marți, 12 iulie 2016

Sfânta Fecioară Maria, femeie a primului pas

Trebuie să-i întreb pe specialiști. Nu reușesc să-mi explic de acel acel cuvânt din textul grecesc, care mie m-i se pare atât de dens în aluzii, nu a trecut și în traducerea italiană a Bibliei.
Mă explic. Atunci când, în primul capitol al evangheliei lui, Luca afirmă că, plecând îngerul, Maria a plecat în călătorie spre munte și a ajuns în grabă în cetatea lui Iuda, în textul original, după cuvântul Maria, există un participiu: anastasa.
Literal nseamnă: ridicându-se. Și ar putea să fie o alocuțiune stereotipă: unul din acei termeni repetitivi care, în discursurile noastre fac de legătură între două povestiri. Dacă ar fi așa, dată fiind nesemnificativitatea lui expresivă, omisiunea din textul italian s-ar justifica pe deplin.
Dar, dacă privim mai bine, cuvântul anastasa are aceeași rădăcină a substantivului anastasis, clasicul termen care indică evenimentul central al credinței noastre, adică învierea Domnului nostru Isus Cristos. Astfel că, ar putea fi foarte ușor să fie tradus prin înviată.
Și atunci, ținând cont că Luca recitește copilăria lui Isus în lumina evenimentelor pascale, este în afara logicii să suspectăm că termenul anastasa ar fi ceva mai mult decât un stereotip inexpresiv? Este riscant să ne gândim că ar vrea să facă aluzie la Maria ca simbol al Bisericii înviate care, în grabă, se mișcă pentru a duce vestea cea bună lumii întregi? Este un pic cam mult să afirmăm că sub acel cuvânt s-ar condensa sarcina misionară a Bisericii care, după învierea Domnului, are datoria de a-l duce în sânul ei pe Isus Cristos pentru a-l oferi altora, așa cum a făcut Maria cu Elisabeta?
O concluzie, oricum, mi se pare evidentă: că, deși dacă cuvântul anastasa nu are acea pregnanță teologică despre care am vorbit, subliniază totuși cel puțin un lucru: hotărârea Mariei.
Este ea cea care decide să se miște prima: nu este solicitată de nimeni. Este ea cea care inventează această călătorie: nu primește sugestii din exterior. Este ea cea care decide să facă primul pas: nu așteaptă ca să fie alții cei care să i-a inițiativa.
Din vestea foarte discretă a îngerului a perceput că ruda ei trebuia să se găsească în dificultăți serioase. De aceea, fără a mai întârzia, și fără să se întrebe dacă îi revenea sau nu ei să înceapă această acțiune, îi face imediat bagajul și pleacă! Urcă pe munții Iudeii „în grabă”. Sau, așa cum traduce cineva, „preocupată”.
Avem toate elementele pentru a citi, prin aceste rapide spirale verbale, stilul întreprinzător al Mariei. Fără a invada spațiul altora. Stil confirmat pe de altă parte și de nunta din Cana când, după ce a intuit dificultatea mirilor, fără să fie rugată de aceștia, a jucat prima carte și a dat șah mat regelui.
Avea mare dreptate Dante Alighieri atunci când afirma că bunătatea Mariei nu-i ajută numai pe cei care aleargă la ea, dar în mod liber pe mulți alții ajută.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a primului pas, ministră preadulce a harului prevenitor al lui Dumnezeu, „ridică-te” încă odată „în grabă”, și vino să ne ajuți înainte să fie prea târziu. Avem nevoie de tine. Nu aștepta implorarea noastră. Anticipă orice geamăt al nostru care-ți cere ajutorul. Ia-ți dreptul de precedență asupra tuturor inițiativelor noastre.
