sâmbătă, 30 octombrie 2010

Tertullian și doceții: credibile est quia ineptum est

I se atribuie lui Tertullian o vorbă pe care nu a spus-o niciodată credo quia absurdum. De fapt, în tratatul De carne Christi, Tertullian scrie literal: credibile est, quia ineptum est, ceea ce înseamna oarecum altceva.


Tertullian spune (luând ca model un loc din Retorica lui Aristotel) ca, în realitate, anumite evenimente (și povestea lor) sunt atât de improbabile încât e mai bine să deducem posibilitatea lor tocmai din improbabilitatea lor extremă, din faptul că par pur și simplu incredibile, prostești.

Sunt incredibile – fără a fi absurde!- încât e preferabil să crezi că s-au petrecut sau că vor avea loc cândva. Irascibilul Tertullian polemiza cu ereticul Markion care a susținut că, la Răstignire, Iisus a avut un trup părelnic, doar aparent. Și că nu a suferit pe Cruce cu adevărat. Markion era doket așadar, spunea că Iisus a fost răstignit numai de formă etc.

Tertullian (care a murit, la rândul lui, ca eretic montanist) respingea doketismul lui Markin: Iisus a avut un trup real și a suferit în chip real (nu de formă), pe o Cruce reală, într-un moment real dintr-o istorie cât se poate de reală, chinuit și insultat de oameni reali. Și tocmai pentru că acest fapt, Răstignirea, e atât de incredibil, trebuie să credem în realitatea lui.

Faptul răstignirii nu e absurd. Iar Tertullian crede nu pentru că e absurd, fiindcă ar fi un non-sens, ci pentru că toți ceilalți eretici (și Markion împreună cu ei) cred că e de necrezut. E vorba, deci, de un raționament dintr-o probabilitate mică / slabă, raționament comentat, cândva, de Aristotel în Retorica.

Spusa lui Tertullian nu face decât să ilustreze acest tip de raționament.

Ioan Vișan

TATAL-C.IOANID

De n-ai avut un fiu vreodata legat in lantul cel mai greu:
de nu ti-a fost o clipa data
un osandit sa-ti strige:TATA!,
nu stii ce-nseamna Dumnezeu.

De n-ai avut un fiu in viata
crescut in vesnic jubileu:
de n-a fost dat sa-ti moara-n fata,
sa simti ca inima-ti ingheata-
nu poti pricepe ce sunt Eu

De n-ai avut in bezne-afunde
un fiu zdrobit ca Fiul Meu,
tu nu poti, omule, patrunde,
ca sa-ntelegi ce foc ascunde
cuvantu-acesta:Dumnezeu.

Dar dac-Odrasla Mea cea draga
S-a dat sub ochii Mei pe-altar,
o, cat as vrea ca lumea-ntreaga,
in fata crucii sa-nteleaga,
ca Eu sunt Dragoste si Har!

ARMONIA CONTEMPLAȚIEI DINTRE UN SFÂNT CATOLIC ȘI UNUL ORTODOX: SF. IOAN AL CRUCII ȘI SF. SILUAN ATHONITUL

(Sf. Ioan al Crucii – 1542-1591), Trăiesc fără să trăiesc în mine
Trăiesc fără să trăiesc în mine,
şi aşa, în aşteptare,
mor pentru că nu mor.

Nu trăiesc eu în mine,
şi fără Dumnezeu nu pot trăi.
Nu mă pot da pe mine nici Lui, nici mie.
Ce fel de viaţă-i şi asta?
O sută de morţi aşteaptă agonia mea,
o aşteptare îmi e viaţa,
murind pentru că nu mor.

Această viaţă
îmi pare lipsită de viaţă
şi moarte continuă, de care nu mă voi elibera
până nu voi trăi împreună cu Tine –
Doamne, ascultă-mă, spun adevărul:
Nu vreau o asemenea viaţă!
Şi mor pentru că nu mor.

Atât de departe de Tine trăind,
cum să am parte de altceva
decât de moarte,
mai rea decât orice durere?
Mi-e milă de mine – şi totuşi,
soarta-mi rămâne aceeaşi -
(să) mor pentru că nu mor.

Peştele scos din apă
nu-i chiar lipsit de consolare:
chinul îi e scurt
şi moartea îi aduce uşurare.
Dar ce moarte în agonie poate fi mai cumplită
decât viaţa mea vrednică de plâns?
Căci, cu cât trăiesc mai mult,
cu atât sunt mai mort.

