sâmbătă, 3 martie 2012

Incredulitatea ca întuneric (IV)


            Credinciosul poate să se găsească uneori într-o situație de necredință, de lipsă de adeziune, pentru că Dumnezeul pe care ar vrea să se încreadă se retrage, își ascunde chipul, devine mut și se învăluie în tenebre[1]. În acele momente, în locul credinței se află obscuritatea și confuzia în cel credincios, și există absența lui Dumnezeu în loc de prezența lui, mutism în loc de cuvânt, și tăcere a lui Dumnezeu. Aproape o treime din psalmi conțin lamentațiuni față de Dumnezeul ascuns, aparent absent, un Dumnezeu inert și mut, și de multe ori în Scripturi sunt creionate astfel de situații de obscuritate; și totuși, discreția e mare… Înțelegem numai că Dumnezeu poate precipita un om care i s-a încredințat numai Lui într-un asemenea abis de răutate, de suferință și de tenebră, că promisiunile lui Dumnezeu sunt reduse la tăcere, ba chiar pot să accentueze durerea acestui om înțepând trupul lui cu sulița îndoielii și a sincerității credinței lui.

            Există diferite situații de „noapte” în Biblie. Într-adevăr, stă scris că, după revelația lui Dumnezeu în tufișul arzând „îngerul Domnului a mers în întâlnirea lui Moise și a căutat să-l omoare”, și stă scris că Isus, după o agonie plină de neliniște a murit pe cruce cu un mare strigăt nearticulat, după ce a exclamat cu voce tare: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34). Isus este abandonat de Dumnezeu, blestemat de Dumnezeu și de oameni, într-o nuditate care dă mărturie despre calitatea lui de anáthema, se află în afara cetății sfinte, atârnând de un lemn, într-o situație de antisacrificiu prin excelență, este învăluit în infamie, și moare, așa cum spune Scrisoarea către Evrei, chorís theoû, „fără Dumnezeu” (Ev 2, 9: lecțiune transmisă de unele codice și de diferiți Părinți ai Bisericii).

            Aici nu este vorba numai de tăcerea lui Dumnezeu, dar mai este prezent și abandonul și mutismul, există un hiat deschis între Tatăl și Fiul, există unul care atârnă pe lemn; și iată că un om, unul provenind dintre neamuri, se face ecou al acelui strigăt al lui Isus și declară: „Acesta era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15, 39), văzând tocmai în acea tenebră legătura lui Isus cu Dumnezeu. Și Dumnezeu unde era? Era acolo unde Isus murea…

            Scripturile sunt discrete asupra acestei teme, dar putem să amintim că între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, o vreme în care mulți creștini erau ispitiți să etaleze un Dumnezeu împotriva oamenilor, mărturisindu-l fără ezitare de partea lor, Sf. Tereza din Lisieux suferă absența lui Dumnezeu, anticipând anxietatea unei umanități fără credință și fără Dumnezeu. Dacă are o dorință, aceasta este cea de a se așeza la masa păcătoșilor, sigură că acolo ar fi simțit vecinătatea lui Dumnezeu. Silvan din muntele Athos, un călugăr rus, își trăiește vocația stând în infern fără să dispere și declarând că „până va exista un condamnat în iad, Dumnezeu va fi lângă el”, iar Charles de Foucauld caută în deșert ultimul loc, cel care lui Cristos nu i se va putea fura niciodată. Oameni coborâți în infern, dar oameni care și-au păstrat, ca apele subterane, credința.

            În zilele noastre, în fața prăbușirii multor siguranțe și ideologii, noi creștinii nu suntem chemați să redăm vigoare trâmbițelor lui Iosua, nici nu putem gândi să privim din înălțime Sodoma și Gomora ca și cum ar reprezenta lumea pierdută. Locuim și noi în Ierihon, și locuim în Sodoma și Gomora, iar credința noastră, dar prețios, nu este un soare care creează ziua, ci o lampă care strălucește și pâlpâie în noapte, o flacără mică care arde numai cu ajutorul uleiului iubirii lui Dumnezeu. „Umblăm în lumina credinței și nu a viziunii” (2Cor 5, 7), ne amintește Sf. Paul, dar o credință care cere constant să fie susținută, confirmată, însuflețită de asiduitatea noastră cu Domnul, asiduitate făcută din tăcere, din ascultare, din rugăciune, dacă suntem capabili de toate acestea. Adevărata icoană a celui credincios nu este cea care-l prezintă pe Petru care umblă pe ape spre Isus, dar cea în care Petru stă să se cufunde, strigând către Domnul: „Salvează-mă!”. Iar Domnul îl sprijină.

            Poate cineva se va întreba: dar un religios, un preot poate cunoaște incredulitatea? Spun numai că, nefiind scutit de nimic, acesta cunoaște incredulitatea sub forma idolatriei, cea de a-și face propriile proiecte, cea din a-și face din propria perfecțiune un idol, într-o auto-justificare care pervertește relația cu Domnul și Mântuitorul său, atât sub forma ispitei ateismului, cât și al nimicniciei: amețeala nulității, a întunericului este, probabil, cea mai mare tentație a persoanei consacrate care a ajuns la o anumită maturitate, care a făcut din credință orizontul vieții lui. Da, într-o viață de rugăciune, de slujire a Domnului, de luptă anti-idolatrică cu ajutorul sărăciei, a obedienței, a castității, este posibil să fim tentați de ateism, de nimicnicie… A nu mai crede în nimeni, a nu mai adera la nimeni și a simți, experia, a afirma nimicnicia lucrurilor. Și în viața consacrată, unde se purcede spre o anumită despuiere, spre renunțări succesive, spre a spune „nu-uri” tot mai radicale, se poate ajunge și mai în profunzime și se poate cufunda în oceanul nimicniciei: nimic, nimic, nici măcar Dumnezeu. Este oare o întâmplare că budismul, religie sau cale esențial monastică, este îndreptată spre afirmarea nimicului: „neti, neti”, nici acesta, nici acela?