Atunci când păcatul ne apasă și ne paralizează viața, nu aștepta părerea noastră de rău pentru păcatele noastre. Anticipă strigătul nostru de ajutor. Aleargă imediat spre noi și organizează speranța în jurul relelor noastre. Dacă nu ne vei aprinde imediat vom fi incapabili chiar de a ne mai părea rău. Dacă tu nu vei face primul pas, noi vom rămâne în mocirlă. Și dacă nu vei fi tu cea care va săpa în inimile noastre cisterne de nostalgie, nu vom mai simți nici chiar nevoia de Dumnezeu.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a primului pas, cine știe de câte ori, în viața ta pământească, ai umplut de mirare lumea pentru a fi știut să-i anticipezi pe toți ceilalți la întâlnirile de iertare. Cine știe cu ce solicitudine, după ce ai primit o nedreptate de la vecina de peste drum, te-ai „ridicat” prima și ai bătut la poarta ei, și ai eliberat-o de chin, și nu ai refuzat îmbrățișarea ei. Cine știe cu ce blândețe, în noaptea trădării, te-ai „ridicat” pentru a aduna în mantia ta plânsul amar al lui Petru. Cine știe cu ce inimă frântă ai ieșit din casă pentru a-l convinge pe Iuda să nu se mai spânzure: păcat că nu l-ai întâlnit. Dar putem să facem pariu că, după punerea lui Isus în mormânt, ai mers să-i tai funia și să-l pregătești pentru o înmormântare demnă.
Dăruiește-ne, te rugăm, puterea de a face primul pas de fiecare dată când trebuie de dat iertarea. Fă-ne, ca și tine, experți ai primului pas. Nu ne face să amânăm pe mâine o întâlnire de pace, pe care o putem face astăzi. Arde nehotărârile noastre. Îndepărtează-ne de perplexitățile noastre calculate. Eliberează-ne de tristețea extenuantelor noastre așteptări la infinit. Și ajută-ne pentru ca nimeni dintre noi să nu-l mai facă pe fratele său să stea și să ardă, repetând cu dispreț: îi revine lui datoria să facă primul pas!
Sfântă Fecioară Marie, femeie a primului pas, expertă ca nimeni altul în metoda preventivă, abilă în a-i preceda pe toți, rapidă în a juca anticipat în meciurile de mântuire, joacă anticipat și în inima lui Dumnezeu.
Astfel ca, atunci când vom bate la poarta cerului, și vom apărea în fața Veșnicului, să previi sentința Lui: „Ridică-te” pentru ultima dată de pe tronul măririi tale, și ne vino în întâmpinare. Ia-ne de mână, și acoperă-ne cu mantia ta. Cu o strălucire de milostivire în ochi, anticipă pentru noi verdictul lui de har. Și vom fi siguri de iertare.
Pentru că fericirea cea mai mare a lui Dumnezeu este cea de a ratifica ceea ce tu ai decis.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
 Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 112011.


Sfânta Fecioară Maria, femeie a zilelor obișnuite

Cine știe de câte ori am citit acest text fără să încerc nici o emoție. Aseară, însă, acea frază a Conciliului, reprodusă sub o icoană a Sfintei Fecioare Mare m-i s-a părut foarte îndrăzneață, astfel că am mers la izvor pentru a-i controla autenticitatea.
Chiar așa. La paragaraful al patrulea din Decretul despre Apostolatul laicilor era scris textual: „Maria trăia pe pământ o viață comună tuturor, plină de solicitudini familiare și de muncă”.
La început, „Maria trăia pe pământ”.
Nu în nori. Gândurile ei nu erau agățate în aer. Gesturile ei aveau ca loc de ședere obligatoriu perimetrul lucrurilor concrete.
Chiar dacă extazul era experiența la care Dumnezeu deseori o chema, ea nu se simțea dispensată de efortul de a sta cu picioarele pe pământ.
Departe de abstractul vizionarilor, cât și de evaziunile celor nemulțumiți și de fugile celor care trăiesc după iluzii, ea își păstra cu încrâncenare domiciliul în cotidianul teribil.
Dar există ceva și mai mult: „Trăia o viață comună tuturor”.
La fel, adică, cu viața vecinei de dincolo de drum. Bea apă din aceeași fântână. Măcina grâul la aceeași moară. Se așeza în umbra aceleiași curți.
Și ea se întorcea seara obosită, după ce a prășit ziua întreagă.
Și ei, într-una din zile îi ziseră: „Maria, au început să-ți iasă fire albe de păr în cap”. S-a oglindit atunci în apa fântânii și a trăit și ea greaua nostalgie a tuturor femeilor, când acestea își dau seama că tinerețea a plecat.
