Sfânta Biserică a păcătoșilor

Sfânta Biserică a păcătoșilor

Într-o conferință ținută Colegiului Postulatorilor Generali în ziua de 12

ianuarie 2016, Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, acum Prefect emerit al Congregației pentru Cauzele Sfinților spunea: „Sf. Părinte Papa vrea să dea Bisericii un semnal urgent. Trebuie să reglăm bine radarul nostru spiritual pentru a identifica, dincolo de ceața produsă de rău, persoanele bune și sfinte prezente în Biserică. Aceasta este și o invitație presantă adresată păstorilor, ca să fie atenți față de bunătatea existentă în familii, în parohii, în dieceze. Este vorba de persoane bune, laici, preoți diecezani, persoane consacrate care, – așa cum îi numește Papa – sunt sfinții ascunși, dar reali și activi, și pe care trebuie să-i descoperim cu toții.

Împărtășesc în totalitate această viziune, exprimată de Sf. Părinte Papa mai pe larg și în ultima Exortație Apostolică: Bucurați-vă și tresăltați de veselie, și nu cred că este vorba de un optimism naiv, ci de o citire a semnelor timpului în optica credinței: și în timpul nostru, deși caracterizat de atâtea slăbiciuni și contradicții, balanța înclină net în favoarea binelui, a sfințeniei, a frumosului. Evident, pentru a putea vedea tot acest bine, este necesar să setăm corect radarul nostru spiritual, evitând să alegem „căile largi” ale pesimismului și ale cârcotelii, și să le preferăm pe cele „strâmte”, care te ajută să vezi direct, mai de aproape, și mai sigur realitatea, și poate chiar să pătrunzi mai bine în profunzimea realității omului, care substanțial este bună, și răscumpărată, deși având rănile păcatului la vedere. Și nu trebuie să uităm niciodată că omul este o ființă cu rănile răscumpărate, vindecate, nu o ființă infectă și care milogește recunoașterea semenilor pentru a putea trăi. Să vezi binele din om înseamnă a-i sta aproape, a asculta direct de la el bucuriile și tânguirile sale, și nu a-l cunoaște din informații SH (second hand), culese de pe calea cea largă, mai dulci, mai sigure, deoarece culese din pomul sălbatic de măr din adâncul codrului.

Am cunoscut și cunosc mulți copii sfinți, extraordinari, care mă fac să roșesc numai dacă îi privesc; adolescenți rebeli cu ei înșiși, cu părinții și cu Biserica, pentru că nu reușesc să înțeleagă ce se întâmplă cu ei, răzvrătiți pentru că vor să fie și ei înțeleși și tratați în starea adolescențială în care se află, și să nu fie văzuți numai ca niște potențiali adulți; tineri încă visători într-o lume mai bună, în ciuda pesimiștilor de rând, care le spun că „n-are rost; așa s-a făcut tot timpul...”, și care se iau la trântă chiar și cu Dumnezeu, și care se roagă cu „suspine negrăite” pentru ei și pentru toți ai lor; părinți pentru care îndrăgostirea și iubirea nu s-au terminat în ziua cununiei lor, dar care se privesc și se iubesc după 50 de ani de căsătorie ca atunci când l-i s-au încrucișat privirile pentru întâia oară; mame și tați care știu să împartă o felie de pâine întregii familii, și mai rămâne o bucată și de dat la săraci; bătrâni senini și care țin lumea în brațe cu rugăciunile lor murmurate ziua și toată noaptea; episcopi, seminariști, persoane consacrate și preoți, mai tineri și mai vârstnici, ca pâinea lui Dumnezeu, nu alta, de-ți vine să guști din ei, cu gura de aur și mâna binecuvântată, din care curge abundent balsamul uleiului iertării peste capetele bolnavilor care cer tratament pentru bolile lor.

Opss, a căzut un copac în pădure, și a trosnit urât de tot! Nu mai avem pe unde trece, de parcă pădurea aia imensă era alcătuită numai din acel copac! Și totuși, dacă mă gândesc puțin, parcă-i mai bine că a căzut copacul, așa văd mai bine miile de copaci, care stau bine înfipți în pământ, cu coama semeață îndreptată spre cer, și care mă țin și pe mine la suprafață, să nu casc în groapa produsă de cel căzut.

             Vrei să vezi binele din jurul tău, cetele de oameni sfinți care umblă ca și tine pe drumurile acestei lumi: abia te-ai trezit și ți-ai deschis ochii, în fiecare dimineață, conectează radarul tău la sursa de actualizare și de programare, la Dumnezeu, prin rugăciune. Fii sigur că te va duce pe drumul cel corect, și vei vedea cum mișună binele în jurul tău. 

