joi, 3 noiembrie 2011

Persecutarea creștinilor astăzi

În 2011, Papa Benedict al XVI-lea a ales ca temă a Zilei Mondiale a Păcii libertatea religioasă, iar în martie 2011 a propus ca proiect universal să ne rugăm pentru „comunităţile creştine şi credincioşii prigoniţi sau discriminaţi în atâtea regiuni ale lumii din cauza Evangheliei”. Monseniorul Toso (Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace) semnalează faptul că există peste două sute de milioane de creştini care, într-o formă sau alta, au parte de ură, violenţă, ameninţări, confiscarea averilor şi alte abuzuri, iar Monseniorul Tomasi, reprezentant al Sfântului Scaun la ONU, precizează că trei sferturi din victimele violenţelor sau ale discriminărilor religioase sunt creştini. Aceeaşi constatare o fac şi alte voci autorizate din lumea ortodoxă (de exemplu mitropolitul Hilarion, de la Patriarhia Moscovei, pe 24 martie 2011) şi din cea protestantă.
Aşadar, persecuţia actuală împotriva creştinilor şi cei care o îndură sunt vrednici de atenţia, mila şi rugăciunea noastră [1].
I Să descriem
Putem distinge şase mari zone geografice unde au loc persecuţiile.
1. Creştinii din ţările musulmane, din Orientul Mijlociu şi din alte zoneLa nivel legislativ, situaţiile sunt diferite însă, cu excepţia Libanului, nici o ţară arabo-musulmană nu admite încă o egalitate civică şi de drept personal absolută între musulmani şi nemusulmani.
Un al doilea nivel al dificultăţilor este cel al discriminărilor sociale care se perpetuează sau reapar în mai multe ţări: marginalizare, interdicţii, stigmatizări. Ele se manifestă prin megafoanele care difuzează versete coranice lângă zidurile bisericilor la orele celebrării liturghiilor, emisiunile de radio insultătoare pentru credinţa creştinilor sau umilirea copiilor creştini în şcoli, la orele de religie. Aceste discriminări trec dincolo de hotarele Orientului Mijlociu (cazul Malaeziei), unde creştinilor le este refuzat dreptul de a-l numi pe Dumnezeu „Allah”, deşi cuvântul arab era folosit de creştini înainte de a fi întrebuinţat de musulmani.
Un al treilea nivel se referă la actele de violenţă: intimidări verbale, agresiuni, asasinate, care cel mai frecvent trebuie puse în legătură cu islamiştii radicali sau cu accesele de agitaţie populară survenite la instigarea acestora. O anumită stare de febrilitate a pus stăpânire pe mai multe ţări musulmane în ultima generaţie, iar aceste violenţe fac morţi în fiecare an, chiar dacă există şi oaze de toleranţă: Iordania, Kuweit, Emiratele Arabe Unite etc. Dacă majoritatea victimelor violenţelor oarbe ale islamismului radical sunt tot musulmani, numai creştinii cad victime din cauza religiei lor.
În Egipt, după 1 ianuarie 2011 şi după atentatul împotriva unei biserici din Alexandria, soldat cu peste douăzeci de victime, asasinatele şi acţiunile violente s-au ţinut lanţ atât după, cât şi înaintea plecării preşedintelui Mubarak. Doisprezece morţi şi mai multe biserici arse în luna mai în provincia Gizeh, de pildă [2]. În Irak, masacrele în masă împotriva creştinilor au îndoliat comunitatea creştină din Bagdad şi din alte zone. Şi dacă masacrul catolicilor siriaci de la Notre-Dame du Perpétuel Secours, unde au existat aproximativ şaizeci de victime, a mişcat lumea întreagă, cât de mulţi creştini sunt ucişi sau agresaţi fără ca noi să prindem de veste! Bunăoară la Kirkuk, pe 16 mai 2011, Yacob Ashur Issa, de 29 de ani, a fost torturat, cu ochii scoşi, apoi decapitat. Pentru Monseniorul Sako, arhiepiscopul caldeean de Kirkuk, „nici un om care crede în Dumnezeu şi respectă viaţa nu poate săvârşi asemenea fapte”.
În Arabia Saudită (unde trăiesc circa trei milioane de creştini veniţi din alte ţări din Orientul Mijlociu sau din sudul Asiei), nu este permisă celebrarea nici unei liturghii. Aşa se face că în Riad, un preot şi doisprezece filipinezi care celebrau liturghia clandestin într-un hotel au fost arestaţi în octombrie 2010. Un eveniment mai vechi, dar semnificativ: pe 10 decembrie 2001, regele Fahd a promulgat o amnistie pentru aproximativ 12.000 de criminali şi delincvenţi, adică aproape o jumătate din populaţia închisorilor din ţară, însă prizonierii creştini acuzaţi de „crime religioase” nu au beneficiat de această dărnicie, „crima” lor fiind socotită prea gravă. Iar pe 5 mai 2009 imamul oficial al Marii Moschei din Mecca, Adil Al-Kalbani, a putut declara în direct la BBC că toţi evreii şi creştinii ar trebui expulzaţi din Peninsula Arabă (deci nu numai din Arabia Saudită) fără nici o reacţie internaţională.
În Pakistan, doi fraţi, Rashid Emmanuel şi Sajid, au fost asasinaţi pe 19 iulie 2010 la Faisalabad, în curtea tribunalului unde fuseseră duşi pentru o aşa-zisă blasfemie – riscau pedeapsa cu moartea. În luna noiembrie a aceluiaşi an, catolica Asia Bibi a fost condamnată la spânzurătoare pentru aceeaşi pretinsă crimă (în realitate, o gâlceavă între săteni în legătură cu o fântână) [3]. Mai mult, atunci când un guvernator curajos, Salman Taseer, îi ia apărarea, este asasinat de garda lui de corp care s-a prezentat apoi la televiziunea pakistaneză, mândru de fapta lui. Un alt apărător al Asiei Bibi, Shahbaz Bhatti, singurul ministru creştin al ţării, a fost asasinat şi el pe 2 martie 2011.
În Turcia, asasinul Monseniorului Padovese era unul dintre apropiaţii lui de confesiune musulmană! Monseniorul Padovese de-abia primise, în sfârşit, autorizaţia de a celebra liturghia la Tars, oraşul Sfântului Pavel, şi era foarte bucuros atunci când ne-a dat vestea la telefon, cu cincisprezece zile înaintea asasinatului său, pe 3 iunie 2010.
În Nigeria, creştinii asasinaţi în ultimii ani se numără cu miile, cel mai adesea cu o indiferenţă de neînţeles din partea restului lumii – aproape o mie de morţi în iulie 2009, cinci sute la Jos, în martie 2010, mai multe biserici atacate şi patruzeci de victime în ziua de Crăciun în 2010, altele în ianuarie şi în aprilie 2011 [4].