Iar când încep să mă simt mângâiat
contemplându-Te în Sacrament,
mă cufund în şi mai grea mâhnire,
lipsit fiind de dulcea-Ţi prezenţă.
Acum toate îmi înmulţesc jalea:
vreau să Te văd, fără să pot...
De-aceea mor pentru că nu mor.


Deşi îmi găsesc bucuria, Doamne,
în speranţa că Te voi vedea într-o zi,
văd că pot să Te şi pierd,
şi de aceea sufăr de două ori mai rău.
Şi-aşa trăiesc cu spaimă,
cu speranţă, mereu aşteptând
şi murind pentru că nu mor.

Eliberează-mă de moarte, Doamne,
şi dăruieşte-mi viaţă...
Acum cu lanţuri
şi-ţi cer să mă dezlegi.
Vezi cât doresc să Te văd, Doamne,
şi sufăr atât, încât
mor pentru că nu mor.

Îmi voi plânge moartea
sau îmi voi boci viaţa
pe care păcatele încă o ţin în temniţă.
Doamne, când va veni clipa
când voi putea spune cu adevărat
„Trăiesc pentru că nu mor?”

#####@@@@@%%%%%&&&&&#####@@@@@%%%%%&&&&&

Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938), călugăr la mănăstirea rusă “Sfântul Pantelimon”, de la Muntele Athos
(din cartea “Sfântul Siluan Athonitul” a arhimandritului Sofronie Saharov, discipol al Sfântului Siluan)

Însetează sufletul meu după Domnul şi-L caută cu lacrimi.

Cum să nu Te caut?

Căci Tu m-ai căutat Cel dintâi şi mi-ai dat să gust din dulceaţa Sfântului Duh; iar sufletul meu Te-a iubit până la sfârşit.

Vezi-mi, Doamne, lacrimile şi mâhnirea. Dacă nu m-ai fi cucerit cu iubirea Ta, acum nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dăruit să Te cunosc şi să se bucure de Tine sufletul meu, căci Tu eşti Domnul şi Dumnezeul meu şi de Tine însetez până la lacrimi.

Pe Domnul Îl doreşte sufletul meu şi-L caută cu lacrimi.Tu-mi vezi căderea şi jalea. Smerit implor mila Ta: dă-mi, Doamne, mie, păcătosului, harul Sfântului Tău Duh. Căci amintirea lui călăuzeşte mintea mea să Te caute iar şi iar.

Doamne, dă-mi duhul smereniei, ca să nu pierd din nou harul Tău şi să bocesc după el, cum bocea Adam după Raiul pierdut şi după Dumnezeu.

În primul an al şederii mele la mănăstire, sufletul meu L-a cunoscut pe Domnul.

Nespus ne iubeşte Domnul. Asta m-a învăţat Duhul Sfânt pe Care mi L-a dăruit Domnul.

Acum am îmbătrânit. Pregătindu-mă de moarte, scriu aceste adevăruri pentru ca întreg poporul să le cunoască.

Duhul lui Hristos vrea ca tot omul să se mântuiască.

Domnul i-a dăruit tâlharului Raiul.Tot astfel va dărui Raiul fiecărui păcătos.

Pe mine, păcatele mele mă făcuseră mai necurat decât cel mai murdar câine.

Când însă am început să cer iertare de la Domnul, El mi-a dăruit nu numai iertarea, ci şi Duhul Său Cel Sfânt.

Cu adevărat, cine ar putea să descrie în cuvinte nespusa îndurare a Domnului?

Fraţii mei, în genunchi vă rog, credeţi în Domnul, credeţi în Duhul Său Care-L mărturiseşte în biserici şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire. Şi iubirea Lui inundă sufletele sfinţilor care locuiesc în ceruri. Dar ea este şi pe pământ, în sufletele celor ce-l iubesc pe Domnul.

În Duhul Sfânt, cerurile privesc spre pământ, ascultă rugăciunile noastre şi le duc înaintea Domnului.

Că Domnul este prea milostiv, asta sufletul meu o ştie, dar n-o poate descrie. Este peste măsură de blând şi de îndurat, iar când sufletul Îl întâlneşte, se umple de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, devenind el însuşi blând şi smerit. Iar când pierde harul, sufletul plânge asemeni lui Adam după alungarea lui din Rai, care a vărsat, ani şi ani, lacrimi amare de jale.

La fel şi sufletul Care L-a cunoscut pe Domnul şi apoi L-a pierdut jeleşte după Dânsul cu lacrimi amare: “Însetează sufletul meu după Domnul şi-L caută cu lacrimi...”

Eu sunt un mare păcătos. Şi totuşi am cunoscut nesfârşita milostivire a Domnului faţă de mine.

