joi, 11 august 2011

SF. IOAN GURĂ DE AUR: DESPRE SIMȚURI (IV)

Ochii

Mai exista o poarta, mai frumoasa decât celelalte, dar si mai greu de pazit; se afla mai sus pe chip si e larg deschisa: poarta ochilor. Are multe ferestruici si prin ea se poate privi în afara dar si înauntru daca e bine tacuta.

Aici legile trebuie sa fie foarte stricte. Prima este aceasta: copilul nu trebuie lasat la teatru, ca sa nu fie lovit de ruina si pe poarta auzului si pe cea a ochilor. Chiar si la piata când iese cu pedagogul, acesta trebuie sa fie atent si s-o ia mai degraba pe ulicioare; trebuie sa-l sfatuiasca si pe copil sa faca la fel ca sa nu cada prada ispitelor si sa nu poata fi vazut de oameni nerusinati; oamenii gândesc vrute si ne vrute.

De asemenea, copilul trebuie sa se tunda ca sa aiba un aspect cuviincios, sa nu se îngrijeasca de tinuta mai mult decât este necesar si daca, uneori, protesteaza ca nu i se da voie sa poarte podoabe sau sa se faca frumos, sa i se spuna ca tocmai a fi natural este cea mai mare podoaba.

Ca sa nu fie tentat sa priveasca tot ce e necuviincios în jur si sa fie aparat de nerusinare e de ajuns sa-i spui istoriile cu fiii lui Dumnezeu care au pacatuit cu fiii oamenilor, cu Sodomitii, cu gheena si cu câte mai sunt de felul acesta.

Arata-i apoi alte lucruri frumoase, ca sa-i îndepartezi ochii de acele spectacole nerusinate, arata-i cerul, soarele, pamântul, florile, livezile, frumusetea cartilor. Cu ele sa-si desfete privirea si cu multe alte frumuseti care nu-i vatama sufletul.

E greu sa pazesti poarta ochilor, pentru ca înauntrul ei arde un foc si exista necesitatea fireasca despre care îti poate vorbi orice om. E bine pentru copil sa cânte imnuri dumnezeiesti. Daca în launtrul sau nu se trezeste dorinta de lucrurile de afara, atunci nici nu simte nevoia sa le priveasca. Sa nu se scalde împreuna cu femei: e un obicei rau; nici sa-l trimiti în locuri unde exista multe femei.

Sa-i spui mereu istoria lui Iosif si mai târziu, dupa ce mai creste, sa-i spui despre împaratul Cerurilor si despre minunata rasplata pe care le-o pregateste El oamenilor întelepti.

Sa-i promiti ca-i vei gasi o sotie frumoasa si ca-l vei lasa mostenitorul tau. Daca-l vezi nemultumit, ameninta-l spunându-i: “Nu vom putea gasi, fiul meu, o sotie virtuoasa daca tu nu te pazesti de desfrâu si nu te exersezi în virtute. Daca esti rabdator, de îndata ce îti gasesc o sotie cumsecade, te vei casatori cu ea”.

Daca a fost învatat de la început sa nu vorbeasca urât, atunci evlavia a prins radacini în sufletul lui. Sa-i vorbesti despre frumusetea sufletului. Picura-i în suflet întelepciunea si învata-l sa fie întelept si cuminte cu femeile. Spune-i ca daca e dispretuit de vreo roaba, aceasta arata ca gândeste ca o roaba si avertizeaza-l ca trebuie sa fie foarte atent. Mai spune-i ca cineva care vorbeste se face usor cunoscut de ceilalti, dar daca doar priveste, nu-i va patrunde nimeni în suflet si ca, atunci când e cu multa lume poate privi si stapâni numai din priviri fata pe care o doreste.

Sa nu aiba nici o legatura cu femeile si nici o femeie sa nu vada în afara de mama sa. Sa nu-i dai bani. Nimic nerusinat sa nu-i patrunda în suflet. Sa învete sa dispretuiasca viata trândava, de placeri si celelalte.

din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.