2. Ultimele ţări comunisteComunismul este în Europa, cu excepţia Belarusului, un trecut (din fericire) depăşit, dar această situaţie nu trebuie să ne facă să uităm, dincolo de faptul că urmările lui persistă în ţările foste comuniste, că el domină şi acum peste 20% din populaţia mondială, de fapt tot atât cât regimurile musulmane. Or ateismul şi anticreştinismul rămân elementele constitutive ale acestei ideologii totalitare. În China, de exemplu, din 2006 este în desfăşurare o nouă campanie de promovare a ateismului, chiar dacă nu foarte bătătoare la ochi (ceea ce le îngăduie investitorilor şi turiştilor să nu aibă probleme de conştiinţă). Un fapt trecut neobservat în Occident este revelator: autorităţile de la Pekin au ales ziua de 24 august, ultima zi a Jocurilor Olimpice, ca să-l aresteze, pentru a douăsprezecea oară, pe Monseniorul Julius Jia Shiguo, episcopul de Zhengding; sensul acestei arestări era clar: să le aducă aminte creştinilor că nu trebuie să confunde faţada propagandei destinate străinilor cu adevărata libertate religioasă, care lor le este refuzată. Nu de mult, l-am găzduit pe un preot chinez, părintele X., venit sub acoperirea unei vizite turistice, pentru a se informa în legătură cu spiritualitatea pe care o împărtăşim şi pe care doreşte să o restaureze din nou în China. La întoarcerea în China, acest tânăr preot, care făcuse deja cunoştinţă cu închisoarea din cauza credinţei sale, a fost arestat la coborârea din avion şi a stat şase luni în puşcărie. Chiar înainte să plece îl întrebasem: „Nu vă e teamă că vă vor aresta din nou?” Răspunsul lui: „Nu, căci aşa aş avea poate o şansă să îl regăsesc în sfârşit pe episcopul meu, arestat acum mai bine de zece ani şi despre care n-am mai avut nici o veste.” Şi, mai recent, pe 10 aprilie 2011, în toată ţara a avut loc un val mare de arestări de creştini.
Creştinii din Laos, care aparţin în special minorităţilor etnice muntene, sunt victimele unor persecuţii brutale, iar în 2009 şi 2010 au fost ucişi zeci de creştini de etnie hmong, mai ales protestanţi.
De doi ani încoace, în Vietnam, persecuţia a luat forma confiscării bisericilor şi a terenurilor aparţinând parohiilor şi congregaţiilor călugăreşti, ca la Long Xuyen, Thu Tiem sau Tam Toa. Observatorii se întreabă dacă aceste acţiuni violente sunt direct antireligioase sau nu sunt decât faţada corupţiei generalizate la nivelurile înalte ale Partidului, căci aceste terenuri furate sunt date apoi unor oameni de iniţiativă, în special pentru a fi transformate în centre turistice. Nu încape îndoială că ambele afirmaţii sunt adevărate, deoarece campaniile anticreştine se ţin lanţ în mijloacele de comunicare în masă, controlate toate de regim.
În Coreea de Nord, persecuţia rămâne totală şi au existat şi în 2010 condamnări la moarte ale unor creştini; trei au fost executaţi şi alţi douăzeci trimişi în gulagul Yodok. Nu ştim numele creştinilor care se găsesc printre cei peste 200.000 de prizonieri din Gulagul nord-coreean, dar ei sunt numeroşi.
3. Asia de Sud şi Sud-Est
În India, după aproximativ patruzeci de ani de coexistenţă paşnică între religii, începând de pe la sfârşitul anilor 1990, hinduismul a fost cangrenat şi el de propriii fundamentalişti. De atunci încoace, atentatele continuă, în timp ce în mai multe state s-au înmulţit măsurile legislative anticreştine, mergând până la interzicerea convertirilor. Ecuaţia fanaticilor hinduşi este simplă: indian egal hindus, iar ceilalţi nu au ce căuta în ţară. Trebuie să se convertească ori să plece. Violenţa lor nu este cu nimic mai prejos decât a islamiştilor. Începând din 2009, în medie se numără cam trei atentate sau acţiuni anticreştine pe săptămână, iar de cele mai multe ori autorii acestor crime nu sunt deranjaţi de poliţie. Dimpotrivă, unii asasini au putut fi auziţi pe la posturile locale de radio lăudându-se cu isprăvile lor anticreştine. Victimele sunt arse de vii, omorâte în bătaie în pogromuri; sunt atacate sedii episcopale, şcoli, instituţii catolice; au existat chiar şi violuri colective în conventuri luate cu asalt sau împotriva fetiţelor creştine. Astfel, pe 15 mai 2011, în Orissa, Banita Pradhan, tânără creştină de 17 ani, a fost violată şi apoi ucisă de nişte militanţi extremişti hinduşi.
4. Dictaturile africane
Biserica apărătoare a drepturile omului şi mai cu seamă drepturile celor mai săraci este adesea acuzată şi atacată, la rândul ei. Ca în Zimbabwe, unde trei franciscani au fost asasinaţi în ultimele luni. Biserica Catolică se află, încă o dată, în colimatorul preşedintelui Mugabe fiindcă denunţă regimul corupt şi terorist al liderului african.
5. America LatinăDin cei douăzeci şi trei de misionari asasinaţi în 2010, cincisprezece au murit pe acest continent, conform agenţiei Fides a Sfântului Scaun: Brazilia (6), Columbia (4), Mexic (2), Peru (2), Venezuela, Haiti, Ecuador. În Brazilia, Consiliul pentru pastoraţie al Conferinţei Episcopale Braziliene a lansat în 2010 un semnal de alarmă în legătură cu valul tot mai mare de violenţă împotriva preoţilor din ţară: „Biserica Catolică din Brazilia se simte profund afectată şi indignată de violenţa împotriva fiilor ei a căror viaţă a fost curmată. Reafirmăm că nimic nu justifică violenţa!” Iar dacă asasinii sorei Dorothy Slang, curajoasa călugăriţă americană omorâtă cu sălbăticie fiindcă le lua apărarea celor mai săraci, au sfârşit condamnaţi la cinci ani după ticăloşia lor, majoritatea acestor crime rămân nepedepsite.
6. Ameninţările în Occident
Occidentul nu este la adăpost de sirenele şi tentaţiile cristianofobe, şi mai ales Franţa, care se vrea patria drepturilor omului. Trei curente converg în acest sens:
– Vechiul anticreştinism, născut din Revoluţie şi care îl făcea pe primul-ministru Viviani să spună la vremea faimoasei legi din 1905: „Am stins pe cer nişte stele ce nu se vor mai aprinde niciodată”, nu a murit, iar cei care credeau în Marx şi Lenin simt o ranchiună înverşunată împotriva credinţei creştine, care a jucat un rol determinant în prăbuşirea comunismului în Est.
– Teama legitimă de islamism îi face pe unii responsabili politici, care nu sunt neapărat ostili creştinismului, să dorească să eradicheze complet prezenţa oricărui însemn religios din spaţiul public. În această tendinţă se înscriu legea din 15 martie 2004 sau proiectele actualului ministru de interne de a extinde această interdicţie la orice domeniu al vieţii publice.
