joi, 18 aprilie 2013

Reforma religioasă a lui Diocleţian

Diocleţian a fost un împărat cu multă viziune, capabil de eforturi administrative incredibile, deşi calităţile sale militare şi literare au fost considerate întotdeauna ca fiind limitate. Poate că şi el ar fi intrat în rândul împăraţilor binevoitori faţă de creştini dacă ideilor administrative excelente din gândirea sa nu le-ar fi urmat cele legate de o unificare religioasă a Imperiului Roman.

Existenţa lui Constantius Chlorus, unul dintre cei patru

conducători ai imperiului, care era binevoitor faţă de creştini, nu l-a putut împiedica pe Diocleţian să pornească o prigoană de amploare asupra creştinilor. 
 
Înainte de a discuta în amănunt aspectele reformei religioase întreprinse de Diocleţian, trebuie să ne întrebăm ce i-a îndemnat pe unii împăraţi romani să fie potrivnici cauzei şi credinţei creştine. Putem identifica în general trei motive principale: securitatea statului personificată de împărat, păstrarea unei armate dornice de victorii şi teama faţă de o credinţă puţin cunoscută şi care părea să ascundă unele amănunte terifiante. Astfel, începând cu Nero şi până la Valerian, au existat o serie de împăraţi romani care s-au considerat ca fiind zei. Aceştia au fost şi cei care au atacat cu furie credinţa creştină ce li se împotrivea. Creştinii îl cinsteau pe împărat pentru funcţia şi puterea sa, dar nu se închinau la el ca la un zeu. Aşadar, împăraţilor romani persecutori le-a fost uşor să îi condamne pe creştini pe baza acestui motiv, afirmând că aceştia atentează la însăşi securitatea statului roman, de vreme ce denigrează persoana lor, reducând-o la dimensiunile ei „umane“ şi negându-i acesteia caracteristicile dumnezeieşti. În această categorie îi regăsim pe Nero, Domiţian şi Valerian. Al doilea motiv pentru persecutarea creştinilor a constat în împotrivirea unora dintre bărbaţii credinţei în cauză de a sluji ca ostaşi sau de a lua parte la sărbătorile închinate victoriilor militare. Septimius Sever a fost cel care a persecutat o serie de creştini pentru refuzul lor de a sluji în armata romană. Pentru romani, războiul era calea sigură de prosperitate în anumite cazuri. O armată leneşă sau incapabilă să lupte era un semn sigur al riscului de pierdere a teritoriului pe care se afla. În contextul secolelor II şi III, imperiul era atacat adesea la zonele de graniţă, fie de popoarele germanice, la Rin, fie în zona de răsărit de către perşi. Prin urmare, refuzul creştinilor de a lupta era perceput drept o manevră a acestora de a sprijini duşmanii puternici cu care se confrunta Imperiul Roman. Al treilea motiv pentru persecutarea creştinilor a fost necunoaşterea credinţei lor de către romani. În primele veacuri se considera că a fi creştin însemna a mânca oameni sau a trăi într-o orgie continuă. Confundarea Euharistiei cu canibalismul şi a unităţii bisericeşti cu un desfrâu organizat a dispărut cu timpul, dar suficienţi creştini şi-au găsit pieirea acestor neînţelegeri grosiere. La aceste trei motive mai putem adăuga unul de circumstanţă, care a însoţit marea parte a persecuţiilor majore, cum ar fi cele din vremea lui Valerian sau Decius, şi anume dorinţa împăraţilor romani după o reformă religioasă care să asigure unitatea Imperiului Roman într-un mod cât mai reuşit. Trebuie să ne amintim că imperiul avea în subordine o serie de naţiuni importante, de la greci la iudei, de la germani la gali etc. Ţinerea lor în frâu devenise cu adevărat o provocare în timpul lui Diocleţian, iar administratorul priceput avea o singură alternativă: unificarea religioasă.




