miercuri, 27 mai 2015

Scrisoare către un fiu

Dragul meu fiu,

Dacă într-o zi mă vei vedea bătrân, dacă mă vei vedea murdărindu-mă atunci când mănânc, dacă mă vei vedea că nu reușesc să mă îmbrac... fii răbdător, amintește-ți timpul pe care l-am petrecut pentru a te învăța pe tine toate aceste lucruri. Dacă atunci când vorbesc cu tine voi repeta totdeauna aceleași lucruri, nu mă întrerupe... ascultă-mă. Atunci când erai un țânc trebuia să-ți povestesc în fiecare seară aceeași istorie, până când adormeai. Când nu voi vrea să mă spăl, nu mă certa și nu mă face să mă rușinez... amintește-ți de câte ori trebuia să alerg după tine, inventând scuze, pentru că nu voiai să te speli. Atunci când vei vedea ignoranța mea față de noile tehnologii, acordă-mi timpul necesar și nu mă privi ironic. Am avut multă răbdare să te învăț alfabetul. Atunci când nu voi reuși să-mi mai amintesc ceea ce spuneam, dă-mi timpul necesar să-mi amintesc din nou. Și dacă nu reușesc, nu te enerva: lucrul cel mai important nu este ceea ce spun, ci nevoia mea să fiu cu tine și să te am acolo să mă asculți. Atunci când picioarele mele obosite nu mă vor ajuta să țin pasul cu tine, nu mă trata ca și cum aș fi o greutate, dar vino spre mine cu mâinile tale viguroase, în același fel cum am făcut eu cu tine, atunci când învățai să mergi. Atunci când spun că aș dori să mor, nu te supăra, într-o zi vei înțelege ce mă face să vorbesc așa. Încearcă să înțelegi că la vârsta mea uneori se supraviețuiește, nu se trăiește. Într-o bună zi vei descoperi că, în ciuda greșelilor mele, am dorit totdeauna ceea ce este mai bun pentru tine, că am încercat să-ți netezesc drumul. Acordă-mi un pic din timpul tău, dă-mi puțin din răbdarea ta, oferă-mi un umăr pe care să-mi sprijin  capul, așa cum am făcut și eu pentru tine când erai mic. Ajută-mă să merg, ajută-mă să-mi sfârșesc zilele în iubire și răbdare. În schimb îți voi da un zâmbet și imensa iubire pe care am avut-o întotdeauna față de tine. Te iubesc, fiul meu.

Tatăl tău  

Degeaba tăiem crengile păcatului din afara noastră dacă în noi rămân rădăcinile. Acestea vor crește din nou


La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
-Părinte, sunt un om destul de rău. As vrea să mă schimb, dar nu pot. Am încercat să mă schimb dar nu am putut. Totusi eu sper că după ce voi mai creste, voi putea să mă schimb, nu-i asa?
-Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, si i-a spus:
-Vezi acest vlăstar?
-Da, părinte!
-Smulge-l!
Tânărul a scos brădutul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brădut ceva mai înalt, aproape cât un om.
-Acum scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a spus:
-Smulge-l acum pe acela.
-Dar e destul de mare, nu pot singur.
-Du-te si mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se cu încă 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multă greutate, au reusit, în sfârsit, să-l scoată.
-Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse călugărul.
-Părinte, dar acela e un copac mare si bătrân, cu rădăcini adânc înfipte în pământ. Nu am putea nicioadată să-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.
-Acum vezi, fiule? Si apucăturile rele din suflet sunt la fel! Orice păcat pare la început inofensiv si fără mare importantă, dar, cu timpul, prinde rădăcini în fiinta omului, creste si pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mic, îl poti scoate si singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te să lasi răul să ti se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ti-l scoată. Nu amâna niciodată să-ti faci curătenie în viată mai târziu va fi mult mai greu.”Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră dacă în noi rămân rădăcinile. Acestea vor creste din nou.” (Sf.Grigorie Dialogul)