            Da, călugărul strigă: „ O, noapte, devin-o lumină!”. Tăcerea lui, ascultarea lui, căutarea lui interogativă (Rimbaud o numea „vânătoare spirituală”), umila și curajoasa lui expunere față de ceea ce lumea ignoră despre sine, binele ca răul, rugăciunea lui pentru cei care nu știu acest lucru, nu pot sau nu vor să se roage, sunt, fără îndoială, trăsăturile care-l caracterizează și care marchează solidaritatea lui cu oamenii. Viața consacrată nu este viață de concentrare asupra vreunei idei clare și consolante, ci o viață de luptă interioară în care persoana consacrată este încercată asemenea lui Isus, dar și asemenea fraților lui. Tăcerea, viața simplă, viața comună, solitudinea castității sau a celibatului nu introduc într-o oarecare contemplație, ci în contemplarea crucii, loc în care Dumnezeu și-a arătat gloria iubirii sale, cu prețul pătimirii, suferinței și morții Fiului preaiubit.


[1] Este și cazul așa numitei teologii a absenței lui Dumnezeu, elaborată ținând cont mai ales de evenimentele de la Auschwitz. Elie Wiesel povestește într-una din cărțile lui cum, într-una din zile, datorită faptului că un deținut de la Auschwitz furase ceva, fiind descoperit, acesta a fost condamnat la spânzurătoare. Obligați fiind toți ceilalți deținuți să asiste la moartea acelui om, la un moment dat s-a auzit o voce din mulțime: Unde este Dumnezeu? O altă voce din mulțime i-a răspuns: Este acolo, spânzurat împreună cu acel om!

Incredulitatea ca puțină credință (III)

            Pe lângă incredulitatea ca idolatrie, incredulitatea care se rezolvă în refuz, în inima credinciosului locuiește și incredulitatea ca puțină credință, ca și credință de scurtă durată.

            Creștinul provine dintr-o condiție de lipsă de credință, de apistía și, cu siguranță, credința, acest dar al lui Dumnezeu ce precedă orice adeziune a omului la Dumnezeu, este ca un bob, o sămânță depusă în inima noastră, care trebuie să crească, dar tocmai datorită acestui proces, ea este supusă unei dinamici de creștere totdeauna amenințată.

            Mai ales evanghelia după Matei, care este reticentă asupra temei credinței, pune în evidență oligopistía, puțina credință care caracterizează discipolul lui Isus. În situațiile de pericol, atunci când amenințarea nu poate fi contrastată de forțele umane, atunci când Isus este absent, sau cel puțin nu este perceput ca fiind prezent, atunci când discipolii se simt abandonați, atunci Matei face să iasă la suprafață o credință non facilă, o credință vulnerabilă, care suferă scandal din cauza unui obstacol care face ca aceasta să se împiedice, o credință care nu pare potrivită ceasului, evenimentului. Episodul cu Petru care vrea să umble pe apă este emblematic: a existat o furtună care a pus în pericol barca discipolilor, dar spre sfârșitul nopții, Isus se îndreaptă spre ei umblând pe apă… Discipolii spun: este o fantasmă, și încep a striga de frică. „Dar Isus le-a vorbit îndată: «Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!». Atunci Petru i-a răspuns: «Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă». El i-a zis: «Vino!» Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. Dar văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: «Doamne, salvează-mă!» Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: «Om cu puţină credinţă, [oligopistos ]de ce te-ai îndoit?»” (Mt 14, 27-31). Credința lui Petru este insuficientă, cantitativ este puțină credință, dar este și îndoială („de ce te-ai îndoit?”), care frânge echilibrul credinței lui, este și incredulitate. Acum însă, nu este un simplu caz că tocmai Petru, despre care numai Matei transmite acest episod, a fost ales de Isus ca stâncă a Bisericii Lui, pentru că nu a devenit stâncă datorită solidității credinței lui, dar numai alegerii/elecțiunii Domnului care este totdeauna credincios promisiunii Sale.

            Atunci când Petru avansa decis pe suprafața apei, oligopistía lui era ascunsă; dar în contradicția vântului care suflă, iată îndoiala, iată că oligopistía vine la lumină. Credința este totdeauna puțină în credincios, este totdeauna carentă în toți creștinii – ne face cunoscut Matei – și, de aceea, asupra credinciosului apasă totdeauna urgența de a se deschide față de o credință mai mare. Totuși, credința, chiar dacă este puțină, și cea mai puțină ipotizabilă, chiar dacă redusă la dimensiunile unui bob de muștar, conține totdeauna în sine o putere extraordinară.

            Da, credința noastră a celor credincioși este totdeauna puțină și, chiar și atunci când noi am vrea să o facem să crească, nu ne rămâne altceva de făcut decât să invocăm. Într-adevăr, în noi sălășluiește incomprehensibilul, enigma este caracteristica ființei noastre, și regiuni încă neevanghelizate, abisuri de incredulitate există în profunzimile inimilor noastre. Există în noi zone asupra cărora nu putem face nimic, ape în care ne cufundăm dacă nu-l invocăm pe Cel care poate să ne prindă de mână: Kyrie, sôson! Doamne, mântuiește! Este adevărat, în noi este prezentă oligopistía, dar noi putem striga asemenea apostolilor: „Doamne, mărește-ne credința!” (Lc 17, 5). Există în noi puțină credință, poate chiar și necredință, apistía, dar putem să invocăm: „Eu cred, ajută-mă în necredința mea!” (Mc 9, 24).