Încununare religioasă a reformei politice şi administrative



Diocleţian şi-a dat seama rapid de imposibilitatea de a conduce singur, aşa că a ales să împartă imperiul cu un coleg de arme pe nume Maximian încă de la începutul domniei sale. La mai puţin de un deceniu, devenise clar că şi pentru doi împăraţi imperiul era prea mare. De unde cu un deceniu înainte de Diocleţian imperiul era prea mic pentru un împărat, acum devenise clar că lipsa concentrării asupra administrării sale coerente era cauza acestei atitudini greşite. În 293, Diocleţian şi Maximian au adoptat titlul de „Augustus“, ridicând la un rang inferior imediat intitulat „Cezar“ alte două persoane. Diocleţian l-a ales pe ginerele său, Galerius, în timp ce Maximian l-a ridicat la acest rang pe vrednicul general Constantius Chlorus. Mai mult decât atât, Diocleţian a ajuns la concluzia că este necesar ca toată reforma sa politică şi administrativă să aibă o încununare religioasă. Iată ce precizează în acest sens cunoscutul bizantinolog Warren Treadgold: „Diocleţian era tot mai tulburat de răspândirea creştinismului. Se pare că era influenţat în privinţa aceasta pe de-o parte de sentimentele anticreştine ale lui Galerius şi pe de altă parte de faptul că îşi dădea tot mai mult seama de cât de puternică devenise această religie. La început, Diocleţian, a cărui preocupare de prim ordin era restabilirea ordinii şi armoniei în imperiu, i-a tolerat pe creştini chiar şi în posturile publice. Pe măsură ce aceştia deveneau tot mai îndrăzneţi şi mai numeroşi, faptul că îi negau pe zeii patroni ai împăraţilor devenea greu de ignorat, iar argumentele lui Galerius în favoarea unei noi persecuţii erau tot mai convingătoare“ (Warren Treadgold, „O istorie a statului şi societăţii bizantine“, vol. I, trad. Mihai-Eugen Avădanei, Editura Institutul European, Iaşi, 2004, p. 39). Diocleţian s-a proclamat ca având titlul de „Jupiter (Iovus)“, în timp ce Maximian a devenit „Hercule“. Cei doi conducători supremi aveau titluri divine, luând rolul de chipuri ale zeilor păgâni amintiţi. Diocleţian căuta astfel o modalitate de a unifica imperiul din punct de vedere religios. Educaţia sa greacă l-a făcut să dorească un ritual aproape religios pentru ieşirile sale în public. Şi-a dorit să fie în centrul atenţiei, împodobindu-se ca o statuie şi dorind că toţi să i se închine. Orgoliul lui Diocleţian a fost alimentat excesiv de ginerele său, Galerius, care îşi dorea astfel mai multă putere la curtea imperială. Visa să devină şi el „Augustus“ cât mai curând şi îi lăuda orice iniţiativă lui Diocleţian, indiferent de natura bună sau rea a acesteia. Scopul lui Diocleţian era acum acela de a unifica imperiul nu doar pe o bază administrativă, ci şi pe una religioasă. Însă, aşa cum afirmă Peter J. Leithart: „Diocleţian a condus pentru aproape două decenii fără a-i persecuta pe creştini, de aceea ar fi greşit să afirmăm că persecutarea (creştinilor) a constituit o parte deliberată a programului său pentru reînnoirea imperiului. Însă persecutarea maniheilor şi a creştinilor nu era o aberaţie stranie a politicii imperiale, ci complementară cu întreaga teologie politică a lui Diocleţian. Pentru Diocleţian, tetrarhia era înrădăcinată în religia romană tradiţională, iar loialitatea pentru cea din urmă trebuia exprimată prin participarea la prima. Pacea pe care Diocleţian încerca să o păstreze nu era una seculară, ci pacea zeilor, o pax deorum“ (Peter J. Leithart, „Defending Constantine. The Twilight of an Empire and the Dawn of Christendom“, IVP Press, Downers Grove, 2010, pp. 50-51). În materialul următor vom identifica datele principale ale persecuţiei îndreptate împotriva creştinilor de Diocleţian.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 18 aprilie 2013, apărut sub semnătura lui Adrian Agachi)

luni, 15 aprilie 2013

Absenţa aparentă

Ceea ce-i poate surprinde pe unii în viaţa Părinţilor
este experienţa părăsirii de către Dumnezeu, pe care ei au făcut-o chiar şi după ce au atins o treaptă înaltă de îmbunătăţire duhovnicească.

