marți, 13 septembrie 2011

Caracteristicile luminii în cult

Când spunem că Dumnezeu Însuşi este lumină, înţelegem să-I atribuim Lui caracteristicile luminii. În primul rând, lumina este absolut necesară vieţii, iar Dumnezeu este creatorul şi susţinătorul vieţii, după cum ne spune Sfântul Ioan: "Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1, 4). În al doilea rând, lumina dezvăluie lucrurile pe care le luminează, de a le face vizibile, de a le face cunoscute; în acelaşi fel, Sfântul Duh este numit de către Hristos "Duhul Adevărului", pentru că El face inteligibile, cunoscute realităţile acestei lumi, dar şi realitatea veacului viitor şi a Împărăţiei cerurilor. Credinţa în Dumnezeu, în sfinţi şi în învierea morţilor este un dar al Duhului Sfânt prin care ni se luminează, ni se dezvăluie nouă aceste lucruri, după cum Sfântul Apostol Pavel spune despre prooroci că "prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă" (Evrei 11, 33-34).


Mântuitorul se identifică pe Sine cu Lumina cea spirituală şi veşnică pe care "întunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 5) şi îi îndeamnă pe oameni să vieţuiască în lumina sfintelor şi dumnezeieştilor Lui porunci şi învăţături (Ioan 3, 19-21; 8, 12; 12, 35-36). La Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, preotul slujitor înalţă sfeşnicul cu lumânare şi, însemnând cu el cruciş, zice: "Lumina lui Hristos luminează tuturor!". Acest act anticipează lumina bucuriei, a vieţii şi a mântuirii pe care a revărsat-o Hristos în lume prin Învierea Sa. De aceea, în noaptea slăvitului praznic al Paştilor, preotul strigă "Veniţi de luaţi lumină", invitându-i pe credincioşi să guste din bucuria luminii Care a restaurat integral făptura umană şi a descoperit sensul adevărat al existenţei omeneşti şi al întregii făpturi, căci "acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul, şi pământul, şi cele dedesubt", aşa cum cântă Biserica în catavasiile sărbătorii.

Explicând legătura dintre Dumnezeu, prezenţa Sa reală ca lumină în mijlocul oamenilor şi Biserică, părintele Dumitru Stăniloae afirma: "Lumina Bisericii constă în unitatea pe care Fiul lui Dumnezeu a venit s-o restabilească între oameni şi El, după pilda şi din puterea Sfintei Treimi. În aceasta constă slava primită de Fiul lui Dumnezeu ca om de la Tatăl ca, precum El este unit ca om cu Tatăl, să-l facă şi pe ei una cu Tatăl ca fii ai Lui…

Dar Biserica este un rug compus din lumânările aprinse, reprezentante ale credincioşilor, nu numai când se fac rugăciunile obşteşti cu credincioşii adunaţi împreună (la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe), ci e un rug întins în toţi membrii, chiar când se roagă în particular, prin faptul că ţin învăţătura cea unică şi adevărată despre Hristos şi împlinesc poruncile Lui, cu conştiinţa că aparţin Bisericii, fiind încălziţi de acelaşi Duh al lui Hristos, primit prin Tainele Bisericii, deci având pe acelaşi Hristos în ei… Biserica este Împărăţia duhovnicească cea una sfântă, apostolică şi universală, în care este prezent cu puterea Lui Împăratul Hristos, încălzind şi luminând pe toţi membrii ei ca pe un rug şi ca pe un candelabru alcătuit din credincioşii uniţi, fără să se confunde, ca nişte ramuri sau ca nişte lumânări de acelaşi foc sau de aceeaşi lumină a iubirii lui Hristos şi faţă de Hristos". (Pr. Dumitru Stăniloae, "Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului")

Autor: A. Mândru
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Căi de exersare a filosofiei în Bizanţ

Filosofia ca praxis, ca făptuire, înseamnă pregătirea minţii pentru a se face aptă de primirea celor mai presus de ea. Preţuirea acestei modalităţi de a filosofa nu a fost niciodată subestimată de către bizantini: atât şcoala de filosofie, cât şi mănăstirea au fost în aceeaşi măsură căi de exersare în cele ale filosofiei. Întreaga societate bizantină a fost structurată din perspectiva acestui ideal al pregătirii cu mintea şi cu trupul în vederea experienţei contemplaţiei - lucru dovedit până şi de legislaţie, cum este cazul codului lui Iustinian. Toate eforturile spirituale umane convergeau spre ceea ce trebuie numită adevărata filosofie: theoria, ca act ce este dincolo de minte, cu tot cu minte.


Nu trebuie să subestimăm impactul acestui ideal asupra vieţii bizantinilor, vreme de unsprezece secole. Viziunea unor istorici, a unui Bizanţ încremenit, marcat de o imobilitate a societăţii, ca şi a culturii, vine din eşecul înţelegerii valorii pe care o dădeau bizantinii practicii, praxis-ului. Făptuirea, de orice fel ar fi ea, nu însemna pentru bizantin decât un semn al treptei pe care se găsea în urcuşul său către contemplarea extatic-agapică a divinităţii. Lucru valabil chiar şi pentru omul de rând, care îşi muncea ogorul sau îşi construia casa. Folosit în acest sens, cuvântul filosofie nu era doar pe buzele învăţaţilor, ci ale unei întregi societăţi, de la împărat până la ultimul cetăţean al imperiului.

Autor: Conf. univ. Dan Chițoiu
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/