SF. IOAN GURĂ DE AUR: DESPRE SIMȚURI (III)


Vrei sa mergem mai departe sa vedem si poarta mirosului? Si ea poate duce în ratacire daca nu e închisa bine parfumurilor si aromelor. Nimic nu paralizeaza forta sufletului, nimic nu ne relaxeaza atât de mult cât parfumurile si miresmele care ne plac atât de mult. Dar atunci, ce sa ne placa, murdaria? – va zice cineva. Nu, nu spun asta, ca nu trebuie sa ne placa nimic, dar nimeni sa nu dea copilului mir, pentru ca odata ce mireasma ajunge la creier, i se moleseste tot trupul. Parfumurile stârnesc si placerile si exista pericolul de a cadea în mari ispite. Sa închizi bine si aceasta poarta a carei menire este aceea de a respira aer, nu parfumuri.


Unii, poate, vor râde zicând ca ne tinem de nimicuri, dar nu sunt nimicuri. Daca am trai fara parfumuri, lumea ar arata altfel, pentru ca aici se afla cheia educarii si formarii omenirii întregi.


din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.

SF. IOAN GURĂ DE AUR: DESPRE SIMȚURI (II)

Poarta auzului
Sa mergem acum la o alta poarta, apropiata de cea a gurii, anume la poarta auzului. Daca pe prima cetatenii cetatii pot doar sa iasa si nu sa intre, prin aceasta ei pot doar sa intre si nu sa si iasa. Aceste doua porti sunt foarte asemanatoare. Daca poarta auzului nu lasa sa intre nici un gând pervertit sau pervertitor, atunci nici gura nu sufera. Daca copilul nu aude cuvinte rusinoase sau pline de rautate sau de viclenie, atunci nici nu spune astfel de cuvinte. Invers, daca îsi lasa auzul larg deschis spre toate, va distruge si gura si va provoca o mare tulburare tuturor cetatenilor cetatii sufletului.

Prin urmare, copiii nu trebuie sa auda nimic necuviincios, nici de la sclavi sau de la servitori, nici de la pedagogul lor si nici de la doica. Copiii sunt ca plantele, au nevoie de mai multa îngrijire când sunt mai fragile. Sa ne straduim sa le gasim o doica buna ca înca de la început sa nu primeasca nimic rau si dezvoltarea lor sa aiba o temelie sanatoasa.

Sa nu asculte, de asemenea, nici povesti babesti sau viclene sau prostesti de genul “cutare a sarutat-o pe cutare; printul si printesa au facut asa si asa”. Nimic de felul acesta, ci povesti simple, fara intrigi, spuse de parinti sau de sclavul însotitor, nu, însa, de toti sclavii. Sa nu se permita tuturor sclavilor sau servitorilor sa se amestece în educatia copilului, ci numai acelora care au fost încercati si care s-au dovedit vrednici de o asemenea însarcinare. Sa-i chemam sa ne ajute numai pe aceia care s-au dovedit priceputi sa ne sprijine în modelarea statuii noastre, care este sufletul copilului.
Gânditi-va, daca am fi constructori si am zidi casa unui mare nobil, n-am lasa orice rob sa ia parte la construirea ei, ci i-am lasa numai pe cei mai priceputi. Tot asa, noi acum construim o cetate pentru împaratul ceresc si îi zidim si pe locuitorii acestei cetati. Vom permite tuturor sa se amestece ? Nu, îi chemam sa ne ajute numai pe sclavii potriviti pentru o asemenea lucrare. Iar daca niciunul nu este potrivit, atunci sa cautam un om liber pe care sa-l platim cu simbrie, un barbat plin de virtute caruia sa-i încredintam cu inima împacata educatia copilului nostru.

Asadar, copiii sa nu asculte istorii lumesti. Dupa ce-si termina lectiile, pentru ca sufletului îi place sa asculte povesti, spune-i numai din acelea din care lipsesc purtarile asa-zise jucause sau usuratice, de fapt, copilaresti. Tu cresti un întelept, un luptator al lui Hristos si un locuitor al cetatii cerurilor.

