joi, 11 februarie 2016

Ascultă glasul Domnului și alipește-te de El

Alege viaţa ca să trăieşti tu şi descendenţa ta, iubindu-l pe Domnul
Dumnezeul tău, ascultând glasul lui şi alipindu-te de el! Căci el este viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău l-a jurat lui Abraham, lui Isaac şi lui Iacob că li-l va da" (Deut 30, 19-20)


Ascultarea, alipirea și asiduitatea în frecventarea Cuvântului lui Dumnezeu, este condiția esențială pentru a avea viață, adică ființa noastră să pulseze într-adevăr de prezența Domnului. Nimic altceva nu poate asigura continuitatea și calitatea vieții noastre.

duminică, 7 februarie 2016

Nu-ti este tie harazit



nu-ti este tie harazit
sa faci bobocul verde sa-nfloreasca.
oricat l-ao scutura si l-ai lovi
nu-i in puterile tale
sa-l faci sa dea petale.
atingerea-ti murdara-l pangari.
ii smulgi petalele, si i le spulberi
farame le strivesti in pulberi.
ah ! nu-ti este tie harazit
sa faci bobocul verde sa-nfloreasca
cel care poate sa-l deschida
o face-atat de simplu !
i-arunca o privire pe sub gene
si mustul vietii se porneste-n vene.
la suflul asta floarea-si scoate
aripile la vant, vaslind din toate.
culori s-aprind ca dorul inimii curate
si o mireasa isi destaina
dulcea-i taina.
cel care poate sa-l deschida
o face atat de simplu.
(Rabindranath Tagore)

O, nebunule, care incerci

o, nebunule, care incerci

pe tine insuti sa te cari
pe proprii tai umeri
o, cersetorule care vii sa cersesti
la propria ta usa !
lasa-ti povara-n mainile aceluia
care poate sa ti-o care toata
si nu privi cu jind in urma niciodata!
dorinta ta lumina lampii-o stinge
de cum rasuflul i-l atinge
ce pacatos !
sa nu primesti nici daruri, nici odoare
din palmele-i murdare.
primeste doar ce-ti daruie
cel ce-n iubire sacra staruie.
(Rabindranath Tagore)

“Daca aceasta este cu adevarat casa lui Dumnezeu, ce voi mai face dupa ce-L voi intalni?”, sau: Nu m-ați fi căutat dacă nu m-ați fi găsit

Rabindranath Tagore a fost un poet, filosof, romancier si
pictor indian din provincia Bengal, cunoscut mai ales ca fiind primul non-european care a primit Premiul Nobel pentru Literatura in anul 1913 cu cartea sa “Ofranda lirica”, Gitanjali. Acesta a fost extrem de influent in introducerea culturii indiene in lumea occidentala si este considerat si acum ca fiind artistul remarcabil creativ al Indiei moderne.
„In temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete si frumoase, prin care, cu un mestesug desavarsit, a izbutit sa faca din gandirea sa poetica, rostita in propriile-i cuvinte englezesti, o parte integranta a literaturii occidentale“ - Laureatii Premiului Nobel pentru Literatura – Almanah „Contemporanul“. Aceasta a fost motivatia decernarii premiului Nobel lui Rabindranath Tagore în anul 1913.
In continuare, iti prezentam o poveste plina de intelepciune spusa chiar de Rabindranath Tagore:
“Ma aflu intr-o cautare dupa Dumnezeu de cand ma stiu, timp de mai multe vieti, inca de la inceputul existentei mele. Odata, am reusit sa-L vad langa o stea indepartata, asa ca m-am bucurat si am dansat de unul singur pentru ca, desi era mare distanta, nu era imposibil de ajuns pana acolo. Am calatorit catre acel loc si in cele din urma am ajuns la acea stea, dar Dumnezeu se mutase catre o alta stea. Astfel au decurs lucrurile vreme de secole.
Aceasta provocare s-a dovedit a fi atat de mare incat a trebuit sa-mi tin treaza speranta chiar si in momentele in care simteam ca voi ramane lipsit de speranta. Trebuia sa-L gasesc si eram absorbit intru totul de aceasta cautare. Insasi cautarea era atat de misterioasa si de incantatoare, incat Dumnezeu devenise aproape o scuza, iar cautarea se transformase in adevaratul meu tel.
Si, spre surprinderea mea, intr-o zi am ajuns la o casa aflata pe o stea foarte indepartata, care avea o mica tablita in fata ei, pe care scria “Aici locuieste Dumnezeu”. Bucuria traita nu putea fi descrisa in cuvinte. In sfarsit, eram aproape de implinirea visului meu. M-am grabit sa urc multimea de trepte ce imi statea in fata. Cu toate acestea, pe masura ce ma apropiam de usa, treapta cu treapta, mi s-a strecurat o mare teama in suflet. Chiar in momentul in care eram gata sa bat la usa, m-am simtit paralizat de o mare frica, o frica asa cum nu mai cunoscusem  pana atunci. Frica mea era:
“Daca aceasta este cu adevarat casa lui Dumnezeu, ce voi mai face dupa ce-L voi intalni?”
Cautarea lui Dumnezeu devenise insasi viata mea, iar a da ochii cu El ar fi echivalat cu o adevarata sinucidere. Si, apoi, ce voi putea face impreuna cu El? Aceste lucruri nu-mi trecusera prin minte pana in acel moment. Trebuia sa ma fi gandit la asta inainte de a-mi incepe cautarea, adica sa ma fi hotarat ce voi face cand voi fi fata in fata cu Dumnezeu.
Mi-am luat usurel incaltarile in maini si, tiptil, in liniste, cu miscari lente, am pasit inapoi, speriat ca nu cumva Dumnezeu sa auda ceva, sa deschida usa si sa-mi spuna “Unde te duci? Sunt aici, vino inauntru!”. Dupa ce am coborat scara, am alergat cum nu am mai alergat vreodata in viata mea si, de atunci, continui sa-l caut pe Dumnezeu, indreptandu-ma in toate directiile, dar ocolind dinadins casa in care locuieste cu adevarat. Acum stiu casa ce trebuie sa fie ocolita. Asa imi continui cautarea, si ma bucur de calatorie, de neincetatul meu pelerinaj.”