La prima vedere s-ar putea crede că un om sfânt, trăind în permanentă rugăciune şi trezvie, are pururea pregnantă în sine prezenţa lui Dumnezeu şi că această prezenţă este deplin ocrotitoare, îndepărtând orice gând de îndoială sau de tristeţe sau de descurajare. Văzându-i pe atâţia dintre Părinţii noştri îmbunătăţiţi în necazuri, suferinţe de tot felul, „neputincioşi“ cu ei înşişi, după ce au ajutat cu rugăciunile şi sfatul lor, în numeroase rânduri, sute sau mii de credincioşi care i-au cercetat, poţi fi uneori ispitit, ca odinioară arhiereii, cărturarii şi bătrânii iudei în faţa lui Iisus, să spui: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască!“ (Matei 27, 42).

Fiecare, fără excepţie, se pare, trece în această viaţă, într-un fel sau altul, mai des sau mai rar, prin aceste momente de criză, când i se pare că Dumnezeu l-a abandonat. Momente în care nimic nu-ţi iese sau îţi iese pe dos. Când ţi se pare că nimeni nu te iubeşte sau, mai grav, că nimeni nu are nevoie de tine, că nu mai ai nici un rost, când ţi-e lehamite de toate şi chiar de viaţă... Judecata noastră este pripită şi superficială cel mai adesea în astfel de cazuri (de la „I-a pedepsit Dumnezeu!“ până la „Cum poate Dumnezeu să îngăduie una ca asta?“).

Ceea ce putem înţelege odată cu unul din aceşti părinţi, arhimandritul Sofronie de la Essex, este că respectivele momente fac parte din viaţă fără a fi extraordinare, că ele sunt trecătoare şi că, atunci când sunt suportate cu răbdare („Răbdare, răbdare şi iarăşi răbdare!“ - spunea părintele sfânt Cleopa Ilie de la Sihăstria), devin ziditoare. Dacă înţelegem răbdarea ca fiind, desigur, o stare activă, de luptă cu sine şi de încredere în Dumnezeu.

Şi apoi, n-a trecut Însuşi Hristos pe cruce ca om, prin această experienţă teribilă care-L face să strige „Eli, Eli, lama sabahtani?“, adică „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?“ (Matei 27, 46). Sunt, în fapt, ultimele Lui cuvinte înainte de „a-Şi da duhul“, cum spune Scriptura. De ce se încheie traseul Său în trup, în această lume, pe această notă dramatică? Poate ca o subliniere că aceasta este experienţa existenţială ultimă şi cea mai înspăimântătoare înainte de cea a morţii, dacă nu chiar mai teribilă decât ea - părăsirea de către Dumnezeu - experienţă prin care Hristos a ţinut să treacă, pentru a fi până la capăt alături de noi, în suferinţele noastre căpătate prin cădere.

Şi dacă El n-a abolit această experienţă decât trecând prin ea, să ne aducem aminte şi de cuvântul Său: „Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său“ (Luca 6, 40).

Ceea ce a urmat pentru Hristos se ştie: moartea, îngroparea, Învierea...