Spune-i pentru început urmatoarea istorie (Facerea cap. 4): “Era o data un tata care avea doi fii”. Te opresti putin si continui: “Copiii erau frati buni nascuti de aceeasi mama. Unul era mai mare si celalalt mai mic. Cel mare era agricultor, iar cel mic pastor. Mezinul îsi pastea turmele prin vai si prin izlazuri”. Sa-i spui povestea cu farmec ca sa-l încânti si sa nu oboseasca ascultând-o. “Cel mare semana grâne si sadea copaci. Odata au vrut sa-L cinsteasca pe Dumnezeu si sa-I aduca jertfe. Pastorul a luat ce avea el mai bun în turma si I-a oferit lui Dumnezeu”.

Nu e mai bine decât sa-i spui de oi cu lâna de aur sau povesti înspaimântatoare cu monstri? O asemenea istorie din Scriptura are ea însasi puterea de a-i trezi sufletul, nu-i nevoie sa mai inventezi si altceva.

“Pentru ca cel mic, pastorul, Ii adusese lui Dumnezeu ce avusese el mai bun, pe îndata s-a coborât foc din cer care a luat ofrandele si le-a pus pe jertfelnicul ceresc. Fiul cel mare n-a facut la fel. El si-a îndesat în hambare cele mai frumoase roade si I le-a adus lui Dumnezeu pe cele mai putin bune. Dumnezeu nu le-a primit, Si-a întors fata de la ele si le-a lasat sa zaca nemistuite de focul Sau pe pamânt, pe când jertfele fratelui mai mic le-a primit cu bucurie “.

Asa se întâmpla si cu arendasii de pe marile mosii. Când vin la stapânul mosiei sa-si plateasca darile, mosierul pe unul îl primeste în casa, dar pe altul îl tine afara. Este tocmai istoria lui Cain si a lui Abel.

Care-i sfârsitul? “Fratele cel mare s-a mâhnit pentru ca Dumnezeu l-a dispretuit si a fost mai prejos decât fratele lui mai mic si tot umbla întunecat la fata. Dumnezeu l-a întrebat: “De ce esti suparat? Nu stiai ca lui Dumnezeu îi aduci bucatele? De ce nu M-ai cinstit cum se cuvenea? De ce anume M-ai putea învinui? De ce nu Mi-ai oferit bucatele cele mai bune?”

Si daca crezi ca trebuie sa folosesti cuvinte simple, poti sa-i spui asa: “Si fratele cel mare, neavând ce sa mai raspunda, n-a scos nici un cuvânt” sau, mai bine spune-i: “a tacut”. Vazându-l apoi pe fratele cel mic, cel mare i-a zis: “Sa mergem pe câmp”. Si, dupa ce l-a atras acolo cu gânduri viclene, l-a ucis crezând ca Dumnezeu n-avea de unde sa stie de fapta lui. Dar Dumnezeu a venit la el si l-a întrebat: “Unde este fratele tau ?” Si acela I-a raspuns: “Nu stiu, sunt eu oare pazitorul fratelui meu?”. Iar Dumnezeu i-a mai zis: “Uite, sângele fratelui tau striga din pamânt catre Mine”.

Sa stea lânga voi si mama când îi spui povestea, ca sa ajute si ea si sa intervina întrebând curioasa: “Ce s-a întâmplat dupa aceea?” Si tu sa-i raspunzi: “Dumnezeu l-a luat la ceruri pe fratele cel mic care aici pe pamânt a murit, dar care acolo în cer mai traieste si azi”.

Din astfel de istorii copilul întelege ce este învierea. Exista tot felul de povesti pline de întâmplari fantastice, cu zei, care se spun copiilor, dar ei nu stiu ce este acela un zeu. Un copil îsi închipuie o minune prin care un om a devenit ceva mai mult decât era. Cu atât mai mult ascultând istoriile Bibliei va crede în înviere si va crede ca sufletul sau se va înalta la cer.