luni, 25 mai 2015

Valoarea timpului la Sfântul Ioan Gură de Aur

Să-L rugăm pe Domnul cât mai avem timp; să
facem binele, astfel încât şi de viitoarea gheenă nemuritoare să ne izbăvim şi de cereasca Împărăţie să ne învrednicim“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre pocăinţă).
Oricare dintre noi, în fiecare zi, are de înfruntat teri­bi­­la problemă a tim­pului; constatăm astfel că ba trece prea repede şi nu avem vre­me să facem ceea ce ne pro­pu­nem, ba atunci când ar trebui să aşteptăm un pic ne pierdem fără excepţie răbdarea în fa­ţa întârzierii. Aşadar, nici scur­gerea rapidă nu ne mul­ţu­meş­te, nici zăbava nu ne li­niş­teş­te, ci dimpotrivă suntem traşi din ambele părţi, ca în­tr-un vertij, spre aşa-numitul stres cotidian. Şi iată cum timpul, care pentru unii se mă­soa­ră nu în ceasuri, ci în bani, de­vi­ne, prin însuşi definitoriul său caracter trecător, un vrăj­maş de temut şi mai cu seamă de neînţeles pentru omul con­tem­­poran. Totuşi, Biserica are un anume fel de a privi şi de a va­loriza timpul care, după cum se ştie, este una dintre dimensi­u­nile lumii fenomenale, gândi­tă însă, prin însuşi actul cre­a­ţiei, într-un raport cu veşnicia şi implicit cu Ziditorul univer­su­­lui. Aşadar, abordarea ecle­si­a­­lă se raportează înainte de toa­te la vrednicia aparte a tim­pu­­lui, văzută în Creştinism ca timp al mântuirii, iar din a­ceas­tă perspectivă el ar trebui să fie pus în valoare pe deplin, în fiecare moment începând de a­cum. Aceasta, întrucât, aşa cum oricine poate observa, timpul este ireversibil şi finit. Vă­dit este că timpul vieţii e scurt, nu trebuie să ne batem foarte mult capul cu cercetarea şi cu fi­losofarea asupra sa, întrucât A­postolul Pavel ne spune foarte lim­pede „că vremea s-a scurtat de acum“ (1 Corinteni 7, 9).
Prin urmare, pierderea fără rost a timpului este o mare pa­gu­bă şi un mare păcat, potrivit Sfân­tului Ioan Gură de Aur, ca­­re nu se sfieşte să-i apostro­fe­­ze pe cei ce-l irosesc, sensi­bi­li­­zându-ne prin zugrăvirea unui crâmpei de viaţă pe cât de sim­plu, pe atât de convingător, prin faptul că reuşeşte să oglin­deas­­că în câteva cuvinte în­trea­ga viaţă a omului:
„Aşa cum păţesc slugile cele le­neşe care, ducându-se în pia­ţă să târguiască, lasă însă la o par­te scopul pentru care au fost tri­mise de stăpânul lor, a­li­pin­du-se de cei ce stau degeaba a­co­lo şi pierzându-şi timpul fără rost, tot aşa păţim şi noi dacă ne depărtăm de poruncile lui Dum­nezeu. Căci şi noi am stat, ca şi acelea, admirând bogăţia, fru­museţea trupului şi alte lucruri care nu ne sunt folositoa­re cu nimic, după cum şi slu­gi­le, în loc să-şi vadă de treaba lor, stau şi privesc la ghiduşiile u­nora dintre cerşetori, iar mai a­poi, venind acasă târziu, pri­mesc lovituri de la stăpânii lor. Mul­te încă uită să se mai în­toar­că acasă, luând calea celorlalţi care se poartă într-un mod la fel de necuviincios“ (Omilia 3 la Romani).
De asemenea, în viaţa omului timpul este legat indisolubil de moarte; fiind prin fire finit, în­că din primele momente ale e­xistenţei, nisipul scurs din clep­sidră arată deodată cu creş­terea omului şi apropierea ine­vitabilă de moarte, în calita­te de ultimă staţie a existenţei noas­tre terestre. Dar, deşi timpul acestei vieţi este finit şi li­mi­­tat, el are un caracter unic, şi tocmai într-aceasta constă ne­preţuita sa valoare; ceea ce se poate dobândi în răstimpul vie­ţii nu poate fi dobândit re­tro­activ şi nici după scurgerea lui, dincolo:
„După moarte nu mai exis­tă timp de pocăinţă şi în iad su­fletul care s-a omorât prin pă­cate nu mai poate reveni la via­ţa cea du­pă Dumnezeu“ (Des­pre Preo­ţie).
În concluzie, îndemnul e­sen­ţi­al al Sfântului Ioan Hri­sos­tom, ca şi al tuturor Părinţilor Bi­sericii de altfel, este acela de a fi totdeauna cu luare aminte; via­ţa este presărată cu multe ne­cunoscute, piedici, boli, răz­boaie etc., care pot scurta timpul mântuirii şi este posibil să trea­că mult timp şi să nu izbutim în nici un fel mântuirea, de a­ce­ea cât avem vreme să ne în­toar­cem la Dumnezeu şi să nu că­utăm în acest timp ceea ce nu-i este propriu, adică odihnă şi desfătare. De asemenea, timpul terestru nu a fost conceput să posede o anume valoare în si­ne, ci să se afle totdeauna în re­laţie cu veşnicia, care este de fapt sensul final al timpului şi al tuturor faptelor de sub timp:
„Acesta este timp de po­că­in­ţă, în vreme ce acela al ju­de­că­ţii; acesta este timpul nevo­in­­ţe­lor, în vreme ce acela al cu­nu­ni­lor; acesta este timpul os­te­ne­lii, în vreme ce acela al odihnei, a­cesta este timpul sudorilor, în vre­me ce acela al răsplăţilor… A­şa­dar, să-L ru­găm pe Domnul cât mai avem timp; să facem bi­ne­le, astfel încât şi de viitoarea ghee­nă ne­muritoare să ne iz­bă­­vim şi de cereasca Împărăţie să ne în­vrednicim“ (Cuvânt despre pocăinţă).
Autor: Nicușor Deciu
Sursa: www.ziarullumina.ro 

