marți, 20 decembrie 2011

INVESTIGAȚIE ASUPRA FIGURII SF. IOSIF (partea a doua)

Don Salvatore Vitiello explică istoria și relevanța sfântului tâmplar
de Antonio Gaspari

ROMA, duminică, 18 decembrie 2011 (ZENIT.org).- Numără sute de mii de devotați în lume. Sunt milioane de băieți și fetițe care îi poartă numele. Este foarte prezent în evanghelie, în presepii și în biserici, dar evenimentele vieții lui umane și relevanța lui în istoria mântuirii sunt foarte puțin cunoscute.

Vorbim de Sf. Iosif, soțul Mariei și tatăl adoptiv al lui Isus.

Figura Sf. Iosif pare astăzi puțin banalizată și relativizată. Care sunt argumentele pe care Sfinția voastră le-ar invoca pentru a aprofunda și a explica mărimea și virtuțile Sf. Iosif? Care sunt motivele devoțiunii Sf. Iosif în istorie?

Pr. Vitiello: Misterul însuși al Întrupării! Se poate banaliza și relativiza extraordinara figură a Sf. Iosif, numai banalizând și relativizând și misterioasa și emoționanta condescendență a lui Cristos Isis, care – așa cum scrie Apostolul - „chiar dacă avea o natură divină, […], s-a despuiat pe sine, asumând condiția de rob, și devenind asemenea oamenilor” (Fil 2, 6). Sf. Iosif a fost implicat, într-un fel de tot „divin”, adică cu acel respect absolut, pe care Dumnezeu îl are pentru inteligența și libertatea umană, în Misterul însuși al Mântuirii noastre. Dacă Dumnezeu a ales pentru Fiul Său un „tată” pământesc, acesta este tată și pentru noi, în acest pelerinaj spre Cer. În Umanitatea perfectă a lui Cristos, într-adevăr, noi toți cei botezați suntem primiți, încorporați, cu o legătură de identificare care este aproape biologică, pentru a fi părtași al aceleiași Vieți divine, devenind astfel – așa cum ne învață Tradiția – „mădulare vii” ale Trupului Mistic. Acum, între aceste mădulare vii, un loc special revine Sf. Fecioare Maria și Sf. Iosif, pentru că cei care au avut, în viața pământească, propria misiune față de Cap, continuă în Cer aceeași misiune față de tot Trupul, care este Biserica. Astfel, putem să ne încredințăm Sf. Iosif pentru ca să ne păzească de pericole, așa cum a făcut cu Sf. Familie, Biserica care se năștea, lui putem să-i cerem o specială mijlocire, deoarece – așa cum spunea Papa Pius al XI-lea – această mijlocire – „nu poate să fie decât atotputernică, pentru că, ce ar putea să refuze Isus și Maria lui Iosif, care și-a consacrat lor întreaga lui viață, și căruia îi datorează mijloacele existenței lor pământești?”; lui putem să-i cerem sfat și lumină, pentru că el, în primul rând, a fost în totală și asiduă ascultare față de Voința lui Dumnezeu, voință pe care o vedea concretizându-se în acea Prezență excepțională, și era în întregime disponibil să adere cu o disponibilitate asemănătoare cu cea a Mariei. În acțiunea lui umilă și ascunsă, mai recunoaștem primatul vieții interioare, a acelei acțiuni a Prezenței Misterului, bucuros numai să-i placă lui Dumnezeu. În trebăluirile lui „ca pentru Domnul” (Col 3, 23) – cum ar spune Apostolul – orice fel de muncă și de slujire, întrezărim noutatea Prezenței umane a lui Dumnezeu, a vieții lui Cristos: fiecare gest, împlinit pentru El și în Prezența Lui, obține o valoare veșnică, definitivă, care conferă vieții un gust unic, niciodată experimentat mai înainte! În El și în totala lui dăruire Fericitei Fecioare Maria, dăruire care era în unison cu „fiat”-ul Fecioarei, în sfârșit, contemplăm exemplaritatea mirelui, care primește și împărtășește viața înseși a miresei, după destinul rezervat ei, destin care pentru Maria și Iosif - și acum pentru noi toți – avea același chip al lui Cristos. Și iarăși în acest raport foarte special, contemplă puritatea luminoasă a castității, în care Sf. Iosif a trăit și l-a slujit pe Domnul tot timpul vieții lui, chiar dacă a fost pătat, diferit de Maria, de păcatul strămoșesc, și strălucind astfel ca maestru în lupta spirituală la care suntem chemați cu toții. Această castitate, reprezentată de crinul alb, în iconografia creștină, constituie aceeași identitate! În el, mai contemplăm exemplaritatea paternă, care se pune în slujba misiunii înseși a Fiului, capabil de orice sacrificiu, privind la Cristos ca la Tezaurul pe care el nu-l posedă în mod egoist, dar care îi este încredințat, împreună cu Maria, în acea mare și reciprocă posedare a iubirii. În sfârșit, în Sf. Iosif, contemplăm acel har foarte special de a fi fost însoțit, în momentul trecerii la cele veșnice, de însuși Domnul, ca fiu iubitor, și de Fericita Fecioară Maria, în calitate de soție; astfel că, ne adresăm cu toții lui ca „Patron al unei morți bune”. În această extraordinară și multiformă apartenență la Sf. Iosif, care este apoi înseși „comuniunea sfinților”, rezidă motivul profund al devoțiunii pe care poporul creștin a nutrit-o pentru Sf. Iosif, după spiritul familiarității care îi unește pe toți cei care intră în comuniune cu Cristos. Această devoțiune, apoi, a fost devoțiunea întregii Biserici, și în cea mai înaltă expresie magisterială, care vede două exemple splendide în proclamarea, din partea Fericitului Papă Piu al IX-lea, în anul 1870, a Sf. Iosif ca Patron al Bisericii universale, și în Exortația Apostolică Redemptoris Custos al Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea.  