– O indignare selectivă, indiferentă la acţiunile anticreştine, foarte răspândită în rândul jurnaliştilor şi al multor oameni politici, care se vede, de exemplu, în faptul că profanările de cimitire sunt trecute sub tăcere dacă este vorba de cimitire catolice, în timp ce profanările cimitirelor evreieşti sau musulmane sunt tratate ca nişte chestiuni de stat. Tot aici ar trebui încadrată încercarea unor politicieni de a nega rădăcinile creştine ale Europei, în ciuda adevărului istoric limpede.
II Încercăm să înţelegem
După această trecere în revistă extrem de rapidă a situaţiei persecuţiilor anticreştine astăzi, este bine să privim lucrurile în perspectivă.
Perspectivă istorică
Pe 27 iunie 2001, beatificând la Liov treizeci şi doi de ucrainieni martiri ai comunismului şi nazismului, papa Ioan Paul al II-lea a calificat secolul XX drept „secolul martirilor”. Unii istorici şi misiologi (David Barrett) îi dau dreptate şi spun că în cursul secolului XX au fost omorâţi pentru credinţă de două ori mai mulţi creştini decât au murit pe tot parcursul celor nouăsprezece veacuri anterioare la un loc! Acest scurt tur de orizont arată că persecuţia nu a încetat în prima zi a noului mileniu şi secol în care am intrat. Cel mult putem constata anumite deplasări de accent, cea mai evidentă fiind că cele mai importante persecuţii au loc astăzi în ţările musulmane, nu în regimurile totalitare, precum în comunism şi apoi în nazism.
Dimpotrivă, s-a schimbat modul în care este conştientizată această persecuţie de către Biserici şi de către societăţile libere. Numărul de declaraţii oficiale, de articole, cărţi, filme, emisiuni televizate contrastează puternic cu ignoranţa, cu tăcerea, cu refuzul de a şti, ba chiar cu complicitatea pasivă a Occidentului vizavi de persecuţiile din estul Europei până aproape de căderea comunismului, în ciuda eforturilor depuse de organizaţiile care încercau să le facă public cunoscute, ca, de pildă, „Aide à l’Eglise en Détresse” (AED) [5]. Există mai multe motive ale acestei schimbări: fără îndoială, explozia de informaţie de după apariţia Internetului şi a reţelelor sociale, dar şi faptul că farmecul islamului terorist este mai mic decât al comunismului: Ben Laden pare mai puţin frecventabil decât Hitler sau Stalin.
Perspectivă teologică
Conştientizarea şi solidaritatea crescândă cu cei persecutaţi astăzi pentru credinţa creştină reprezintă, desigur, un progres. Ea nu ar trebui totuşi să ascundă marele paradox al martirilor şi al celor care suferă pentru credinţă: pe de o parte, noi trebuie să le luăm apărarea şi să contribuim la instaurarea unei lumi în care libertatea religioasă, piatra de încercare a tuturor celorlalte libertăţi, să fie respectată, iar pe de altă parte trebuie să le mulţumim pentru mărturia lor; mai mult, trebuie să afirmăm împreună cu Conciliul Vatican II că „toţi trebuie să fie pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe Calea Crucii în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii” (LG 42) [6], ori cu cardinalul Lustiger, care afirma că „situaţia firească a creştinului este aceea de martir” şi chiar cu Erik Peterson: o Biserică în care nici unul dintre membri nu mai suferă într-un mod sau altul pentru credinţă nu ar mai fi Biserica lui Isus Cristos [7] – pur şi simplu pentru că însuşi Cristos ne-a spus că ucenicul nu este mai presus de învăţător şi că a făcut din prigoană o fericire, ultima din cele nouă şi cea care le încununează pe toate. Trebuie să ţinem seama de amândouă, căci „misterul progresului omenirii depinde în mod fundamental de faptul că prin întruparea binelui şi manifestarea adevărului, arma cea mai puternică, unică, ultimă, adică martiriul, devine inutilă pe pământ” (Norwid). Desigur, în ochii necredincioşilor acest paradox poate părea o nebunie, dar este nebunia misterului pascal.
Perspectivă spirituală
În sfârşit, dacă secolul XX a fost, cum a spus pe drept cuvânt Ioan Paul al II-lea, „secolul martirilor” – şi dacă începutul secolului nostru se îndreaptă în aceeaşi direcţie, el pare din ce în ce mai mult să fie şi secolul iertării şi al iubirii duşmanilor martirilor. Or, tocmai aceasta este piatra de încercare a iubirii creştine, poate chiar a creştinismului însuşi. Iertarea necondiţionată este iscălitura lui Isus pe suflet, însă ea nu s-a făcut într-o singură zi; există aproape douăzeci de mărturii de iertare a martirilor în cele 15 volume ale monumentalei opere a lui Dom Leclercq despre martirii creştinismului de la Sfântul Ştefan până în 1900. Dar în secolul XX şi în secolul nostru avem sute, poate mii de mărturii despre martiri şi mărturisitori ai credinţei, cu toate că iertarea prigonitorilor nu este, desigur, mai uşoară decât înainte. Ba mai mult, amploarea crimelor în masă şi „progresul” tehnicilor de dezumanizare, folosite de nazism şi comunism au făcut iertarea imposibilă din punct de vedere strict omenesc: „Iertarea a murit în lagărele morţii” (Vladimir Jankélévitch).
Aşadar în acest belşug de mărturii despre martirii şi prigoniţii din secolul XX şi de la începutul celui prezent care şi-au iertat prigonitorii nu se află oare un „semn al timpurilor”? În omilia în care definea epoca de faţă drept „secolul martirilor”, Ioan Paul al II-lea adăuga: „Susţinuţi de harul lui Dumnezeu, au străbătut până la capăt calea biruinţei. E o cale ce trece prin iertare şi împăcare; o cale ce conduce la lumina scânteietoare a Paştelui, după jertfa de pe Calvar.” Două mărturii ale unor mărturisitori ai credinţei pe care le-am cules vor vorbi pentru mulţi alţii. Când l-am ascultat pe părintele Tertulian Langa evocând torturile pe care le îndurase, nu m-am putut stăpâni să nu îl întrerup: „Poate cineva să ierte călăilor lui asemenea josnicii? Dumneavoastră izbutiţi să îi iertaţi?” Răspunsul lui a fost imediat: „Bineînţeles că pot fi iertaţi. Şi nu numai că eu le-am iertat totul, dar cred că toţi torţionarii mei au fost nişte unelte ale binelui şi că Dumnezeu a lucrat, prin intermediul lor, făcându-mi viaţa mai bună.” [8] În Albania, părintele Anton Luli petrecuse mai bine de patruzeci de ani în lagăre şi închisori şi suferise torturi unele mai dezumanizante ca altele, în special câteva luni de zile înlănţuit într-o subterană, unde stătea în excremente omeneşti care nu erau niciodată îndepărtate. Ştiind aceasta, când m-am dus să-l întâlnesc am simţit un soi de teamă la ideea de a înfrunta chipul unui om care îndurase atâtea orori ce par cu neputinţă de iertat. Când l-am întâlnit, pr. Luli mi-a povestit următoarele: „Nu demult, ieşind de la mine din casă, îl văd pe unul dintre călăii mei că vine pe stradă în direcţia mea. Şi el m-a zărit imediat. A trecut numaidecât pe celălalt trotuar; atunci eu fac la fel, el schimbă iar trotuarul, şi eu la fel. Pe scurt, ne-am regăsit iarăşi faţă în faţă. Atunci l-am salutat şi l-am îmbrăţişat ca şi cum nu se întâmplase nimic şi i-am iertat totul. El a rămas înmărmurit.” Părintele Luli râdea şi acum de întâmplare. Şi pe chipul lui, atât de marcat de cele îndurate, nu am văzut decât strălucirea biruinţei iubirii asupra răului şi urii.