„Mergi, și fă și tu la fel!” (Lc 10, 37)

Pr. Pătrașcu Damian

articol publicat în revista Mesagerul, nr. 151/2018

Dumnezeu nu mi-e de ajuns!

Dumnezeu nu mi-e de-ajuns!

Aud din ce în ce mai des, îndeosebi din gura unor persoane mai evlavioase

o afirmație care îmi zgârie urechile din ce în ce mai tare: mie Dumnezeu îmi ajunge; restul nu contează, dacă-l ai pe Dumnezeu, nu-ți mai trebuie nimic…

Și omul? Să fie oare adevărat că omului îi este de ajuns Dumnezeu? Că poate să fie împlinit numai cu Dumnezeu în inimă, și pe buze? Personal mă îndoiesc de veridicitatea acestei afirmații, iar dacă unul se poate mulțumi numai cu Dumnezeu, fără să vrea și pe om alături și în inima lui, cred că acela nu este un om mulțumit pe deplin, sau mai bine zis, mântuit pe deplin. E ca și cum cineva ar merge la medic și i-ar cere să-i taie un picior sau o mână, că-i e de-ajuns numai una,… pentru câtă muncă face!

Citesc în cartea Facerii, la capitolul al II-lea că Dumnezeu, văzându-l pe bărbat singur, înconjurat numai de copaci și de plante, a exclamat: „Nu e bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. (2, 18). A făcut așadar și animalele, dar omul tot singur era, deși dăduse nume tuturor fiarelor pământului. Nu-și găsise pe cineva pe potriva lui. Omului nu-i era de ajuns că a dat nume animalelor, că îl avea pe Dumnezeu, dar avea nevoie ca și pe el să-l poată numi cineva, nu de alta, dar ca să nu vorbească în gol, iar lui nimeni să nu-i vorbească. Și, astfel, văzândul-l însingurat, Dumnezeu crează ceva asemenea lui, crează un alt om, însă numai asemenea lui, nu la fel întru totul ca el, căci aceasta nu mai era bărbat, ci femeie. Iar bărbatul văzând această creatură, se bucură și o recunoaște ca fiind ceva potrivit cu el. Și așa începe aventura umană pe pământul nostru: doi oameni asemănători, dar nu la fel, nu identici, vor continua opera lui Dumnezeu până-n pragul veșniciei, zămislind fete și băieți, spre mai mare glorie a lui Dumnezeu.

Nimeni, în cazuri normale de viață, nu poate fi mulțumit numai cu Dumnezeu, oricât de spiritual sau de mistic ar fi. Și gândesc că nici Dumnezeu nu cere o asemenea jertfă din partea omului, indiferent în ce stare de viață ar trăi acesta, mă refer aici mai ales la persoanele consacrate, care nu se căsătoresc, dar nici nu trăiesc separați de oameni, pe vârful unui munte plin cu zăpadă. Cu toții avem nevoie de un om, bărbat sau femeie, în funcție de genul propriu, și nu neapărat din necesitate, cât mai degrabă datorită generozității înscrisă de Creator în inimile noastre. Mai exact, nu am nevoie de celălalt pentru că mă poate ajuta, sau pentru că poate face ceea ce eu nu pot face, dar pentru a putea dărui generozitatea cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Iar numele dăruirii, a generozității este GRATUITATE. Nu dau ca să primesc, nici ca să-mi mai dezmorțesc mâinile lipite în buzunar, ci pentru că am fost făcuți generoși din natură, așa cum cântecul, pentru a fi gustat de mine, trebuie să-l scot din inimă și să-l expun. 

Nu e bine ca omul să fie singur; nu e bine ca omul să fie numai cu Dumnezeu; însă e un mare bine ca omul să stea împreună cu unul potrivit lui; iar acesta nu poate fi altcineva decât un alt om. Restul, în afară de Dumnezeu, sunt auxiliari. De altfel, nici Dumnezeul Treime nu a rămas închis în propria-i persoană, ci s-a făcut cunoscut nouă, ca noi să-l cunoaștem și să fim cunoscuți de el.

Doamne, care este porunca cea mai mare, este întrebat odată Isus de un oarecare. Cunoaștem cu toții răspunsul: să-l iubești pe Dumnezeu…, și pe aproapele tău…, ca pe tine însuți. Așadar 3 în 1: pe Dumnezeu, pe aproapele tău, pe tine însuți. Nu se poate renunța la nici una din acestea trei, fără să se ciuntească totalitatea iubirii, și integralitatea unei vieți cu adevărat creștine. Restul sunt spiritualisme ieftine, care nu merită experimentate nici dacă le-am primi gratis. 