Să mai și râdem...

La ora de dirigenție, profesoara ii întreabă pe copii ce meserii au părintii lor.
La un moment dat îl întreabă pe Gigel:
- Tatăl tău ce este Gigele?
- Parlamentar, doamna profesoara.
- Bravo!
- Dar tatăl tău, Bula?
- Aaaa, pai nici taica-meu nu lucrează.

_______________

La un bar:
- Bună ziua. Suc de morcovi aveţi?
- Nu.
- Dar de roşii?
- Nu domnule, aici e bar!
- Dar fiertură de ţelină?
- Nu avem decât băuturi alcoolice.
- Dumnezeu mi-e martor că n-am vrut să beau alcool, dar dacă nu aveţi altceva, daţi-mi o vodca!


________________

-Domn doctor a inceput sa-mi miroase picioarele...
-Le-ai spalat?
-Da ce ajuta?


___________________________

La scoala,profesoara intreaba copii ce meserie au parintii lor. 
Ajunge la Bula:
- Bula,ce e tatal tau?
- Dentist agricol !
- Cum adica?
- Pune dinti la grebla !!!


_________________

- Mai Ioane ce note ai luat la bacalaureat?
- Mam.... sanatosi sa fim ...asta-i principalu !!!


_________________

- Bună, ce faci?
- Bună, da iaca, numai ce am mîncat!
- Oo super, dar ce-ai mîncat?
- Bataie! 


_________________ 

Un ziarist întreabă:
- Bade, cu cine votezi?
- Poi, cu comuniștii!
- Noa, da de ce?
- Iaca, pe vremuri o venit liberalii si ne-au zis ca ne fac pod. Vezi o urma de pod?...
- Nu!
- Apoi o venit pedeliștii si o zis ca ne fac moara. Vezi vreo moara?
- Nu.
- Ei, când o venit comuniștii, o zis ca ne iau tot. Si ne-au luat. Aia sunt oameni de cuvânt!!!


_________________


vineri, 5 februarie 2016

IUbește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți


A ne cufunda în profunzimile eului nostru pentru a găsi pacea seamănă de cele mai multe ori cu a ne arunca într-o piscină fără apă. Astfel, după puțină vreme, egocentrismul nostru devine auto-dezintegrare, atunci când vom descoperi că nu avem nici un fel de centru. Nimeni nu se poate iubi pe sine în mod adecvat dacă nu-și cunoaște scopul vieții (Sheen, Tre per sposarsi)

