Incredulitatea ca puțină credință (III)

            Pe lângă incredulitatea ca idolatrie, incredulitatea care se rezolvă în refuz, în inima credinciosului locuiește și incredulitatea ca puțină credință, ca și credință de scurtă durată.

            Creștinul provine dintr-o condiție de lipsă de credință, de apistía și, cu siguranță, credința, acest dar al lui Dumnezeu ce precedă orice adeziune a omului la Dumnezeu, este ca un bob, o sămânță depusă în inima noastră, care trebuie să crească, dar tocmai datorită acestui proces, ea este supusă unei dinamici de creștere totdeauna amenințată.

            Mai ales evanghelia după Matei, care este reticentă asupra temei credinței, pune în evidență oligopistía, puțina credință care caracterizează discipolul lui Isus. În situațiile de pericol, atunci când amenințarea nu poate fi contrastată de forțele umane, atunci când Isus este absent, sau cel puțin nu este perceput ca fiind prezent, atunci când discipolii se simt abandonați, atunci Matei face să iasă la suprafață o credință non facilă, o credință vulnerabilă, care suferă scandal din cauza unui obstacol care face ca aceasta să se împiedice, o credință care nu pare potrivită ceasului, evenimentului. Episodul cu Petru care vrea să umble pe apă este emblematic: a existat o furtună care a pus în pericol barca discipolilor, dar spre sfârșitul nopții, Isus se îndreaptă spre ei umblând pe apă… Discipolii spun: este o fantasmă, și încep a striga de frică. „Dar Isus le-a vorbit îndată: «Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!». Atunci Petru i-a răspuns: «Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă». El i-a zis: «Vino!» Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. Dar văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: «Doamne, salvează-mă!» Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: «Om cu puţină credinţă, [oligopistos ]de ce te-ai îndoit?»” (Mt 14, 27-31). Credința lui Petru este insuficientă, cantitativ este puțină credință, dar este și îndoială („de ce te-ai îndoit?”), care frânge echilibrul credinței lui, este și incredulitate. Acum însă, nu este un simplu caz că tocmai Petru, despre care numai Matei transmite acest episod, a fost ales de Isus ca stâncă a Bisericii Lui, pentru că nu a devenit stâncă datorită solidității credinței lui, dar numai alegerii/elecțiunii Domnului care este totdeauna credincios promisiunii Sale.

            Atunci când Petru avansa decis pe suprafața apei, oligopistía lui era ascunsă; dar în contradicția vântului care suflă, iată îndoiala, iată că oligopistía vine la lumină. Credința este totdeauna puțină în credincios, este totdeauna carentă în toți creștinii – ne face cunoscut Matei – și, de aceea, asupra credinciosului apasă totdeauna urgența de a se deschide față de o credință mai mare. Totuși, credința, chiar dacă este puțină, și cea mai puțină ipotizabilă, chiar dacă redusă la dimensiunile unui bob de muștar, conține totdeauna în sine o putere extraordinară.

            Da, credința noastră a celor credincioși este totdeauna puțină și, chiar și atunci când noi am vrea să o facem să crească, nu ne rămâne altceva de făcut decât să invocăm. Într-adevăr, în noi sălășluiește incomprehensibilul, enigma este caracteristica ființei noastre, și regiuni încă neevanghelizate, abisuri de incredulitate există în profunzimile inimilor noastre. Există în noi zone asupra cărora nu putem face nimic, ape în care ne cufundăm dacă nu-l invocăm pe Cel care poate să ne prindă de mână: Kyrie, sôson! Doamne, mântuiește! Este adevărat, în noi este prezentă oligopistía, dar noi putem striga asemenea apostolilor: „Doamne, mărește-ne credința!” (Lc 17, 5). Există în noi puțină credință, poate chiar și necredință, apistía, dar putem să invocăm: „Eu cred, ajută-mă în necredința mea!” (Mc 9, 24).