Traducere din franceză de Cornelia Dumitru
Conferinţă prezentată în cadrul colocviul „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011. Actele colocviului sunt în curs de publicare la Editura Curtea Veche, Bucureşti, sub titlul Şi cerul s-a umplut de sfinţi...


[1] În timpul Conferinţei ţinute la Budapesta pe tema dialogului interreligios (2–3 iunie 2011), pr. Massimo Introvigne, reprezentantul organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) pentru lupta împotriva intoleranţei şi discriminării împotriva creştinilor, a declarat: „La fiecare cinci minute un creştin este ucis în lume din cauza credinţei sale” (dată statistică ce urmează să fie explicată mai pe larg), iar mitropolitul Hilarion a avansat cifra de „un milion de fii, din rândurile creştinilor, ce au căzut victime ale persecuţiilor”.
[2] Dintre violenţele care au avut loc în Egipt, m-au mişcat în mod deosebit cele dezlănţuite în aprilie împotriva creştinilor din Abu Qorqas. Cunoşteam bine acest orăşel de pe vremea când lucram în Egipt în domeniul umanitar şi mă împrietenisem cu parohul de acolo. După plecarea mea, într-o zi a sosit un comando şi a tras cu mitraliera într-un grup de vreo doisprezece tineri care se găseau acolo pentru cateheză. Au murit cu toţii.
[3] Tulburătoarea ei mărturie a fost publicată în franceză: Blasphème.[4] Ar trebui să vorbim şi despre Filipine, Sudan, Iran, despre creştinii măcelăriţi în misiuni în Coasta de Fildeş şi în alte ţări.
[5] Această complicitate cel puţin pasivă a multor mijloace de informare şi a lumii politice, ba chiar a lumii ecleziale, îşi găsise versiunea canonică în faimoasa declaraţie a lui Jean-Paul Sartre în revista Les Temps Modernes: „Orice anticomunist este un câine, nu-mi voi lua cuvintele înapoi.”
[6] Trad. rom. Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, în Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii, ediţie revizuită, ARCB, Bucureşti, 2000 (n. tr.).
[7] Cf. Erik Peterson, Didier Rance, Témoin de la verité, Ad Solem, 2007.
[8] Cf. Didier Rance, Roumanie, Courage et fidélité, Ed. AED, 1995.
Autor: D. Rance

Șapte principii ale vieții spirituale


pr. Thomas Bolin, OSB
Traducator: Ecaterina Hanganu
Teme: Spiritualitate

...
Enumerarea exhaustiva a principiilor vietii spirituale nu este posibila, asa cum nu poate exista o astfel de enumerare in nici o alta problema practica, dar se pot stabili, totusi, un numar de sapte principii de o importanta cu totul deosebita. Iata-le:
  1. Sa il ai in minte tot timpul pe Dumnezeu.
  2. Sa iti pui increderea in Dumnezeu.
  3. Sa faci totul din iubire pentru Dumnezeu.
  4. Sa nu iti pui increderea in tine insuti.
  5. Sa nu te preocupi de tine insuti.
  6. Sa faci totul cu bucurie.
  7. Sa fii cat mai activ cu putinta.[1]

Primul principiu: Sa il ai in minte tot timpul pe Dumnezeu
In primul rand, trebuie sa il avem in minte tot timpul pe Dumnezeu. Dumnezeu este scopul final al tuturor lucrurilor, si in particular al vietilor noastre. Ca sa ne supunem cat mai perfect vointei lui Dumnezeu, trebuie sa ne gandim cat mai mult la El, fiindca intotdeauna ne atingem mai bine un scop daca in fiecare moment il avem in minte ca pe un lucru real, decat daca il pastram doar ca intentie, in mod virtual.
Al doilea principiu: Sa iti pui increderea in Dumnezeu
In al doilea rand, trebuie sa avem incredere perfecta in Dumnezeu. Dumnezeu este originea si cauza eficienta a tuturor lucrurilor, inclusiv a actiunilor noastre, prin urmare este necesar sa ne incredem in El ca fiind cauza prima a tuturor. Increderea este atitudinea fundamentala a Sfintei Tereza: "Ca sa ramanem copii mici, trebuie sa asteptam totul de la Bunul Dumnezeu, asa cum un copil asteapta totul de la tatal lui, fara sa isi faca griji pentru nimic"[2].
Aceasta implica acceptarea tuturor lucrurilor ca fiind manifestarea vointei lui Dumnezeu si, in consecinta, a ne stapani orice de teama, manie, mahnire etc., in masura in care acestea reflecta nemultumirea fata de lume si evenimentele care au loc. Orice se petrece in lume este dorit sau permis de Dumnezeu si trebuie acceptat ca atare, iar afirmatia se aplica atat pentru ceea ce se int! ampla cu noi, cat si Bisericii si lumii in general, fiindca toate lucrurile sunt conduse in aceeasi masura de providenta divina. Sf. Tereza scria: "Il iubesc atat de mult, incat sunt intotdeauna multumita cu tot ce-mi trimite El", si mai departe: "Toata inima mea este plina de vointa lui Dumnezeu, astfel incat orice s-ar adauga, nici macar nu ar mai putea intra in ea. In felul acesta raman in pacea adanca pe care nimic nu o poate tulbura". Si in continuare: "Singura fericire aici, jos, este sa gasim totdeauna bucurie in tot ceea ce ne ofera Isus".
Totusi, aceasta nu inseamna ca nu este nevoie sa ne caim si sa schimbam ceea ce e gresit in viata noastra. Insa trebuie sa facem acest lucru fara sa ne ingrijoram sau sa ne simtim deprimati pentru greselile noastre. Asa cum sublinia Sf. Tereza, "daca ne intoarcem mereu cu tristete asupra propriei imperfectiuni, ne paralizam sufletul". Insasi greselile ei o faceau sa creasca in incredere: "Ii incredi! ntez lui Isus toate infidelitatile mele, fiindca in abandonarea plina de incredere in El, cred ca in acest fel voi dobandi o putere mai mare asupra Inimii Sale, si voi atrage si mai puternic iubirea Lui, a Celui care a venit sa ii cheme nu pe cei drepti, ci pe pacatosi".