Aceasta este ziua cea sfântă: să ne bucurăm și să ne veselim într-însa

Un prieten de-al meu a deschis dulapul sotiei lui si a scos un pachetel infasurat in matase fina. Cu lacrimi in ochi, s-a asezat in genunchi, s-a uitat in ochii mei si mi-a spus:
“Acesta… acesta nu este un pachet obisnuit.”
El a deschis cutia si s-a uitat la o rochie de noapte din satin. A strans-o puternic la pieptul lui.
“Ea si-a cumparat aceasta lenjerie cand a fost la New York pentru prima data, acum noua ani. Nu a folosit-o niciodata. Imi spunea ca o pastreaza pentru o ocazie deosebita… Cred ca aceasta este ocazia.”
S-a ridicat in picioare si s-a apropiat de pat; a asezat rochita langa celelalte haine pe care urma sa le duca la pompele funebre. Sotia lui tocmai murise. S-a intors catre mine si mi-a spus:
“Nu pastra nimic pentru o ocazie deosebita… fiecare zi traita este o ocazie deosebita. Tine minte lucrul asta.”
Au trecut cateva saptamani de la discutia cu el… si eu inca ma mai gandesc la aceste cuvinte. Ele mi-au schimbat viata. Acum citesc mai mult si fac curat mai putin. Ma asez pe scaunul din curtea casei si admir privelistea fara sa fiu deranjat de buruienile din gradina. Incerc sa petrec mai mult timp cu familia si prietenii si mai putin la birou.
Acum am inteles ca viata trebuie sa fie un cumul de experiente de care sa te bucuri, nu o lupta pentru a supravietui. Nu mai pastrez nimic, ma bucur de tot ce am. Folosesc paharele de cristal la fiecare masa. Imi pun paltonul nou chiar si cand merg la cumparaturi. Nu mai pastrez cel mai bun parfum pentru ocaziile speciale, il folosesc oricand am chef.
Cuvintele “Intr-o zi…” si “In una din aceste zile…” au disparut din vocabularul meu.

Daca ceva merita vazut, auzit sau facut… eu vreu sa vad sau aud sau sa fac ACUM.
Nu sunt sigur ce ar fi facut sotia prietenului meu daca ar fi stiut ca nu va mai apuca ziua de maine, zi pe care toti am ajuns sa o ignoram intr-o masura destul de mare. Cred ca si-ar fi sunat toata familia si prietenii apropiati. Poate ca si-ar fi sunat si cativa prieteni vechi pentru a isi cere scuze pentru certurile si supararile din trecut… poate ca ar fi vrut sa vorbeasca cu toata lumea.
Mi-ar placea sa cred ca ar fi iesit in oras, la restaurant, si ar fi comandat mancarea ei preferata. Este vorba despre aceste lucruri mici pe care regreti ca nu le faci…
Fiecare zi, fiecare ora, fiecare minut, fiecare secunda… totul este special.

Traieste pentru azi, maine este posibil sa nu mai fii.

joi, 4 februarie 2016

Sancta Mediocritas: ora pro nobis

Lumea de azi suferă de o teribilă mediocritate. Murim de mediocritate. Ne asfixiem de atâta mediocritate. Marea urgență a timpului nostru este apariția oamenilor mari. Viața omului de astăzi se desfășoară sub semnul micimii: o micime care este eroică, o micime care ajunge până la sacrificiu, o micime care este mare.
În politică sunt foarte puțini cei care urmează principii bine determinate: ei urmează opinia publică. Mare parte a politicienilor noștri, în loc să conducă masele spre culmi nobile, aleg pentru aceștia căi meschine. Timpul nostru este prea timid: nu mai are personalitate. Calculează prea mult: nu mai are nici un entuziasm. Este prea devirilizat: nu mai simte fascinația eroismului. Iar ceea ce se spune despre politică este valabil și pentru religie.
Religia și-a pus și ea papuceii de noapte. Profeții ei nu mai sunt capabili să se elibereze de mânecile lungilor și învechitelor prejudecăți. Sunt prea de acord cu ideile moderne – bune sau greșite, nu contează – numai pentru că acestea sunt idei moderne. Profeții noștri evită să ia poziție acolo unde este vorba de adevăr, de teamă de a nu-și face dușmani. Ei ridică pânzele lor imediat ce apare un vânt de popularitate, și nu ar îndrăzni să spună vreun cuvânt împotriva vreunei prejudecăți curente, împotriva vreunei erori care triumfă. Ei sunt fericiți de o fericire pe care Cristos nu a promis-o niciodată, și se plâng că sunt slabi. Nu sunt instituțiile cele care lipsesc astăzi: sunt oamenii. Ne lipsesc oamenii mari!
... Măreția nu stă în mușchi, sau în aur, sau în instituțiile de pedagogie, ori în ceva care îți sare în ochi. Măreția constă în ceva care reclamă aproape un nou simț pentru a fi apreciată. Măreția nu e ceva exterior omului însuși. Este mai degrabă ceva intim lui însuși. Măreția este o calitate a inimii și a sufletului, cu care omul reușește să cucerească nu atât dominarea asupra inimii, cât mai ales dominarea asupra patimilor lui. Măreția constă în a avea simțul dreptății, a probității, a dragostei. Dacă ne punem de partea acestui punct de vedere noi trebuie să recunoaștem că omul, în vreme ce este divinamente înzestrat pentru a domina natura, dimpotrivă, este foarte meschinamente echipat pentru a domina asupra persoanei proprii. Și totuși, tocmai în această auto-dominare rezidă adevărata măreție.
Astăzi lumea are urgentă nevoie de oameni care, asemenea fulgerelor, ard  legăturile de interese care leagă energiile noastre de lume: de oameni care, cu voce curajoasă, ca Ioan Botezătorul, să trezească natura noastră somnolentă din lațurile leneșei noastre odihne; de oameni care depășesc victoriile lor, nu coborând de pe Cruce și ajungând la compromisuri cu lumea, ci mai degrabă înfruntând grele suferințe pentru a ajunge să cucerească lumea (Fulthon Sheen, La più grande urgenza)