“Si Dumnezeu l-a luat la ceruri pe fratele cel mic, iar pe cel mare care l-a omorât l-a lasat sa traiasca ani multi pe pamânt, având drept tovarasi teama si frica, suferind rele si chinuri nenumarate, pedepsit zi de zi”. Sa descrii în amanunt pedeapsa, încât copilul sa simta frica si sa-i spui: ” Dumnezeu i-a zis asa fratelui ramas: “Suspinând si tremurând sa traiesti pe pamânt”. Copilul, desigur, nu stie ce înseamna, de aceea explica-i: “Asa cum tremuri tu de frica în fata profesorului si nu stii, te bate sau nu te bate, asa si acela a trait clipa de clipa cu spaima-n suflet pentru ca legatura lui cu Dumnezeu nu mai era aceeasi”.

Atât îi va fi de ajuns. Sa-i spui istoria aceasta într-o seara, la masa. Mama sa i-o spuna din nou, peste o vreme si sa i-o mai spui de câteva ori; dupa ceva timp sa-i ceri sa ti-o istoriseasca si el tie ca sa se trezeasca în el încrederea în sine. Dupa ce o va fi învatat bine, descopera-i si ce ne învata. Desigur, sufletul lui stie de la sine sa deosebeasca si sa culeaga roadele, înainte de a i-o explica tu, dar, totusi, spune-i tu ce trebuie sa tina minte si ce trebuie sa învete: “Vezi ce mare rau este sa-l ucizi pe fratele tau? Vezi cât de rau este sa te ascunzi de Dumnezeu? Pentru ca El le vede pe toate, chiar si pe cele ce se fac pe ascuns”.

Daca îi semeni copilului în suflet fie si numai aceasta mica istorie biblica, nu va mai avea nevoie de pedagog, de vreme ce în mintea lui se va înstapâni teama de Dumnezeu mai presus de orice teama, tulburându-i sufletul.

Ia-l apoi de mâna si du-l la biserica si sa fie chiar în ziua în care se citeste tocmai istoria lui Cain si a lui Abel. O sa-l vezi cum va straluci de bucurie, cum va sari în sus de fericire, pentru ca el stia deja ceea ce altii aflau abia atunci. Sa-l vezi cum va voi s-o spuna el înaintea citetului si cum va întelege tot, folosindu-i nespus aceasta împrejurare. Astfel istoria aceasta simpla din Facere i se va întipari pentru totdeauna în memorie.

Mai poate câstiga si alte foloase. De pilda sa afle de la tine ca nu trebuie sa se mâhneasca când îi e rau si e bolnav si sa nu se teama de moarte, pentru ca Dumnezeu îl ia pe cel virtuos dupa moarte la Sine, în cer.

Dupa ce istoria aceasta se va fi întiparit bine în mintea copilului, mai spune-i una, tot cu doi frati (Facerea cap. 27). Zi-i asa: “Mai erau si alti doi frati, ca si ceilalti, unul mai mare si altul mai mic. Cel mare era vânator si cel mic ajuta pe lânga casa”. Istoria aceasta e înca si mai frumoasa si mai interesanta. Spune-i: “Acesti frati erau gemeni, dar pe cel mic îl iubea mai mult mama, iar pe cel mare îl iubea mai mult tata. Cel mare îsi petrecea cea mai mare parte din timp pe câmp, iar cel mic ajuta la treburile casei. Dupa ce s-au facut mari si tatal lor a îmbatrânit, acesta i-a spus celui pe care-l iubea mai mult: “Am îmbatrânit, fiul meu. Du-te pe câmp, prinde vreo salbaticiune si adu-mi-o. O caprioara sau un iepure. Frige-mi-o si s-o manânc si sa te binecuvântez”.

