Incredulitatea ca idolatrie (II)

În distanța care-l separă de Dumnezeu și care îi apare intolerabil, omul cedează tentației proximității și își fabrică idolul lui Dumnezeu. Idolul este un dumnezeu absent, un zeu lipsit de Dumnezeu, un dumnezeu la dispoziția mâinilor și a gurii, iar idolatria este totdeauna o substituire a Dumnezeului Altul și Adevărat cu zeul facil și care oferă siguranțe.

            Făcându-și un vițel de aur la poalele Sinaiului, evreii nu voiau nici măcar să-l schimbe pe Dumnezeu, ci să umple cu o imagine vicară (înlocuitoare) imposibilitatea Lui de a fi reprezentat: aceasta este idolatria credincioșilor de ieri și de azi, astfel că Dumnezeul creștinilor poate fi înlocuit cu un idol, chiar dacă aceștia continuă să-l cheme pe nume și să se mândrească că-i aparțin lui Dumnezeu. Experiența religioasă nu este automat experiență de credință, iar multiplicarea gesturilor rituale sau de agregații în numele lui Dumnezeu nu sunt în mod necesar indicii de credință. credinciosul poate crea idoli ca și cel care nu crede, și să-i simtă chiar mai sacri decât cel care nu crede, și aici se află incredulitatea ca lipsă de adeziune, ca neîncredere în Dumnezeul său cel viu și adevărat.

            Atunci când Numele sau imaginea lui Dumnezeu sunt folosite în zadar, sau chiar sunt manipulate și pervertite, atunci când instituția este sustrasă primatului Duhului Sfânt, atunci când legea este dezlegată de îndurare, atunci când divinizează opera mâinilor omului, atunci când Dumnezeul vieții devine complicele oprimării și al violenței, în toate aceste cazuri și altele asemenea nu este prezent Dumnezeu, pentru că El este în altă parte… Nu exista adeziune la Domnul cel viu în acei creștini care au incendiat sinagoga din Calinic (Ambroziu), nici în acei creștini care au masacrat populațiile indios, nici în cei care azi, și în numele confesiunii și poate chiar în numele lui Dumnezeu, masacrează alți oameni. Și din aceste câteva cazuri apare cum problema fundamentală nu este existența lui Dumnezeu, dar prezența lui, și cum discriminanta nu este atât față de ateism cât față de idolatrie. În realitate, creștinilor nu le este cerută afirmarea existenței lui Dumnezeu, ci să răspundă la întrebarea: „Unde este Dumnezeu”, „Cum este Dumnezeu?”, „Cu cine stă Dumnezeu?”, și la întrebarea pe care Teofil din Antiohia o punea creștinilor: „Arată-mi omul tău iar eu ți-l voi arăta pe Dumnezeul tău”.

            În evanghelia după Ioan nu se ignoră cu siguranță incredulitatea păgânilor, și totuși, credința și incredulitatea sunt denunțate ca fiind prezente una lângă cealaltă în inima credincioșilor: după această evanghelie există adevărați necredincioși printre credincioși, și din acest motiv se înregistrează opoziția dintre oamenii religioși și Isus. Iar ceea ce s-a întâmplat în timpul lui Isus amenință și prezentul Bisericii[1]. Adevărații necredincioși se află printre cei care își spun credincioși, între cei ce pretind că-l slujesc pe Dumnezeu, dar, în realitate, sunt preda unei philautía care îi conduce să prefere gloria ce vine de la oameni în locul gloriei lui Dumnezeu (cf. In 5, 44; 12, 43). Incredulitatea acestor credincioși este orbire și surditate  și posedă o dinamică precisă: de la adeziune la refuzul de a crede, de la refuzul de a crede la ostilitatea față de Dumnezeu, cu care au pervertit relația lor.

            Sklerokardía, duritatea inimii care conduce la incredulitate se naște totdeauna dintr-un raport cu Cuvântul lui Dumnezeu simțit ca fiind dur: „este dur/greu acest cuvânt, cine poate să-l înțeleagă” (In 6, 60), ca scandalos. Este scandalul care vine de la Dumnezeu atunci când el surprinde, atunci când El contrazice așteptările omului, chiar și ale celui religios, atunci când Dumnezeu este Dumnezeu, este Kyrios, și nu un simulacru sau o marionetă de Dumnezeu la dispoziția noastră!

            Din păcate, despre Dumnezeul nostru se poate vorbi și fără să fie ascultat și fără să i se spună Tu și, din păcate, se poate avea iluzia unei experiențe de Dumnezeu numai vorbind despre El (fără să se vorbească cu El), mai ales astăzi când exhibiția, vorbirea, reprezentarea, sunt formele limbajului cele mai experiate și preferate în comparație cu elocvența tăcerii sau cu trăirea autentică perseverând în quaerere Deum.

            Da, evanghelia ne cere nouă tuturor credincioșilor să ne interogăm asupra incredulității noastre, asupra credinciosului care se află în noi și care aderă progresiv la adevăr, și asupra incredulului care în noi refuză lumina, pentru că este idolatrie. Isus ne-a avertizat: „Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri. Mulţi vor spune în ziua aceea: «Doamne! Doamne! Nu am profetizat în numele tău, nu am alungat diavoli în numele tău şi nu am făcut atâtea minuni în numele tău?» Atunci le voi declara: «Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea!»” (Mt 7, 21-23).

---

[1] Vezi criticile aduse de unii oameni ai Bisericii învățăturii Papei Benedict; vezi unele aspecte morale, bioetice, dogmatice, criticate de aceeași oameni ai Bisericii, care, nu în toate cazurile, prezintă semne evidente de necredință, dacă nu chiar de influențe diabolice.