Pr. Pătrașcu Damian

articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton, nr. 150/2018

Nostalgia după prazul din Egipt, alias, după comunism

Nostalgia după prazul din Egipt,

alias, după comunism

Pr. Pătrașcu Damian

Nimic nou sub soare! De când omul este om, el uită repede suferințele

îndurate, mai ales dacă a fost spălat bine pe creier, și redus la un simplu animal, care se mulțumește cu mâncare, muncă, și câte o mică distracție. Observ, mai ales din miile postări pe rețelele de socializare, dar și din discuțiile avute, și nu neapărat cu oameni mai în vârstă că, deși comunismul a căzut de acum de 30 de ani, dorul după acele vremuri crește din ce în ce mai mult. Acest lucru arată o nostalgie bolnavă, dacă nu chiar sadică, după acele vremuri de restriște, în care, pe lângă lipsa de mâncare și de strictul necesar, libertatea de conștiință, de exprimare și de religie era dată cu picătura, ca nu cumva să n-i se urce la cap, și să vrem mai mult de la viață.  

Aud, sau citesc deseori: „pe vremea noastră nu mâncam chimicale, ca acuma! Toate alimentele erau sănătoase” (mai ales sutele de specialități de mizel, adidași de porc și gheare de pui, și alea cu porția în galantarele așa numitelor magazine!!!); „pe vremea noastră toți aveau de muncă”, deși la muncă mulți se prefăceau că muncesc, pentru că statul atotputernic se făcea că-i plătește; „pe vremea noastră școala era școală, nu ca acuma, o golănie totală”, deși numai școală nu se putea numi, de cele mai multe ori, ceea ce se făcea în clasele alea înghețate și care dura câteva luni, căci în rest eram duși pe câmp, să culegem porumb, să contribuim și noi la propășirea statului socialist multilateral dezvoltat.

Acum nu mai înțelegem nimic: tinerii au trebuit să plece din țară, hoții se înmulțesc ca ciupercile, iar în țară au rămas numai pensionarii. Peste câțiva ani, când o să moară toți, o să închidem baraca numită România, și gata. Peste ani și ani o să treacă pe acolo copii și nepoții noștri în excursie, și o să privească cu tristețe coșciugul, și o să spună: Să se odihnească în pace! Tare bine era, spuneau ai mei, după ce au plecat, pentru că nu se mai putea trăi aici.

Exact așa s-a întâmplat și evreilor după ce au fost scoși din țara Egiptului, cu mână tare și braț puternic:„… fiii lui Israel au început să plângă din nou şi să zică: „Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt gratis, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu este nimic decât mană înaintea ochilor noştri” (Num, 11, 4-6). Deși încă cu urmele schingiuirilor suferite, evreii voiau praz, castraveți…,pentru că erau gratis. Cu alte cuvinte, dacă-i gratis, luăm și noi; dacă-i gratis, merită să fi sclav: tu lucrezi gratis, statul îți dă gratis. Logică curată, nu alta! Asta-i numai una din apucăturile pe care le-au moștenit și le perpetuează în societatea noastră cei care tânjesc cu gândul, cuvântul, fapta și omisiunea după iepoca de aur, atunci când era așa de bine încât unii nu-și aminteau când au mâncat ultima dată carne, ca să nu mai vorbim de faptul că, mai ales în prima perioadă de teroare (când toată intelectualitatea țării, împreună cu majoritatea preoților au fost aruncați în pușcării, pentru că erau periculoși pentru societate!), trebuia să vorbești numai la ureche, așa încât unii încă și azi mai au obiceiul să vorbească numai așa, de frică că „te ascultă ăștia!”.

Comunismul nu a fost o doctrină bună, dar aplicată prost, așa cum unii oameni „generoși” transmit noilor generații, înbolnăvindu-i și pe aceștia cu virusul dihoniei comuniste, din moment ce în crezul lor (Manifestul Partidului Comunist) este prevăzut clar că toți cei ce nu sunt de acord cu ei trebuie uciși. Chiar și numai din acest motiv, comunismul, dacă este aplicat bine, conduce în mod necesar la crimă, la subjugarea omului, la sărăcie, la abrutizare, la îndobitocire. Din fericire, la noi în țară comunismul nu a fost aplicat la literă, altfel la ora asta nu aș fi putut așterne aceste gânduri fără să fi fost imediat arestat.

Citeam zilele trecute prin dosarul unui preot condamnat la 25 ani de temniță grea. Prima acuzație, gravă, sună așa: dădea bomboane la copii! Meriți douăzeci și cinci de ani de închisoare, pentru că ai îndrăznit să dai bomboane la copii. Da!, pentru că ai fost idiot și ai dat bomboane copiilor, noi te închidem.

Să medităm înainte de a mai spune cuiva: ce bine era în timpul comunismului! Aveam praz, și castraveți, și pepeni, gratis.

articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton, nr. 154/2019