Pe de alta parte, aceasta n-ar trebui sa implice faptul ca anumite teluri ar trebui abandonate, chiar daca, pur si simplu, Dumnezeu nu doreste sa le duca la indeplinire. Trebuie sa ne straduim pentru implinirea sarcinilor de care raspundem, fara sa ne facem griji daca le vom atinge sau nu, fiindca implinirea lor nu depinde de noi, ci numai de providenta divina. Increderea in providenta Lui Dumnezeu care ne conduce viata inseamna ca nu trebuie sa ne facem prea multe griji pentru optiunile care nu sunt foarte importante si nici nu trebuie sa punem sub semnul intrebarii alegerile pe care le-am facut, atat timp cat nu apar situatii noi, care sa ne atraga atentia ca am facut o al! egere gresita.
Din nou, aceasta nu inseamna ca nu ar trebui sa urmarim anumite scopuri, chiar daca stim ca, spus simplu, Dumnezeu ar putea sa nu doreasca sa atingem acele scopuri. Putem sa urmarim telurile pentru care suntem responsabili fara a ne ingrijora daca vom atinge cu adevarat aceste teluri, deoarece indeplinirea lor depinde de providenta divina. Punandu-ne increderea in providenta lui Dumnezeu pentru a ne conduce vietile, nu trebuie sa fim prea preocupati de alegerile in probleme care nu sunt foarte importante. Nici nu ar trebui sa punem repede la indoiala alegeri pe care le-am luat deja, decat daca apar noi argumente care ne arata ca am gresit in alegerea initiala.
A ne pune increderea in Dumnezeu nu inseamna a ne resemna pur si simplu in fata la ceea ce se intampla, ci a avea o incredere pozitiva ca Dumnezeu doreste intotdeauna binele, si ca va realiza acel bine. In ceea ce ne priveste, trebuie sa! avem incredere ca ne doreste binele si il va implini daca vom coopera cu El. Sf. Tereza spunea: "O, Isuse, lasa-ma sa iti spun, cu nesfarsita recunostinta, ca iubirea Ta devine de-a dreptul nebuna. In fata unei asemenea nebunii, cum oare as putea opri inima sa zboare spre Tine? Cum oare as putea pune hotare increderii in Tine? Ce pacat ca nu sunt in stare sa arat milostivirea Ta inefabila tuturor sufletelor mici... Stiu sigur ca, daca ai gasi un suflet care sa fie mai slab si mai lipsit de importanta ca al meu - desi lucrul acesta este imposibil - l-ai coplesi cu binecuvantari inca si mai mari, cu conditia ca acel suflet sa se abandoneze cu absoluta incredere infinitei Tale milostiviri".
Nu trebuie nici sa ne facem griji daca vom colabora sau nu cu milostivirea lui Dumnezeu, fiindca si aceasta este tot lucrarea lui Dumnezeu - dar pe de alta parte nu inseamna ca nu trebuie sa depunem nici un efort propriu. Astfel, Sf. Tereza nici nu se ingri! joreaza pentru propriul sau progres: "Urmez calea pe care Isus a faurit-o pentru mine... Dorinta Lui este sa ma abandonez fara teama, asemenea unui copil mic care nu se teme de ce ar face ceilalti cu el... Incerc sa nu ma mai preocup de nimic in ceea ce ma priveste si sa ma abandonez Lui, orice ar vrea sa implineasca El in sufletul meu". Iar mai departe, scrie: "Nu ai nevoie sa stii ce anume implineste Bunul Dumnezeu in tine; esti prea mic pentru aceasta". La fel ca in cazul primului principiu, si increderea noastra in Dumnezeu trebuie sa fie cat mai reala; cat mai des posibil, trebuie sa vedem concret lucrarea providentei divine in toate evenimentele vietilor noastre, si trebuie sa avem in mod real incredere in aceasta providenta.
Al patrulea principiu, corolarul celui de al doilea
Al doilea principiu este strans legat de al patrulea - si anume ca nu trebuie sa ne punem increderea in noi insine. Intr! ucat increderea noastra in Dumnezeu trebuie sa fie totala, nu trebuie sa ne incredem in nimic altceva. Prin urmare, sa nu ne surprinda imperfectiunile, deficientele si propriile greseli - toate acestea sunt mai degraba firesti - si sa avem incredere ca Dumnezeu le va folosi toate spre binele nostru. La fel, nu ar trebui sa ne facem griji pentru succesele sau greselile din trecut, sau daca vom reusi sau nu sa ne atingem telurile viitoare, ci sa lasam totul in mainile lui Dumnezeu.
Si nu ar trebui sa ne propunem teluri care ne depasesc in privinta starii sau a posibilitatilor noastre. Asa cum spunea Sf. Tereza, "sa ne ocupam cu umilinta locul printre cei imperfecti. Sa ne consideram mici si sa avand nevoie de ajutorul lui Dumnezeu in fiecare clipa. Deindata ce va vedea ca suntem convinsi intr-adevar de nimicnicia noastra, El isi va aseza Mana asupra noastra. Insa de indata ce vom incerca sa facem ceva maret noi insine, chiar si sub pretextul ze! lului religios, Bunul nostru Domn Isus ne va lasa singuri".
Nu ar trebui sa ne punem increderea nici in alti oameni sau in lucrurile create, indiferent daca este vorba de bani sau alte posesiuni materiale, sau de orice alt tip de bunuri. Fiindca atunci cand ne punem increderea in toate acestea, le folosim ca pe niste instrumente, si de fapt ne punem increderea in noi insine urmarind sa obtinem binele prin intermediul acestor instrumente.[3]
Al treilea principiu: Sa faci totul din iubire pentru Dumnezeu
Trebuie sa actionam explicit din iubire pentru Dumnezeu. Din nou, Dumnezeu este scopul nostru final, iar noi urmarim mai bine acest scop atunci cand o facem mai explicit. De aceea spunea Sf. Tereza ca "nu avem decat un singur lucru de facut aici, pe pamant: sa aruncam la picioarele lui Isus florile micilor noastre sacrificii, sa il cucerim prin mangaierile noastre plin! e de iubire".
Acest principiu se refera nu numai la "micile noastre sacrificii" despre care vorbea Sf. Tereza, ci la toate actiunile noastre, in masura in care pot fi dovada iubirii pe care o nutrim pentru Dumnezeu. Atat timp cat ceva poate fi considerat ca fiind vointa lui Dumnezeu, ceva placut lui Dumnezeu, ceva care ne conduce pe noi si pe ceilalti la cunoasterea si iubirea lui Dumnezeu, sau care ne ajuta in slujirea lui Dumnezeu, sau care este legat in orice fel de Dumnezeu in calitate de scop final, atunci acel ceva poate fi facut in mod explicit din iubire pentru Dumnezeu.