Celui mic nu i-a spus nimic. Auzind mama celor doi frati ce dorea tatal sa faca, l-a chemat pe cel mic si i-a zis: “Fiul meu, tatal tau i-a poruncit fratelui tau sa-i aduca vânat sa-l manânce ca apoi sa-i dea lui binecuvântarea. Tu asculta-ma. Du-te la turma si adu-mi doi iezi bine hraniti. Eu o sa-i gatesc cum îi place tatalui tau si tu o sa îi duci sa-i manânce. Pe tine te va binecuvânta”. Tatal era deja batrân si nu mai vedea bine. Dupa ce a adus cel mic iezii, mama i-a gatit, i-a pus pe o tava si i-a dat celui mic sa-i duca tatalui, dar numai dupa ce l-a înfasurat în blana iezilor, ca sa nu-l recunoasca, pentru ca cel mic nu avea par pe trup cum avea fratele lui.

Asa l-au înselat pe tatal care a crezut ca fratele cel mare i-a adus mâncarea. Asadar tatal l-a binecuvântat pe fiul cel mic, crezând ca era cel mare. Dupa aceasta, cel mare a venit si el de la câmp aducând vânatul. Când a vazut ce se petrecuse a scos un strigat de disperare si a plâns”.

Fii atent câte lucruri bune poti sa-l înveti pe copil de aici. Nu-i spune toata istoria. Fii atent, repet, câte lucruri bune poti sa-l înveti. Mai întâi faptul ca fiii trebuie sa-si respecte parintii, vazând cât de pretuita este binecuvântarea tatalui, încât ar îndura lovituri peste lovituri, numai ca nu cumva sa auda blestem din gura parintilor.

Daca povestea unui strain este în stare sa tina sufletul unui copil în frâu, aceasta deoarece copilul este convins ca e adevarata, cum nu-l vor înfrâna istoriile adevarate si cum nu-l vor umple de frica? Copilul trebuie sa învete sa-si înfrâneze stomacul. Spunându-i-o, trebuie sa-l ajuti sa înteleaga ca la nimic nu i-a folosit fratelui celui mare faptul ca era întâiul-nascut, pentru ca nu-si înfrâna pântecele, tradând darul de a fi primul nascut.

Dupa ce copilul tau o va învata bine si pe aceasta, într-o seara, roaga-l sa ti-o spuna. Zi-i asa: “Nu vrei sa-mi spui istoria celor doi frati?” Si daca începe sa-ti spuna istoria lui Cain si a lui Abel, opreste-l si zi-i: “Nu pe aceasta o vreau, ci istoria celorlalti doi frati, cea în care tatal a dat binecuvântarea”. Adu-i apoi aminte în câteva cuvinte, dar nu-i spune nici un nume. Dupa ce ti-o va povesti, poti sa-i spui si continuarea. Povesteste: “Asculta ce s-a întâmplat mai departe. Fratele cel mare a vrut sa-l ucida pe cel mic, asa cum era în prima poveste.

A asteptat sa moara tatal, dar mama a aflat ce avea de gând si l-a sfatuit pe cel mic sa fuga de acasa si sa se ascunda”. Spune-i apoi despre întelepciunea fratelui celui mic. E adevarat, copilul nu prea întelege, dar e posibil ca, daca are râvna si tu stii cum sa-i vorbesti cât mai limpede, pilda aceasta sa rodeasca în mintea lui frageda. Sa mergi apoi mai departe cu istorisirea: “Fratele cel mic, dupa de a fugit de acasa ca sa se ascunda, a ajuns într-un loc pustiu si nu avea pe nimeni cu el, nici sclav, nici doica, nici pedagog.

El s-a rugat la Dumnezeu asa: “Doamne, da-mi pâine si ceva haine si scapa-ma”. Dupa ce a rostit acestea cuprins de durere, l-a luat somnul, a adormit si a visat o scara care ajungea pâna la cer. Pe scara urcau si coborau îngerii lui Dumnezeu, iar sus, în capul scarii statea Dumnezeu Insusi (Facerea 28, 11-22). Baiatul I-a spus: “Binecuvânteaza-ma. Atunci Dumnezeu l-a binecuvântat si i-a dat numele Israel”.

din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.