În cel fel Sf. Iosif intră în proiectul de revelație a lui Dumnezeu?

Pr. Vitiello: În modalitatea cooperării. La această personală angajare în opera mântuirii – care în Biserică se numește vocație – suntem chemați cu toții, în modalitatea și forma pe care Cristos o alege pentru fiecare. Dumnezeu nu are nevoie de cooperarea noastră, dar alege ca să nu poată facă abstracție, chiar în misterul din Betlehem. El vrea să ne mântuiască, dar vrea să facă acest lucru nu săltând umanitatea și inteligența noastră, nu acționând în locul nostru, ci în felul care exaltă cel mai mult demnitatea noastră, adică legând acțiunea Lui de liberul și inteligentul nostru „da”. Așa a fost pentru Sf. Iosif, chemat să colaboreze în mod liber, dar esențial în vederea Întrupării Cuvântului. Astfel că, pentru mântuirea noastră, universul mulțumește lui Cristos Domnul, și Mariei, Mama Bisericii, și Sf. Iosif, preacuratul lui soț și patronul nostru.

Traducere: pr. Pătrașcu Damian
Sursa: www.zenit.org

INVESTIGAȚIE ASUPRA FIGURII SF. IOSIF (prima parte)

Don Salvatore Vitiello explică istoria și relevanța sfântului tâmplar
de Antonio Gaspari

ROMA, duminică, 18 decembrie 2011 (ZENIT.org).- Numără sute de mii de devotați în lume. Sunt milioane de băieți și fetițe care îi poartă numele. Este foarte prezent în evanghelie, în presepii și în biserici, dar evenimentele vieții lui umane și relevanța lui în istoria mântuirii sunt foarte puțin cunoscute.

Vorbim de Sf. Iosif, soțul Mariei și tatăl adoptiv al lui Isus.

Cine a fost Sf. Iosif?

Pr. Vitiello: Era înainte de toate un om autentic, care a știut să trăiască, cu inteligență, credință și dedicare totală circumstanțele în care Dumnezeu l-a pus, recunoscând în ele prezența înseși a Misterului. Era un pios evreu observant, în profundă atitudine de așteptare față de promisiunile lui Dumnezeu făcute poporului Său. Ne vorbesc de el, înainte de toate, evangheliștii Luca și Matei, atunci când povestesc începuturile mântuirii noastre, despre vestea îngerului Gabriel Mariei din Nazaret „o fecioară promisă ca soț unui bărbat din casa lui David, numit Iosif”, care va deveni Mama Celui PreaÎnalt. Casa lui David (cf. Lc 1, 27) era descendența genealogică din care, după profețiile veterotestamentare, Dumnezeu ar fi dat Regele care va elibera poporul lui Israel. Viața lui Iosif, sfințenia lui, actualitatea mijlocirii și a modelului lui pentru noi, astăzi, și patronajul lui pentru Biserica universală încep, printr-o providențială Voință divină, de la legătura „sponsală” cu Maria. Primind-o pe Maria, Planul lui Dumnezeu asupra Ei atrăgea și angaja și întreaga lui viață. ba mai mult încă, el chiar a fost chemat să „coopereze”, într-un mod unic și extraordinar, cu înseși Opera Mântuirii, luând-o cu sine pe Maria ca soție și devenind, deci, tatăl „legal” al lui Isus. Într-adevăr, la începutul manifestării publice a Domnului Isus, prima reacție de sceptică stupoare din partea locuitorilor din Nazaret a fost cea de a se întreba: „Nu este El oare fiul tâmplarului?” (cf. Mt 13, 55).

Ce anume l-a convins să o accepte pe Maria deja însărcinată?