Aceasta implica si sa actionam din iubire fata de aproapele nostru, fiindca tot ceea ce facem pentru aproapele nostru, facem pentru Dumnezeu - dupa cum spune Evanghelia: "ceea ce ati facut unuia din acestia mici ai Mei, Mie mi-ati facut". Asadar, cand actionam spre binele aproapelui, trebuie sa consideram ca actionam pentru Dumnezeu.! Ca regula generala, daca avem de ales intre a actiona pentru binele aproapelui sau al nostru propriu, este de preferat sa actionam pentru binele aproapelui, fiindca procedand in acest fel ne purificam intentiile, iar faptele noastre sunt orientate mai direct spre binele comun si spre Dumnezeu.
In acelasi timp, trebuie sa ne straduim sa raspundem cerintelor autoritatilor legitime, oricare ar fi acestea. Dat fiind faptul ca orice autoritate provine de la Dumnezeu, ascultarea poate fi considerata ca implinind vointa lui Dumnezeu. Sf. Tereza scria: "Ce mari si numeroase sunt temerile de care ne eliberam atunci cand implinim votul ascultarii! Cat de fericiti sunt simplii calugari! Singura lor preocupare este vointa superiorilor lor; in consecinta, sunt intotdeauna siguri ca merg pe calea cea buna. Nu trebuie sa se teama de greseli chiar si atunci cand pare cert ca superiorii lor gresesc".
La fel, trebui sa ne st! raduim sa ii ascultam si pe cei care nu sunt superiorii nostri: atunci cand implinim vointa altuia si nu a noastra, actionam din iubire fata de aproapele, si prin urmare din iubire fata de Dumnezeu. Asadar, cat mai des posibil, trebuie sa implinim mai degraba vointa altuia decat pe a noastra. Asa cum scria Sf. Tereza: "Nu trebuie sa refuzam niciodata pe nimeni, chiar daca aceasta inseamna multa suferinta pentru noi. Sa ne gandim ca Isus Insusi ne cere sa ii facem aceasta favoare; cu cata ardoare nu ne-am repezi atunci sa o indeplinim!"
In general, trebuie sa avem o atitudine pozitiva, in masura posibilului, fata de suferintele, umilintele, durerile si necazurile acestei vieti. Deoarece acestea vin de la Dumnezeu intr-un scop bun, trebuie sa ne bucuram ca avem ocazia sa ne dovedim iubirea fata de El acceptandu-le. Sf. Tereza spunea: "Dintre toate darurile pe care ni le ofera Dumnezeu, suferinta este cel mai de pret. Iar El o ofera numai priete! nilor Lui alesi". Iata cum explica atitudinea ei fata de suferinta: "M-am straduit intotdeauna sa iubesc suferinta si sa o accept. Cand sufar mult, cand mi se intampla lucruri dureroase sau neplacute, in loc sa arat trista, incerc sa surad. Nu am reusit de la inceput, dar acum mi-a devenit un obicei. Am suferit mult de cand sunt pe pamant... dar daca in copilarie am suferit plina de tristete, acum sufar cu bucurie si pace. Sunt cu adevarat fericita sa sufar".
A actiona din iubire si pentru slujirea lui Dumnezeu implica de asemenea sa beneficiem de toate mijloacele concrete pe care ni le-a pus la dispozitie pentru slujirea Lui, adica Biserica si sacramentele, devotiunea fata de Preasfanta Fecioara si fata de sfinti etc. Aceste mijloace nu vor fi discutate explicit aici, nu pentru ca nu ar fi importante, ci tocmai pentru ca sunt mai usor de cunoscut de catre toti, fiind propuse explicit de Biserica.
Al cinc! ilea principiu, corolar al celui de al treilea
In al cincilea rand, nu trebuie sa ne preocupe propria persoana, altfel spus nu trebuie sa ne consideram pe noi si binele nostru drept scop ultim. Aceasta se coreleaza cu al treilea principiu - ca trebuie sa actionam din iubire pentru Dumnezeu ca scop ultim. Impreuna cu cel de-al patrulea principiu, principiul al cincilea implica a actiona cu umilinta si detasare de sine si de tot ceea ce este creat in general.
Trebuie sa actionam cu umilinta, intrucat mandria implica atasamentul dezordonat fata de sine, ceea ce implica, intr-un fel sau altul, sa devenim noi insine propriul nostru scop suprem. In privinta onoarei, de exemplu, trebuie sa cautam a-l onora pe Dumnezeu, nu pe noi insine. Sf. Tereza mergea mai departe spunand: "Daca ceilalti te considera imperfect, inseamna ca exact de aceasta ai nevoie. Si este o adevarata binecuvantare, fiindca poti astfel prac! tica umilinta care consta nu numai in a gandi si a afirma tu insuti despre tine ca esti plin de pacate, ci si in a te bucura pentru ca ceilalti gandesc si spun acelasi lucru despre tine". Umilinta devine perfecta nu numai in raport cu Dumnezeu, ci si cu ceilalti: trebuie sa avem in vedere mai intai slabiciunea, pacatele si nimicnicia noastra si nu ale celorlalti, dupa cum ar trebui sa fim mai dispusi sa atribuim calitati si virtuti celorlalti decat noua insine.
Detasarea de sine si creaturi este necesara fiindca in masura in care inima noastra se ataseaza de creaturi, care sunt mijloace, ne indepartam de iubirea lui Dumnezeu, care este scopul suprem: "Adevarata iubire are la baza uitarea completa de sine, si numai dupa ce ne vom desprinde complet de orice creatura, Il vom gasi pe Isus". Asa cum nu trebuie sa ne atasam de noi insine si de propriile bunuri, fie materiale fie spirituale, nu trebuie sa ne atasam nici de alte fiinte omenesti: "Num! ai Isus; nimeni altcineva decat Isus.... Daca am dori sa asezam in inima pe oricine alaturi de El, atunci nu ar mai fi loc pentru El", spunea Sf. Tereza. A nu te preocupa de tine insuti implica si renuntarea la sine. Altfel spus, trebuie sa ne straduim sa renuntam la acele lucruri catre care suntem inclinati din iubire de sine, si care nu sunt orientate in special catre Dumnezeu sau catre aproapele.
Al saselea principiu: Sa faci totul cu bucurie
In al saselea rand, trebuie sa fim plini de bucurie. Bucuria este atat cauza cat si efectul unei vieti bine traite, indiferent de conditii, si asa este in viata dedicata slujirii lui Dumnezeu. De aceea Sf. Tereza spunea: "Isus iubeste inima plina de bucurie. Lui ii plac oamenii care surad intotdeauna". Orice lucru infaptuit cu bucurie este facut mai bine si mai in conformitate cu iubirea fata de Dumnezeu si aproapele. Sunt numeroase cai prin care ne predispune! m la bucurie. Asa cum scria Sf. Tereza, surasul si rasul din inima sunt modalitati simple dar foarte importante pentru a o face. Ele nu numai ca ne predispun la bucurie, ci sunt in acelasi timp un act de iubire, fiindca daruiesc aproapelui aceeasi bucurie.