vineri, 22 mai 2015

Pata neagră


Într-una din zile un maestru făcu o pată neagră în centrul unei foi albe și o arătă elevilor
 -  Ce vedeți?, întrebă
 -  O pată neagră!, răspunseră aceștia în cor
 -  Cu toții ați văzut pata neagră, care este atât de mică, spuse maestrul, și nimeni nu a văzut această foaie albă atât de mare
Morala: Viața este alcătuită dintr-o serie de momente: adevăratul succes stă în a le trăi pe toate. Nu risca să pierzi vederea marii foi albe, pentru a alerga după pata neagră cea mică.   


Bufonul și regele


Un rege avea în slujba lui un bufon care-i umplea zilele de glume și de tumbe. Într-una din zile, regele încredință bufonului sceptrul său, spunându-i: „Ține-l tu, până când vei găsi unul mai stupid decât tine: atunci vei putea să i-l dai aceluia”. După câțiva ani, regele se îmbolnăvi grav. Simțindu-și moartea aproape, chemă bufonul la sine și îi spuse: „Plec într-o călătorie lungă”.

„Când te vei întoarce?”, întrebă bufonul, „peste o lună?”. „Nu!”, răspunse regele, „nu mă voi mai întoarce niciodată”. „Și ce pregătiri ai făcut pentru această expediție?”, întrebă bufonul. „Niciuna!”, fu tristul răspuns. „Tu pleci pentru totdeauna, spuse bufonul, și nu te-ai pregătit deloc? „Prinde, ia sceptrul”, spuse bufonul: „am găsit unul mai stupid decât mine!”