Pr. Vitiello: A înțelege, prin revelație divină, că această acceptare ar fi coincis cu a adera la Voința înseși a lui Dumnezeu pentru el: a primi acea tânără israelită, pe care El o iubea profund, cu Copilul ei, însemna, pentru Iosif, să primească intrarea lui Dumnezeu în istorie și chiar în viața lui. Odată cu zămislirea lui Isus în sânul neprihănit al Mariei și prin speciala vocație a lui Iosif, începuse noua „metodă” a lui Dumnezeu: PreaÎnaltul, Creatorul universului și Domnul lui Israel, Cel al cărui nume nu putea fi pronunțat, nici să se facă vre-o reproducere, cel Absolut Altul se revela, acum, printr-un act precis, un chip, cel al Copilului pe care Maria îl zămislise, cel al Copilului care avea aceleași trăsături ale Mariei. Toate acestea aveau de-a face cu această Femeie și Copilul ei, avea de-a face cu Dumnezeu însuși. Sf. Iosif înțelesese acest lucru: după o inițială dificultate de a lua poziție în fața acelui eveniment – dificultate în care el arată întreaga lui „dreptate” (cf. Mt 1, 19), decizând să nu o lepede pe Maria, ci numai să o trimită în ascuns, pentru a nu o expune lapidării prevăzute de legile iudaice – el a primit vestea îngerului care-l chema să o ia la sine pe soția lui, și să devină tatăl Celui care fusese zămislit prin opera Duhului Sfânt. Din acel moment, el s-a dedicat fără nici o rezervă slujirii umile, tăcute și pline de iubire, noii lui Familii, Familia lui Dumnezeu.

Cum a făcut să îndeplinească rolul de tată al lui Isus, chiar dacă știa că acesta era Fiul lui Dumnezeu?

Pr. Vitiello: Raportul personal dintre Cristos și Sf. Iosif, așa cum a evoluat în viața de toate zilele și mai ales în anii de „viață ascunsă” a Domnului la Nazaret, constituie pentru noi un mister delicat și extraordinar. știm, așa cum Biserica ne-a transmis în Sf. Scripturi, că „Cel de la care își ia numele orice paternitate în cer și pe pământ” (Ef 3, 15), l-a chemat pe Iosif să devină, pe pământ, tatăl lui Isus, Fiul cel veșnic făcut om. Știm că el a acceptat, fără rezerve și în totală obediență, această misiune foarte înaltă, care, așa cum spunea Sf. Părinte Papa Pius al XI-lea, s-a așezat „adunată, tăcută, neobservată și necunoscută, […], în umilință și în slujire”, între cele două misiuni ale lui Ioan Botezătorul și a lui Petru (cf. Pius al XI-lea, Predică în Solemnitatea Sf. Iosif, 19 martie 1928). Mai cunoaștem apoi evenimentele care s-au succedat până la reîntoarcerea din Egipt la Nazaret, unde condusese Sf. Familie pentru a scăpa de furia ucigătoare a regelui Irod, și până la regăsirea lui Isus, la vârsta de doisprezece ani, printre învățătorii Templului.

În privința paternității Sf. Iosif și filiația lui Isus, există un mister – misterul intim al raportului dintre Iosif și Isus – din care ne este dat să întrezărim ceva chiar cu ocazia regăsirii lui Isus în Templu. Scrie Luca, că, regăsindu-l, Mama i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău și cu mine, neliniștiți, te-am căutat” (Lc 2, 48). Cuvintele Mariei ne revelează neliniștea lui Iosif, iubirea profundă pe care el o avea față de Isus și cum nu era singur în îndeplinirea misiunii primite, dar împărtășind – am putea spune – orice detaliu, împreună înseși Fericita Fecioară Maria, având în fața ochilor continuu-l și bucurosul „fiat” al ei față de Voința lui Dumnezeu, învățând de la Ea să recunoască în fiul, cu stupoare emoționantă, Misterul prezent. Tot în același fragment, se spune că Isus „a plecat cu ei și s-a reîntors la Nazaret și era supus lor” (cf. Lc 2, 51). Fiul lui Dumnezeu, născându-se din Fecioara Maria, s-a despuiat de gloria divină, pentru a asuma condiția noastră umană, pentru a se înjosi până la a „cerși” iubirea și primirea noastră, care erau iubirea și primirea lui Iosif și al Mariei din Nazaret. Iubirea înseși cerșea să fie iubită și se încredința total griji Sf. Iosif, astfel că noi credem că a fost, chiar dacă în conștiința rugătoare a propriei responsabilități, extraordinar de plăcut să poată avea grijă de Dumnezeul – Copilaș, astfel că în rugăciunea tradițională către Sf. Iosif recităm: „O felicem virum, beatum Ioseph – o, omule fericit, Sf. Iosife, căruia ț-i s-a dat nu numai să-l vezi pe Cel pe care mulți regi au dorit să-l vadă și nu l-au văzut, să-l audă dar nu l-au auzit, dar și să-l îmbrățișeze, să-l sărute, să-l îmbrace și să-l păzească!».”

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
 Sursa: www.zenit.org