O alta cale importanta este sa privesti totdeauna partea pozitiva a lucrurilor, atitudine care corespunde celui de al doilea principiu - increderea in Dumnezeu. A vedea toate evenimentele ca fiind cauzate sau permise de Dumnezeu in scop bun inseamna a avea o atitudine pozitiva fata de ele. Sf. Tereza spunea: "Eu vad intotdeauna partea luminoasa a lucrurilor. Exista insa oameni care privesc totul sub aspectul cel mai dureros posibil. Eu procedez exact invers. Daca sunt pusa in fata suferintei pure sau daca cerul este atat de intunecat incat nu se zareste nicaieri nici un sambure de lumina, atunci chiar din aceste lucruri fac un izvor de bucurie". Chiar daca nu am privi lucrurile prin prisma ! increderii in Dumnezeu, un eveniment are intotdeauna mai multe fatete, si este bine sa avem in vedere mai degraba aspectele pozitive decat pe cele negative, in masura posibilului. Pe langa iubire, acesta este un alt motiv pentru care trebuie sa gandim de bine despre ceilalti; asa cum sublinia Sf. Tereza, "Nimic nu e mai dulce decat sa te gandesti de bine despre aproapele".
Contemplatia este de asemenea importanta in mentinerea bucuriei. Iata cum explica Sf. Toma modul in care putem rezista tentatiei tristetii privind bunurile spirituale (acedia)[4]. "Intotdeauna sa fugi de pacat, dar tentatia spre pacat se poate invinge uneori fugind, alteori impotrivindu-ne. Trebuie cucerita prin fuga atunci cand gandul continuu devine stimulent pentru pacat, ca in cazul pacatului sexual, asa cum se spune in 1Corinteni 6,18: "Fugiti de desfranare!" Si trebuie cucerita impotrivindu-ne cand gandul persistent tine departe un stimul spre pacat care! provine dintr-o usoara teama sau mahnire. Aceasta se intampla in acedie, fiindca in masura in care ne gandim mai mult la bunurile spirituale, acestea devin din ce in ce mai placute pentru noi si astfel acedia ne paraseste" (ST. II-II q.35, a.1, ad. 4).
Al saptelea principiu: Sa fii cat mai activ cu putinta
In al saptelea rand, trebuie sa fim cat mai activi posibil. Aceasta se refera la perfectiunea unei actiuni ca atare. Orice lucru infaptuit cu o mai mare intensitate este mai aproape de perfectiune. Practic este imposibil insa pentru fiinta umana sa actioneze incontinuu cu cea mai mare intensitate; prin urmare, trebuie sa reinnoim adesea in mod constient intensitatea actiunilor noastre, tot asa cum un maratonist isi intensifica in mod repetat ritmul alergarii, pentru a evita incetinirea. Sf. Tereza afirma: "Multi actioneaza in mod nepasator; putini sunt cei care isi duc la indeplinire ! sarcinile cat mai perfect posibil". Perfectiunea formala a propriilor actiuni este foarte importanta, dar aceasta implica si un anume nivel de perfectiune materiala, consecinta a perfectiunii formale. Cel caruia ii pasa de propriile actiuni le va indeplini mai aproape de perfectiune, chiar si sub aspect material, decat cel caruia nu ii pasa.
Cauzele naturale ale energiei cu care lucram sunt motivatia proprie si bucuria proprie in cursul respectivei activitati, si astfel principiul al treilea si al saselea se afla in stransa corelatie cu acest al saptelea. Este posibil si de dorit ca, atunci cand ne lipseste energia, sa reinnoim deliberat intensitatea actiunilor noastre, infaptuind totul din iubire pentru Dumnezeu si plini de bucurie. Fara sa excludem alte imprejurari si oportunitati, sa ne amintim ca ocaziile speciale pentru reinnoirea energiei pentru lucrurile spirituale sunt momentele de la trezire si dinaintea culcarii, atunci cand ne face! m examinarea constiintei, precum si o forma de reculegere cel putin o data pe an. De un ajutor deosebit este, de asemenea, Spovada.
Dificultatea unei actiuni reprezinta un impediment firesc pentru energie, dar Sf. Tereza sugereaza sa folosim tocmai dificultatea ca pe o oportunitate: "Ce mare har se revarsa asupra noastra cand, dis-de-dimineata, ne trezim cu greu si ne lipseste si curajul si forta sa practicam virtutea! Atunci este momentul ideal sa tai raul de la radacina, desi efortul poate dura cateva momente si s-ar putea sa nu mai fim atenti la comorile pe care le-am dobandit. Acesta este momentul critic, pentru ca suntem tentati sa lasam totul balta!" Considerand dificultatea insasi ca o oportunitate pentru actiuni meritorii si ca o provocare de depasit, dificultatea insasi devine motivul cresterii intensitatii actiunii noastre, la fel cum alergatorul isi creste ritmul atunci cand ii vede pe ceilalti ca sunt gata sa il intreaca.
Un alt text al Sf. Tereza ilustreaza aceasta asociere cu principiul al treilea: "Sf. Tereza de Avila spune ca trebuie sa tinem mereu aprins focul iubirii. Nu mai avem lemne atunci cand suntem in stare de ariditate si noapte spirituala, dar nu ar trebui sa aruncam macar cateva paie? Cu siguranta, Isus poate sa intretina singur acest foc! Cu toate acestea, ii place sa ne vada ca ne straduim si noi putin. Aceasta il umple de bucurie si atunci El Insusi pune multe lemne pe foc. Nu vedem aceasta, dar simtim cu siguranta caldura puternica a iubirii. Am trait eu insami aceasta experienta: atunci cand ma simt golita de orice sentiment, incapabila sa ma rog sau sa practic virtutea, acesta este momentul cand trebuie privesc in jur pentru a cauta mici ocazii, 'nimicuri' care ii plac lui Isus mai mult decat daca i-as oferi domnia asupra intregii lumi sau as suferi martiriul; de exemplu un suras, o vorba buna, atunci cand as prefera sa nu spun nimic sau sa afisez! o figura trista... Si daca nu vad nici o astfel de ocazie, cel putin ii repet mereu ca il iubesc. Chiar daca mi se pare ca focul iubirii s-a stins, tot doresc sa arunc ceva in el, si stiu sigur ca Isus il va reinsufleti".