Încă din copilărie mă rugam pentru cei care mă jigneau şi spuneam: “Doamne, nu le socoti lor acestea drept păcate.” Dar, chiar dacă îmi plăcea să mă rog, nu fugeam totuşi de păcat. Domnul însă nu Şi-a amintit de căderile mele şi m-a miluit, dându-mi iubire faţă de oameni. Sufletul meu are speranţa că întreaga lume se va mântui, va cunoaşte Împărăţia lui Dumnezeu, îi va vedea slava şi se va bucura pe veci de iubirea Lui.

Şi-mi spun mereu: dacă Domnul m-a iubit pe mine atât de mult, înseamnă că pe toţi păcătoşii îi iubeşte la fel de mult. O, iubire dumnezeiască... Nu am puere să o descriu, căci e nesfârşită şi minunată.

Doamne, dă-mi putere să Te iubesc numai pe Tine.

Tu m-ai făcut,Tu m-ai luminat cu sfântul botez,Tu mi-ai iertat păcatele şi mi-ai dat harul de a mă împărtăşi cu Preacuratul Tău Trup şi Sânge. Dă-mi putere să rămân pururea lângă Tine.

Sufletul meu zace pe pământ şi doreşte cerul.

Domnul a venit pe pământ pentru a ne călăuzi acolo unde locuieşte El Însuşi, unde locuieşte Preacurata Maica Sa, care L-a slujit pe pământ pentru a noastră mântuire, unde locuiesc ucenicii şi toţi cei care I-au urmat Lui.

Acolo ne doreşte Domnul, în ciuda tuturor păcatelor noastre.

Acolo doreşte să locuiască sufletul meu. Nimic necurat însă nu va intra acolo unde se pătrunde cu multe lacrimi, după multă jale şi zdrobire a cugetului.

Numai pruncii, care au păzit harul Sfântului Botez, pot intra fără jale şi-L pot cunoaşte pe Domnul în Duhul Sfânt.

Pe Domnul Îl doreşte sufletul meu şi se roagă noapte şi zi, căci dulce şi dorit este numele Lui.


Traducere de: Munteanu Sorina

Ce contează cel mai mult!…pilde

Odată, un creștin a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:


- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă …
- Şi apoi ?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.

- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că “lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă”. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? – l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.

- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.

În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.

- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?

- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:

- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

Tatăl sesiza in ultimul său copil calitățile cele mai de seama. Creștinul autentic este un fericit, un implinit și unul care pregustă incă de aici Împărăția lui Dumnezeu!

Un bețiv pus pe gânduri!…pilde

Mulți oameni, care sunt stăpâniți de vreo patimă sau viciu, doresc să se îndrepte, să se salveze de la pieire, dar n-au suficientă voință, ci amână tot mereu revenirea pe calea cea bună.


În apropierea unei gări într-un canton de-al C.F.R.-ului trăia un acar cu soția și fetița lui, care împlinise 9 anișori.

Acarul avea patima beției; nu arareori îl văzuse fetița pe tatăl ei venind acasă pe două cărări, ba mai mult când lua salariul, jumătate îl cheltuia pe băutură și când ajungea acasă își bătea soția și copila care erau nevinovate.

Într-o zi fetița îl întrebă pe tatăl ei, care se afla cu stegulețul roșu în mână în mijlocul căii ferate, fluturându-l: ,,Tată,ce înseamnă asta?” El îi răspunse: ,,Când este pe linia ferată vreo primejdie de moarte, îl flutur în vânt și dau de veste….”

Fata tăcu și intră îngândurată în casă. Când se înapoie de la serviciu, acarul ce văzu? Ceva care-l umplu de rușine. În gâtul sticlei cu alcool de pe masă, fetița pusese un mic steguleț roșu, iar pe sticlă lipise o hârtioară pe care scrisese ,,PRIMEJDIE DE MOARTE”.

Atâta amărăciune și rușine simți acarul, încât din acel moment hotărî să termine cu beția. Iată cum o copilă, ajutată de Harul lui Dumnezeu, și-a scăpat tatăl de la pierzare.

Tăranul, fii lui și înțelepciunea!…pilde

În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:
- Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă ?

- Da, sigur că da! – a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară.

Râzând de el, cel mijlociu îi spuse:

- Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia l-au făcut.

- Nu ştiţi nimic! – zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia l-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!

Oare avea dreptate vreunul dintre copii ? Nu, nici unul!