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian 

marți, 2 februarie 2016

Reflecție la încheierea Anului dedicat Vieții consacrate

Lumină spre luminarea neamurilor, și slava poporului tău, Israel!

  Am intrat în procesiune în biserică pentru a celebra Sf. Euharistie, nu înainte fi binecuvântat lumânările, simbol al luminii adusă de Cristos în această lume, dar și simbol a ceea ce trebuie să fim noi, cu toții, dar într-un chip special persoanele consacrate, surori și frații care, prin voturile de sărăcie, ascultare și castitate, ne-am dăruit cu totul lui Dumnezeu și am promis în fața poporului lui Dumnezeu să fim ceea ce El vrea de la noi, adică de a fi lumină și bucurie pentru lumea în care trăim. Aș pleca de la acest simbol, pentru a dezvolta predica din această seară, dar și pentru a-i mulțumi Domnului pentru că ne-a adresat o chemare atât de nobilă, de la care nu trebuie să dezertăm.
Dragi frați, dragi surori, mulți profeți spun că trăim într-o lume caracterizată deseori de ceață, de întuneric, de individualism, de necredință, și mai puneți fiecare tot ceea ce doriți. Realitatea însă nu este asta. Lumea nu este rea, nu este ceață tot timpul, nu este răutate peste tot. Lumea este bună, așa cum Dumnezeu a făcut-o la început, astfel că trebuie să încetăm să ne văicărim continuu că nu se mai poate; că noroc de noi că mai există lumini în această lume. Nu putem nega că există și urme de întuneric, dar, în general, creația lui Dumnezeu este bună și frumoasă, așa cum a fost la începutul lui, iar noi suntem chemați în această lume să fim lumină, nu în cea ideală, în care am dori să trăim. Așadar, mai multă pozitivitate, mai mult optimism nu ar strica, și nu ar trebui să ezităm să „gândim pozitiv”, chiar și atunci când norii de deasupra noastră ar fi mai deși. Acesta este de altfel exemplul lui Isus: chiar și în persoanele cele mai rele, era capabil să vadă un om de mântuit, un om care-și dorea mântuirea. Cine este luminos, este plin de speranță, de pace lăuntrică, de liniște, și nu umblă prin lume cu o față apocaliptică, ca și cum lumea ș-ar sfârși peste câteva minute, în foc și pucioasă. Noi, persoanele consacrate, suntem chemați asemenea lumânării, să ne consumăm viața ca lumini, în această lume; în caz contrar, vrând să rămânem întregi, vom eșua în chemarea noastră, căci speranța noastră, bucuria noastră nu trebuie să stea în convertirea acestei lumi, ci în Cristos. Noi, persoanele consacrate trebuie să fim tot timpul conștienți că lumea este bună pentru că este iubită de Dumnezeu, căci Dumnezeu nu ne iubește pentru că noi suntem buni, ci invers, noi suntem buni pentru că suntem iubiți. Trăirea voturilor de sărăcie, ascultare și castitate, ar trebui să ne elibereze de toți și de toate, și de noi înșine – desigur progresiv – pentru a ne lăsa învăluiți numai de Dumnezeu. Și un lucru care mi se pare simptomatic pentru bolile de care suferă viața consacrată de la noi, adică cele de mâhnită, de mohorâciunită, de legită și de comodită, este tocmai alipirea aproape nevrotică de instituție, de legi, de statute și de constituțiuni, nelăsând loc astfel carismei, Duhului Sfânt, care să facă din noi persoane mai vii, persoane explozive, persoane înflăcărate de chemarea lor. Cu alte cuvinte, trebuie să ieșim și să luăm mirosul oilor, așa cum le spunea Sf. Părinte, papa Francisc, preoților , acum câțiva ani, nu să trăim în cazematele noastre confortabile, în vreme ce lumea luptă să trăiască de pe o zi pe alta.

În concluzie, spunea cineva că persoana consacrată ar trebui să fie ca vremea: foarte rar plină de tunete și fulgere; din când în când mohorâtă , ca după ploaie, dar cel mai des senină.