SF. IOAN GURĂ DE AUR: DESPRE SIMȚURI (I)

Poarta limbii


Sa purcedem! Sa intram mai întâi pe poarta limbii, pentru ca e cea mai importanta. Sa-i facem mai întâi de toate canaturi si zavoare, dar nu din lemn, nici din fier, ci din aur. Într-adevar, aceasta poarta este de aur, pentru ca în cetatea aceasta nu va locui un om obisnuit, ci împaratul tuturor, daca e bine facuta. Si pe masura ce copilul învata sa vorbeasca, vom sti si unde asezam palatul împaratului.

Sa-i facem, asadar, canaturi si zavoare din aur, care sunt cuvintele lui Dumnezeu, cum spune profetul: “Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea” (Psalmul 118, 103). Sa-i învatam pe copii sa aiba mereu pe buze aceste cuvinte, chiar si atunci când sunt la plimbare, dar nu asa la întâmplare sau doar din când în când, ci neîntrerupt. Iar canaturile sa nu le îmbracam doar într-o foita de aur, ci sa le facem cu totul din aur, sa le facem groase si grele si sa fie împodobite cu pietre pretioase, dar nu doar pe deasupra, ci pietrele sa fie încrustate în aur.

Zavorul canaturilor sa fie crucea lui Hristos, sa fie facut în întregime din pietre pretioase si sa fie asezat de-a curmezisul în mijlocul canaturilor.

Dupa ce facem cum am spus mai înainte canaturile din aur, groase si puternice si dupa ce asezam zavorul din pietre pretioase, sa-i facem si pe locuitorii cetatii vrednici de o asemenea poarta. Si cine sunt acestia? Sunt cuvintele cuviincioase si sfinte pe care trebuie sa-i învatam pe copii sa le spuna. Sa îndepartam dupa aceea cu grija orice strain corupt ca sa nu-i perverteasca pe locuitorii cetatii noastre. Sa îndepartam adica cuvintele ironice, batjocoritoare si jignitoare, cuvintele fara sens, cele de rusine, cele lumesti.

Apoi nimeni sa nu intre pe aceasta poarta în afara de împarat. Ea sa ramâna deschisa numai pentru El si pentru suita Lui, sa se spuna si despre ea: Aceasta este poarta Domnului; dreptii vor intra prin ea” (Psalmul 117,20) sau: “Din gura voastra sa nu iasa nici un cuvânt rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta” (Efeseni 4, 29). Aceste cuvinte ale sfântului apostol Pavel sunt cuvinte de multumire adresate lui Dumnezeu si chiar cântari sfinte. Sa-i învatam pe copiii nostri sa vorbeasca numai despre Dumnezeu si despre întelepciunea cereasca.

Cum? Fiind noi judecatori severi ai faptelor lor. Este usor când e vorba de un copil, pentru ca el nu lupta pentru bani si nici pentru slava, nu-l intereseaza femeile sau copiii sau casa. Deci, ce prilej ar avea sa spuna lucruri jignitoare sau sa blesteme? Toata lupta lui se margineste la cei cu care sta de vorba.

Spune-i ca e lege sa nu insulte si sa nu vorbeasca urât nimanui, sa nu jure si sa ocoleasca certurile. Daca vezi ca încalca aceasta lege pe care tu i-ai dat-o, pedepseste-l, uneori mai aspru, alteori doar dojeneste-l cu cuvinte care sa-l doara, altadata cu un canon sau vorbeste-i frumos, convinge-l si promite-i ce vrei tu.