Tatăl lor a arat şi a semănat pământul, a cules porumbul, l-a măcinat la moară şi a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit, dar s-a şi rugat. Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a şaptea a fost la biserică să se roage pentru sănătate şi spor în casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă şi de familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga şi l-a blagoslovit cu o recoltă bogată şi, pe drept cuvânt, meritată. Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl făcea pentru ei …

Cu banii câştigaţi atât de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii şi fiicele lor să aibă de toate.

Dacă toţi copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi mulţumiţi. Dar, dacă toţi copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care l-au primit de la părinţi, adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi fără păcat – atunci toţi părinţii ar fi, cu siguranţă, fericiţi.

“Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe pământ!”

(Sfânta Scriptură – Cele zece porunci)

Privegheați și vă rugați!…pilde

Odată, pe când umbla Dumnezeu cu Sf. Petru pe pământ, intrând ei într-un sat, pe casa cea mai frumoasă văzură un drăculeț șezând pe acoperiș și dormind.


Doamne, ce înseamnă asta? Întrebă Sf. Petru.

-Înseamnă – răspunse Dumnezeu – că oamenii din casa aceasta trăiesc în fărădelegi și nepăsare de cele sufletești. De aceea diavolul doarme liniștit. Nu se teme de primejdie, pentru că îi are în mâna lui.

Mai mergând ei, iată în jurul unei căsuțe, mici și sărace, 100 de diavoli străjuind și frământându-se.

-Ce înseamnă asta, Doamne? Întrebă Sf.Petru.
-În căsuța acasta – răspunse Dumnezeu – trăiesc doi soți care au apucat pe calea mântuirii sufletești. Căsuța lor este plină de rugăciune, de dragoste, de bună înțelegere și de râvnă pentru cele sufletești. De aceea diavolul își dă toată silința să strice mântuirea lor. Aici și-a îngrămădit Scaraoțchi greul atacului, pentru că aici se vede în primejdia de a pierde două suflete.

Dreapta socoteală o raritate!…pilde

După slujbă, un tânăr s-a apropiat de preot și l-a întrebat:


-Părinte, îmi dați binecuvântare să mă duc mâine cu colegii mei la un film? Am terminat sesiunea și vreau să mă relaxez puțin.
-La ce film vreți să mergeți?
-La o comedie sf.
-Dacă ții mult să mergi, du-te.

Tânărul s-a îndepărtat. Paraclisierul, care în tinerețea sa fusese frate de mânăstire, auzind cuvintele părintelui, s-a smintit:

-Vai, părinte, cum îl lăsați să își piardă timpul?
-Nu e treaba ta.
-Totuși, nu vă e frică de Dumnezeu?
-Nu ești tu duhovnicul lui, ci eu. De câteva luni vine la biserică și e din ce în ce mai râvnitor. Nu trebui să privească credința ca pe un jug sufocant. Trebuie să urce pe fiecare treaptă, nu poate ajunge direct la capătul drumului. Peste câțiva ani sau poate chiar peste câteva luni poate că va renunța de bună-voie să meargă la astfel de filme.

Se va folosi mai mult dacă va urca pe treapta următoare la momentul potrivit, nu când îi impun eu.

-Nu vă înțeleg.
-Uite, îți dau un exemplu. Tu asculți la tine acasă muzică religioasă?
-Da, cum să nu. Uneori ascult până suprasolicit casetofonul.
-Aici vroiam să ajung. Și atunci, îți mai pui muzică?
-Nu, să nu-l stric.
-Așa e și cu sufletul.Cum să-ți explic mai simplu? Sufletul e ca un stomac. Dacă îi dai hrană duhovnicească tot timpul, fără să îi dai timp să digere ce mănâncă, face indigestie.

Toate trebuie făcute cu măsură.

Criză, socialism, aberatii si explicatii!…pilde

Un profesor de economie de la un colegiu a declarat ca nu a picat vreodata pe cineva la examen, dar, odata a picat o grupa intreaga.


Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar trebui sa fie sarac si nimeni bogat, toată lumea să fie EGALA !

Profesorul le-a spus, “OK, vom face in grupa aceasta in viitorul apropiat un experiment asupra socialismului”.

Notele tuturor vor fi mediate si fiecare va primi aceeasi nota, astfel incat niciunul nu va pica si niciunul nu va primi nota A.

Dupa primul test, notele au fost mediate si toti au primit un B.

Studentii care au studiat intens au fost suparati, iar cei care au studiat mai putin au fost bucurosi.

Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai intens si-au spus ca si ei vor o “pomana”, asa incat si ei au studiat mai putin.

Media celui de-al doilea test a fost D!

Nimeni nu mai era fericit.

Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost F (picat).

Notele nu au fost crescatoare deoarece au aparut certurile, acuzatiile, ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru beneficiul altuia.