Rutina reprezinta o alta piedica fireasca in fata energiei cu care lucram, fiindca avem tendinta sa facem lucrurile pur si simplu din obisnuinta, fara prea mare intensitate si fara sa ne gandim la scop. La fel ca dificultatea insa, rutina poate fi folosita ca o oportunitate. Fiindca daca ne dam seama facem o actiune pur si simplu din obisnuinta, atunci sa folosim aceasta ocazie ca sa reinnoim intentia si intensitatea actiunii. Daca insa nu am avea regularitate in propria viata, aceasta ocazie s-ar putea sa nu apara, pentru ca daca intensitatea cu care actionam scade, am putea fi tentati sa abandonam cu totul actiunea respectiva. De aceea se spune ca sihastrii sunt in mod deosebit ispititi de acedie. Din acest motiv, ! Sf. Tereza subliniaza importanta efectuarii cu regularitate a unor actiuni. "Chiar daca nu am reusi deloc sa urmam regula, acesta nu ar fi un motiv suficient ca sa ne justificam pe noi insine". Si mai departe: "O, daca am cunoaste valoarea regularitatii!" Ca un alt exemplu, iata ce spunea ea cu privire la timpul dedicat pentru lectio divina: "Orele stabilite de Constitutii sunt insusi timpul lui Dumnezeu, si nu este corect sa i-l furam".
Sfaturi pentru punerea cat mai buna in practica a acestor principii
Toate cele sapte principii pot fi practicate de oricine, dar Sf. Toma sugereaza ca indrumatorilor spirituali le revine sarcina sa le puna in practica cel mai bine: "Chiar daca perfectiunea sfintilor nu ne este accesibila in aceasta viata, trebuie sa o imitam astfel incat sa ajungem cat mai aproape de perfectiune: si in aceasta consta perfectiunea acestei vieti la care suntem chemati. Fiindca se! stie ca inima omului se indreapta mai intens spre ceva anume in masura in care renunta la cele multe. Astfel sufletul omului este orientat spre a-l iubi mai mult pe Dumnezeu in masura in care se indeparteaza de afectiunea fata de lucrurile temporare... In felul acesta, orice sfat prin care suntem invitati catre perfectiune se refera la faptul ca sufletul omului trebuie sa se indeparteze de afectiunea pentru lucrurile temporare, astfel incat mintea sa poata tinde in libertate spre Dumnezeu, contempland, iubind si implinind vointa Sa" (De Perfectione Spiritualis Vitae c. 6).
Primele trei principii se regasesc in cuvintele: "astfel incat mintea sa poata tinde in libertate spre Dumnezeu". Principiile al patrulea si al cincilea se refera la indepartarea afectiunii fata de lucrurile temporare. Al saselea si al saptelea principiu se refera la comparatia cu viata sfintilor. In concluzie, trebuie sa actionam cunoscandu-l si iubindu-l cu adevarat pe D! umnezeu, si avand cu adevarat incredere in El, controlandu-ne in consecinta increderea dezordonata in sine si iubirea de sine, cat mai constant, cu cat mai multa energie si bucurie.
Chiar si in timpul acestei vieti trebuie sa impartasim, in masura posibilului, perfectiunea cu care "creatura rationala il iubeste pe Dumnezeu cu toata inima, atunci cand toate intentiile sale sunt focalizate asupra lui Dumnezeu, in raport cu tot ceea ce gandeste, iubeste sau infaptuieste; cu toata mintea sa, cand mintea este focalizata mereu asupra lui Dumnezeu, vazandu-l intotdeauna si toate lucrurile in El, si judecand toate lucrurile in raport cu adevarul Lui; cu tot sufletul sau, cand toata afectiunea sa este concentrata continuu asupra Dumnezeului iubitor, si toate celelalte lucruri sunt iubite pentru El; cu toata puterea sa, atunci cand toate actiunile exterioare sunt iubire fata de Dumnezeu" (De Perfectione Spiritualis Vitae c. 4).
Anexa: Clasificarea si ordinea Principiilor
Avand in vedere scopul practic al acestui eseu, nu vom prezenta pe larg clasificarea si ordinea principiilor, probleme care sunt predominant de ordin teoretic. Cele sapte principii pot fi impartite in doua categorii si anume: principii care se refera in special la Dumnezeu si principii care se refera predominant la noi insine. Principiile care se refera la Dumnezeu se impart in urmatoarele doua categorii: primul principiu, a-l avea mereu in minte pe Dumnezeu, se refera la relatia mintii noastre cu Dumnezeu, in timp ce al doilea si al treilea principiu - la relatia vointei noastre cu Dumnezeu. Al doilea principiu, sa iti pui increderea in Dumnezeu, se refera la relatia noastra cu Dumnezeu ca si cauza primordiala a tuturor lucrurilor, iar al treia, a-l iubi pe Dumnezeu, priveste relatia noastra cu Dumnezeu ca scop final.
Principiile care se refera ! la noi insine pot fi impartite in trei categorii: principiul al patrulea, sa nu iti pui increderea in tine insuti, se refera la faptul ca nu noi suntem cauza primara a lucrurilor. Al cincilea principiu, sa nu te preocupi de tine insuti, se refera la faptul ca nu noi suntem scopul nostru final. Principiile al saselea si al saptelea privesc perfectiunea formala a actiunilor noastre. Aceasta perfectiune formala are un aspect formal, bucuria, si un aspect material, energia. Nu exista un singur principiu general care sa se coreleze cu perfectiunea materiala a actiunilor noastre, fiindca aceasta perfectiune implica ordonarea corecta a pasiunilor si a actiunilor noastre in detaliu, si in felul acesta depaseste cadrul unui singur principiu. Rezulta de aici ca ordinea principiilor este clara: primele trei principii, si anume cunoasterea, increderea si iubirea lui Dumnezeu, au cea mai mare importanta. Principiile al patrulea si al cincilea, umilinta si detasarea de sine, sunt consecinta! increderii si iubirii lui Dumnezeu. In cele din urma, trebuie sa adaugam bucuria si energia, pentru a le duce pe celelalte la perfectiune.
Note
[1] Pentru alcatuirea acestei liste, se cuvine recunostinta Sfintei Tereza a Pruncului Isus, Sfantului Toma de Aquino si lui Joseph Bolin
[2] Citatele provin din "Complete Spiritual Doctrine of St. Therese of Lisieux", de Rev. Francois Jamart, O.C.D.
[3] Acest al patrulea principiu nu intentioneaza sa nege faptul ca trebuie sa avem o justa incredere in sine, si nici acela ca putem avea incredere in prietenii nostri, intr-un mod adecvat prieteniei, ci se refera la excesul care ne-ar indeparta de la increderea absoluta pe care trebuie sa o avem in Dumnezeu. Intr-adevar, punandu-ne toata increderea in Dumnezeu, ne este mult mai usor sa avem o justa incredere in noi insine si in prietenii nostri, fiindca ne dam seama ca toti suntem oameni si ca to! ti gresim, dar ca aceasta nu s-ar intampla daca Dumnezeu nu ar permite-o.
[4] Acedia reprezinta tristetea cu privire la lucrurile spirituale; a te impotrivi tentatiei la acedie inseamna a urmari sa pastrezi bucuria cu privire la lucrurile spirituale.