde drumul, să înceapă procesul de convertire și să persevereze în acesta. 
Mișcarea nu se îndreaptă numai spre exterior, adică față de credincioșii altor Biserici sau comunități creștine. Ea privește și, ba chiar în primul rând, pe înșiși credincioși și comunitățile lor ecleziale. În acest fel, catolicii trebuie „ei înșiși, cu sinceritate și sârguință, să i-a în considerație ceea ce trebuie reînnoit și făcut în înseși familia catolică, pentru ca viața să dea o mărturie mai fidelă și mai clară despre doctrina și instituțiile transmise de Cristos prin apostoli” (UR, 4).
Deci, ecumenismul este o mișcare care amintește, în structura ei internă, valurile unui fluviu, care adună și tărăsc tot ceea ce întâlnesc pe propriul drum spre marea unității, spre aceea communio pe care Isus Cristos a dorit-o cu înflăcărare. Acest dinamism face ca și termenul „ecumenism” să nu se lase exprimat foarte ușor, printr-o definiție sau o descriere statică, pentru că caracterul lui este creativ, puternic orientat spre un viitor în evoluție continuă.     

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/13

Care a fost contribuția lui Ioan Paul al II-lea la
ecumenism? 

Contribuția lui Ioan Paul al II-lea la ecumenism a fost foarte bogată și multiplă, motiv pentru care este imposibil aici să facem o prezentare completă și exhaustivă. De aceea vom indica numai unele elemente care creionează dimensiunile ecumenice ale inițiativelor Papei Ioan Paul al II-lea.
Deja în prima lui Enciclică Redemptor hominis, care a fost în același timp și prezentarea programului spiritual al pontificatului său, papa scria: 

În prezenta situație istorică a creștinătății și a lumii, nu există altă posibilitate de a îndeplini misiunea universală a Bisericii, mai ales cât privesc problemele ecumenice, decât aceea de a căuta în mod leal, cu perseverență, cu umilință și curaj, căile de apropiere și de uniune [...]. În consecință, trebuie să căutăm unirea fără a ne descuraja în fața dificultăților ce se pot prezenta sau să se acumuleze de-a lungul acestui drum; altfel nu vom fi credincioși Cuvântului lui Cristos, nu vom realiza testamentul Său. Este permis să riscăm în acest sens? (nr. 6).

Din 1979, an în care a ieșit această enciclică, a trecut o perioadă suficientă de timp pentru a putea spune că papa a rămas efectiv fidel acestui mesaj al său: „Este permis să riscăm în acest sens?”. În aproape toate documentele de el publicate, în timpul tuturor vizitelor apostolice și în timpul audiențelor din piața Sf. Petru, papa a făcut referință la tematica dialogului ecumenic și a reluat tematica unității, asupra căruia a revenit în diferite ocazii și în conversațiile cu diferitele persoane. Nu s-a oprit numai la cuvinte, dar de la ele a trecut și la fapte. 
Iată numai câteva cazuri care confirmă argumentul despre care vorbim. În luna noiembrie a anului 1979, împreună cu Patriarhul ecumenic Dimitrios I, a început dialogul ecumenic oficial catolico-ortodox. În Declarația ecumenică, ei afirmau în mod unanim:

„Noi, Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul ecumenic Dimitrios I, aducem mulțumire lui Dumnezeu care a permis să ne întâlnim pentru a celebra împreună solemnitatea Sf. Apostol Andrei, întâiul chemat și fratele apostolului Petru. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, în Cristos” (Ef 1, 3). Căutând numai gloria lui Dumnezeu prin îndeplinirea voinței Lui, noi afirmăm din nou hotărârea noastră decisă în a face tot posibilul pentru a grăbi ziua în care va fi restabilită deplina comuniune dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, atunci când, în sfârșit, vom putea concelebra divina Euharistie”.