Spre marea surpriza a tuturor studentilor, toti au picat. Profesorul le-a spus ca socialismul ar fi picat in final deoarece, atunci cand recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar cand statul nu mai acorda acea recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa aiba succes.

Nu putea fi o explicatie mai simpla.

Iata un scurt paragraf care sintetizeaza totul:

“Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber iar bogatul in afara libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la randul ei, nu primeste pentru ceea ce a muncit.

Statul nu poate da cuiva ceva, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva.

Cand jumatate din populatie vede ca poate sa nu munceasca, pentru ca cealalta jumatate va avea grija de ea, si cand jumatatea care a muncit realizeaza ca nu are sens sa mai munceasca, pentru ca altii sunt beneficiarii muncii lor, atunci prietene, acesta este sfarsitul oricarei natiuni.

Nu poti multiplica bogatia divizand-o.”

Fiscalitate, criză, biruri, taxe și prostia omenească!…pilde

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”.


Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.

„Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”.

Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”.
Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă.
Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.
Zis şi făcut.

Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”.

Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”.

Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”.
Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.
Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă:
„Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump!
Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători.

Înseamnă că lumea o duce bine, are bani.

Ia să măresc eu birurile!”

RUGĂCIUNEA BOLNAVĂ: Neglijenţa (VI)

Lumea rugăciunii se loveşte deseori de stâncile insuficienţelor noastre umane. Ea nu este numai darul lui Dumnezeu, alianţă pe care Dumnezeu o încheie cu noi şi cu poporul adunat de El, dar este şi o obligaţie a omului. . darul este lăsat în mâinile noastre iar noi suntem chemaţi să luptăm nu numai împotriva neglijenţei noastre dar şi împotriva neglijenţei altora. Tentaţia spontaneităţii într-adevăr, ar putea să ne conducă către o comportare fără reguli, la instantaneitatea momentului, lăsând totul improvizaţiei. Această atitudine adolescenţială a rugăciunii contagiază o mare din poporul creştin, şi nu numai pe cei mai tineri. Rugăciunea, mai ales cea liturgică, necesită pregătire, celebrare ordonată, frumuseţe în mişcări şi coordonarea gesturilor personale şi comunitare. La întâlnirea cu Cristos nu se merge nepregătiţi sau puţin îngrijiţi; mai mult încă, se pune toată atenţia necesară nu numai pentru propriile haine, dar pentru orice atitudine atât interioară cât şi exterioară. Mai ales la întâlnirea cu Mântuitorul nu se merge în grabă şi aproape fugind.

Un alt mit foarte prezent în rândul poporului creştin este lupta, în numele unei sărace înţelegeri, împotriva oricărei forme de eleganţă, de o căutată dar măsurată frumuseţe, pe care rugăciunea creştină o poartă încă de la originile sale. Misterul cere totdeauna un văl estetic care să acopere chipul lui Dumnezeu şi lasă să se întrezărească trăsăturile profunde ale vieţii sale. Chiar şi săracul are nevoie de frumuseţea rugăciunii pentru a-şi putea înălţa mintea spre Infinit.

Dacă este adevărat că insuficienţele nu trebuie să blocheze rugăciunea creştinului, fiecare are datoria de a îndepărta orice obstacol, atât extern cât şi intern, ritmului vital al rugăciunii. Fiecare trebuie să se simtă responsabil în funcţie de locul pe care îl ocupă în Biserică.

În acest sens, este foarte urgentă recuperarea unei sănătoase asceze atât personale cât şi comunitare. Tocmai pentru acest scop, creştinul va fi fidel timpurilor „forte” de rugăciune; nu va recita rugăciunile în grabă, se va preocupa să observe pauzele, mai ales atunci când se roagă singur, se va autoeduca pentru a păstra momente de tăcere; se va opri în timpul lucrului pentru a-l însera pe Dumnezeu în misterul timpului, nu va căuta comoditatea locului şi al spaţiului; nu va deranja rugăciunea comunitară cu discursuri inutile, nu se va lăsa cuprins de lene, va fi punctual la rugăciunea comunitară, nu va ridica prea tare tonul în timpul rugăciunii comunităţii, se va supune gesturilor comune fără a pretinde să fie original.

În rugăciune trebuie să existe o ordine, care să o structureze şi din persuasivă să o facă edificantă. Trebuie protejată viaţa rugăciunii de orice arbitru personal şi de orice fel de anarhie pentru a asigura dezvoltarea vieţii supranaturale. Conştienţi fiind că ordinea externă păstrează viaţa interioară şi că ritul şi observarea lui păstrează pietatea.