Sa nu-l lovesti si sa nu-l obisnuiesti cu bataia. Daca îl vei obisnui cu bataia, va învata sa nu-i mai pese si atunci totul s-a naruit. Sa stie de frica, desigur, nuiaua, dar sa nu-l bati. Sa-i arati biciul, dar sa nu-l biciuiesti. De asemenea, sa nu-ti duci la împlinire amenintarile. Sa-i dai, însa, de înteles ca amenintarile se vor adeveri daca staruie în greseala.

Amenintarile atunci sunt bune, când sunt crezute. Daca atunci când greseste vede ca esti îngaduitor si nu-l pedepsesti, nu-i va mai pasa de pedeapsa. Copilul trebuie sa stie ca odata ce a gresit va fi pedepsit. Nu-l pedepsi, dar fa-l sa creada ca o sa-l pedepsesti ca sa nu dispara frica. Frica trebuie sa ramâna ca un foc întins ce distruge toti maracinii de peste tot sau ca o sapa mare si ascutita care sapa foarte adânc. Daca vezi ca frica si-a tacut efectul, lasa-l, pentru ca firea noastra ne cere sa ne si simtim în siguranta.

Învata-ti copilul sa fie plin de îngaduinta si iubitor de oameni si daca-l vezi obraznic cu însotitorul, sclavul lui, nu te face ca n-ai bagat de seama, ci pedepseste-l, desi e un om liber. Astfel va sti ca daca nici cu sclavul sau nu îi este permis sa se poarte cu obraznicie, cu atât mai mult nu îi este îngaduit sa huleasca sau sa arunce cu vorbe rele în aproapele sau, om liber si de acelasi rang cu el. închide-i gura la cuvintele rele. Daca-l vezi vorbind urât cuiva, opreste-l si întoarce-i cuvintele de cearta spre propriile lui greseli.

Sfatuieste-o si pe mama sa sa faca la fel si pe pedagog si pe sclavul care-l însoteste, ca împreuna sa fie paznicii lui. Sfatuieste-i sa vegheze ca nu cumva sa-i iasa pe gura, adica prin portile sale de aur, vreunul din acele gânduri viclene.

Sa nu crezi, te rog, ca-ti va lua mult timp. Daca-i arati înca de la început severitate, îl faci sa se teama de pedeapsa si pui în jurul lui atâtia paznici; astfel sunt de ajuns doua luni ca sa-l înveti cum sa se poarte si sa nu mai uite.

Aceasta poarta a limbii va deveni vrednica de Domnul Iisus Hristos când nu va mai rosti nici un cuvânt rusinos, nici batjocoritor, nici glumet, nici fara rost, ci numai cuvintele care I se potrivesc Domnului. Daca cei ce-si pregatesc copiii pentru armata îi învata cum sa traga cu arcul, cum sa poarte mantia soldateasca si cum sa calareasca, cu atât mai mult trebuie sa-i învete pe copii, de mici, sa poarte aceste vesminte si aceste podoabe împaratesti, fiindca ei sunt soldatii împaratiei ceresti.

Sa învete, asadar, sa cânte pentru Dumnezeu ca sa nu li se dea prilejul sa cânte cântari rusinoase si desantate sau sa spuna povesti usuratice.
Asa sa-si pazeasca poarta limbii si doar gândurile potrivite cu Domnul sa fie socotite locuitori ai cetatii lui Hristos. Sa-si omoare celelalte gânduri, asa cum albinele omoara trântorii, nelasându-i sa iasa afara si sa faca zgomot.

Din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.