Lucrările comisiei mixte, începute în anul 1980, nu rareori cu mari dificultăți, au caracterizat istoria reapropierii dintre catolici și ortodocși. Acestei întâlniri i-au urmat altele. În anul 1982, Papa Ioan Paul al II-lea l-a întâlnit pe Arhiepiscopul de Canterbury, R. Runcie, și un an mai târziu a făcut o vizită Bisericii luterane din Roma, adresând un mesaj participanților la cea de-a VI-a Adunare Generală a CEC, în desfășurare la Vancouver. În anul 1984 s-a dus la Geneva, la sediul central al CEC, și la Chambésy, centrul Patriarhatului ecumenic ortodox.
O excepțională semnificație ecumenică au avut-o vizitele efectuate în țări cu majoritate confesională ortodoxă: România, Grecia, Georgia, Serbia, Siria, Ucraina, Armenia, dar și Kazahstan, Egipt și Țara Sfântă. 
Pelerinajul în România, unde 86% a populației este de confesiune ortodoxă, a avut loc în perioada 07-09 mai 1999 și s-a desfășurat într-o atmosferă de prietenie. Pelerinajul în Grecia, cu 96% ortodocși, a avut loc în perioada 04-05 mai 2001. Semnificație istorică a avut-o și întâlnirea de la Areopag (04 mai), unde într-o vreme Sf. Paul a pronunțat discursul lui către atenieni. Ioan Paul al II-lea și arhiepiscopul Atenei Christodoulos au adus omagiu icoanei Sf. Paul și au ascultat fragmentul din Faptele Apostolilor în care este reprodus discursul paulin. Succesiv, în data de 25 septembrie 2001, Ioan Paul al II-lea a călătorit în Kazahstan și în Armenia. Pelerinajul a avut loc cu ocazia celei de-a 1700-lea aniversări a creștinizării Armeniei. Un gest semnificativ a fost ospitalitatea acordată Papei în rezidența katholikos-ului Karekin al II-lea, capul Bisericii Armene, la Etchmiatsin, așa numitul Vatican armean. Toate întâlnirile cu katholikos-ul armean au avut loc într-o atmosferă foarte călduroasă. 
Despre caracterul eminamente ecumenic al Marelui Jubileu celebrat în anul 2000, episcopul Romei s-a exprimat în Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente, în care solicita: 

„… la iniţiative ecumenice oportune, pentru a ne putea prezenta la marele Jubileu, dacă nu total uniţi, cel puţin mult mai aproape de depăşirea dezbinărilor din cel de-al doilea mileniu. Pentru aceasta - îşi dă seama oricine - este necesar un efort enorm. Trebuie să continuăm dialogul doctrinal, dar mai ales să ne angajăm mai mult în rugăciunea ecumenică. Această rugăciune s-a intensificat mult după Conciliu, însă trebuie să ia o amploare şi mai mare, angajându-i tot mai mult pe creştini, în spiritul marii cereri a lui Cristos înainte de Pătimirea sa: «Tată. . . , şi ei să fie una în Noi» (In 17, 21) (nr. 34). 

Foarte importantă a fost și angajarea lui Ioan Paul al II-lea în dialogul interreligios despre care, cu diferite ocazii, a subliniat necesitatea pentru lume. Inițiativa lui de rugăciune pentru pace, la care a invitat toții liderii religioși din lume, a fost primită foarte pozitiv. Întâlnirea a avut loc în data de 27 octombrie 1986 la Assisi, orașul Sf. Francisc. 
Mai mult încă,  pentru prima dată în istorie, în persoana lui Ioan Paul al II-lea, capul Bisericii Catolice, a vizitat o sinagogă (Roma, 1986). O semnificație relevantă a avut-o și întâlnirea lui Ioan Paul al II-lea cu tineretul musulman la Casablanca, în anul 1995.
Este vorba numai de unele elemente ale bogatului mozaic care compune angajarea ecumenică a lui Ioan Paul al II-lea, care nu a încetat să uimească  lumea prin curajul și voința lui de a duce la îndeplinire acțiunile întreprinse.