Surprizele însă nu s-au sfârșit, pentru că a ști că viața Mariei a „fost plină de preocupări familiare și de muncă”, ca și viața noastră, face din ea o creatură atât de apropiată de noi, de oboselile noastre omenești, încât ne face să suspectăm că dificila noastră viață de fiecare zi nu este chiar atât de banală cum credem uneori.
Da, și ea a avut problemele ei: de sănătate, de bani, de relații, de adaptare.
Cine știe de câte ori s-a întors de la spălat de la pârâu cu dureri de cap, sau îngândurată pentru că Iosif, de zile bune își vede clienții rărindu-se din ce în ce mai mult.
Cine știe de câte ori și la câte porți a bătut cerând ceva de muncă pentru fiul ei Isus, în anotimpul treieratului grâului.
Cine știe câte după amiezi a consumat melancolic, întorcând pe toate părțile vechiul palton al lui Iosif, încercând să mai recupereze ceva, ca să-i facă și micuțului ei Isus un paltonaș, astfel ca să nu-i fie rușine să mai iasă cu prietenii lui la joacă.
Ca toate femeile, o fi avut și ea momente de criză în relația ei cu Iosif, care atât de tăcut era încât uneori era greu să înțelegi tăcerile lui.
Ca mai toate mamele, a privit și ea, pe ascuns, între temeri și speranțe în viața tumultoasă a fiului ei adolescent.
Ca mai toate femeile, a încercat și ea suferința de a nu se simți înțeleasă, nici chiar de cele două mari iubiri pe care le avea pe pământ. Și-i va fi fost frică să nu-i dezamăgească. Sau să nu fie la înălțimea chemării ei.
Și, după ce va fi temperat în lacrimi travaliul unei solitudini imense, va fi regăsit, în sfârșit, în rugăciunea făcută împreună, bucuria unei comuniuni supraumane.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a zilelor obișnuite, poate că numai tu poți înțelege că nebunia noastră de a te reconduce în hotarele experienței simplu pământești, pe care și noi o trăim, nu este semnul unei mode desacralizatoare.
Dacă pentru o clipă îndrăznim să-ți luăm jos aureola, facem acest lucru pentru că vrem să vedem cât de frumoasă ești cu capul descoperit.
Dacă stingem reflectoarele țintite spre tine, facem acest lucru pentru că ni se pare că măsurăm mai bine atotputernicia lui Dumnezeu, care în umbra trupului tău a ascuns izvoarele luminii.
Știm bine că tu ai fost destinată să navighezi în mări adânci. Dar dacă te constrângem să umbli numai pe coasta mării, nu facem acest lucru pentru că am vrea să te reducem la micile noastre călătorii aproape de mal. Facem acest lucru pentru că, văzându-te atât de aproape de plajele descurajărilor noastre, conștiința noastră să ne poată spune că și noi suntem chemați să ne aventurăm, ca și tine, în oceanele libertății.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a zilelor obișnuite, ajută-ne să înțelegem că capitolul cel mai fecund al teologiei nu este cel care te pune în interiorul Bibliei sau al patristicii, al spiritualității sau al liturgiei, al dogmelor sau al artelor. Dar este cel care te așează în interiorul casei din Nazaret, unde între cratițe și fusuri, între lacrimi și rugăciuni, între ghemuri de lână și ghemuri de Scriptură, ai experimentat în totalitate mărimea antieroicei tale feminilități, bucurii fără răutăți, amărăciuni fără disperări, plecări fără nostalgii.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a zilelor obișnuite, eliberează-ne de nostalgiile epopeii, și învață-ne să considerăm viața de fiecare zi ca șantierul unde se construiește istoria mântuirii.
Încetinește glasul fricilor noastre, pentru ca să putem experimenta ca și tine abandonarea la voința lui Dumnezeu, în încrengăturile prozaice ale timpului și în lentele agonii ale ceasurilor.
Și întoarce-te să umbli în mod discret cu noi, o, creatură extraordinară, îndrăgostită de normalitate, care înainte să fi fost încoronată ca regină a cerului, ai înghițit praful săracului nostru pământ.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 112011.