Ioan Gura de Aur: un exilat in cer

– Pe data de 14 septembrie 407, la Comana, o localitate pierduta in provincia Pontului, Ioan Gura de Aur, fost arhiepiscop al Constantinopolului, isi dadea ultima suflare, dupa ce rostise cuvintele: doxa toi theoi panta eneken: “Slava lui Dumnezeu pentru toate!”.
Avea in jur de saizeci de ani. De mai multa vreme se afla in exil, condamnat de o Curte “sensibila” si un cler resentimentar. Cauza principala a depunerii si exilarii? Facuse imprudenta de a le oferi gazduire marilor asceti origenisti persecutati de episcopul Teofil al Alexandriei. Acesta, un oportunist de jalnica amintire, sub presiunea grupurilor de calugari copti, primitivi, a decretat expulzarea urmasilor lui Origen din Egipt. Ioan Gura de Aur le-a deschis usa celor persecutati de propriii lor “frati”. Lucru de neiertat! Teofil, stimulat de Eudoxia si cuconetul de la Curte, ii insceneaza un proces (oho, seminaristul Stalin va fi invatat ceva de aici!) in urma caruia arhiepiscopul de Constantinopol e destituit si condamnat la exil. In exil va muri asadar cel care ulterior va fi canonizat inclusiv de urmasii lui Teofil.

Ioan Gura de Aur s-a nascut intr-o familie pagana, instarita, din Siria. Locul, Siria, explica, in parte, caracterul sau violent pe alocuri, intratabil, radical. Format la vestita scoala antiohiana a retorului Libanius, se converteste, adolescent, la crestinism, sub influenta unui prieten, Basilios. Vreme de patru ani se retrage intr-o manastire, apoi, singur cuc, intr-o pestera, unde ramane doi ani, la capatul carora stie pe de rost Sfanta Scriptura. Iese de acolo transfigurat interior, dar bolnav fizic. E hirotonit preot la Antiohia, apoi, dupa moartea lui Nectarie, Curtea il desemneaza episcop al Constantinopolului.

Daca astazi il comemoram si-l invocam ca pe un sfant intim sufletelor noastre, faptul se datoreaza, fireste, unei mosteniri primite de la el. In ce consta, exact, aceasta mostenire? Sintetizand la maximum, as enumera trei lucruri: compunerea Sfantei liturghii; o opera de o amploare covarsitoare (editia bilingva a lui Bareille, de la sfarsitul secolului al XIX-lea, insumeaza 19 volume); in fine, un model martiric (viata de ascet incununata de moarte in exil). Ma grabesc sa fac insa o dubla precizare. Faptul ca Ioan Gura de Aur ne-a lasat mostenire liturghia nu reprezinta in sine un castig indiscutabil. Liturghia hrisostomiana, redundanta, baroca, plina de meandre si cantari, trimite la modelul imperial-monastic pe care autorul ei l-a incarnat cu ardoare. Or, un asemenea model poate deveni obositor si contraproductiv spiritual in cazul laicatului, care nu traieste neaparat in atemporalitate, ci foarte adesea contra cronometru.

Formalismul cultic actual imi confirma pe deplin observatia. In al doilea rand, opera de exeget si predicator a facut, si ea, ravagii la nivelul subconstientului nostru ortodox. Secole de-a randul Gura de Aur a fost stindardul antiiudaismului teologic. Inutil se incearca azi reabilitarea diatribelor sale “impotriva iudeilor”, afirmandu-se ca cei vizati ar fi, de fapt, crestinii cu tendinte iudaizante, sau punandu-i-se excesele doar pe seama elanului retoric. E clar pentru oricine-i parcurge textele: Hrisostomul predica, intr-un oras intesat de evrei, Antiohia, impotriva evreilor, considerati in bloc ca tradatori ai lui Isus. Pozitie exagerata, dar frecventa in epoca. Mai trebuie spus ca Biserica a mutat comemorarea Sfantului in luna noiembrie, pentru a nu se suprapune peste Ziua Crucii.

Cu prilejul acestei comemorari recomand superbul comentariu la liturghia hrisostomiana, “vorbit” de Mitropolitul Bartolomeu Anania, Cartea deschisa a imparatiei. O insotire liturgica pentru preoti si mireni, precum si volumul de studii al patrologului Ioan G. Coman, “Personalitatea si actualitatea Sfantului Ioan Gura de Aur”, volum intocmit de si publicat la editura Renasterea din Cluj, cu binecuvantarea aceluiasi Mitropolit.
Ale Sale dintru ale Sale!

Autor: Cristian BADILITA