Odată cu Învierea, clepsidra a fost întoarsă. Primele cuvinte ale lui Hristos de după Înviere adresate femeilor mironosiţe şi, prin ele, lumii întregi au fost „Bucuraţi-vă!“ (Matei 28, 9). Drumul spre raiul bucuriei depline şi veşnice trece şi prin coborârea cu duhul în infernul părăsirii, aparente, de către Dumnezeu. Căci, de fapt, Dumnezeu nu ne părăseşte cu adevărat niciodată. Noi suntem cei ce-L părăsim şi, odată cu El, părăsim adesea şi pe oamenii de lângă noi. (Articol apărut sub semnătura domnului Costion Nicolescu şi publicat în săptămânalul "Lumina de Duminică" din data de 14 aprilie 2013)

sâmbătă, 6 aprilie 2013

CRED DOAMNE, DAR ÎNTĂREȘTE SĂRACA MEA CREDINȚĂ (Mc 9, 24)


„A înviat” (Lc 24, 6)

Aceasta este, dragii mei frați și surori, experiența celor care au
mâncat și au băut cu El, după Înviere (cf. Fap 10, 41), și a celor care se simt renăscuți „pentru o speranță vie, pentru o moștenire care nu putrezește” (1Pt 1, 3-4). „A Înviat”! Acesta este fundamentul credinței noastre, rațiunea speranței noastre și motivul dragostei noastre. Într-adevăr, „dacă Cristos nu a înviat, goală este predicarea noastră, goală este și credința voastră” (1Cor 15, 4). Fără această experiență, crucea lui Isus și crucile noastre ar fi o tragedie, iar viața creștină absurdă. Pentru aceasta, în schimb, putem cânta cu liturgia: „O, Crux, spes unica”, „Salve, o Cruce, unica noastră speranță”! răstignitul „a înviat a treia zi, după Scripturi” (1Cor 15, 11). Învierea este marele „da” spus de Dumnezeu Tatăl Fiului Său și, în El, spus nouă. Din acest motiv, aceasta este și tema vestirii și fundamentul credinței noastre.

Da, a înviat cu adevărat!

M-a impresionat tot timpul faptul că creștinii din Orient se salută în această perioadă cu următoarele cuvinte: „Cristos a înviat”! Și se răspunde, „Da, cu adevărat a înviat”! Da, a înviat. Această mărturisire de credință o facem în contextul Anului Credinței, voită de Papa Benedict al XVI-lea, „pentru ca Biserica să reînnoiască entuziasmul de a crede în Isus Cristos, unicul Mântuitor al lumii, să reînnoiască bucuria de a umbla pe calea pe care ne-a indicat-o, și să mărturisească în mod concret forța transformatoare a credinței” (Benedict al XVI-lea, Audiență, 17. 10. 2012).

A crede, un drum care durează toată viața

Poate să pară ciudat că dedica o scrisoare de Paști tematicii credinței. Unii ar putea gândi că credința este o condiție evidentă în viața unei persoane consacrate și franciscane. Dar nu cred că este așa! Cu adevărat, credința nu poate fi dată niciodată ca fiind scontată, mai ales în timpul nostru, când „o profundă criză a atins multe persoane” (PF 2). Și, pentru că a traversa „poarta credinței”, „comportă a ne pune pe un drum care durează toată viața” – „începe cu botezul și se încheie odată cu moartea prin trecerea la viața veșnică” (PF  1) –, este necesar ca în orice timp și în orice circumstanță a vieții să se facă adevăr (a verifica) în privința credinței noastre, cu scopul ca aceasta să crească din zi în zi și să poată ilumina tot mai clar „bucuria și reînnoitul entuziasm al întâlnirii cu Cristos” (PF 2). Trebuie să avem curajul să ne întrebăm: sunt credincios sau numai un simplu ateu practicant? Care este starea „sănătății” credinței mele? Trebuie să avem și luciditatea necesară pentru a da un răspuns sincer și profund unor întrebări vitale ca acestea. 
Cred că spun adevărul afirmând că criza de credință care se trăiește în interiorul Bisericii, așa cum de multe ori a denunțat Papa, este palpabilă și în mijlocul nostru. În a afirma acest lucru, nu mă gândesc la o credință teoretică sau noțională, dar la o credință celebrată, trăită și mărturisită în viața de fiecare zi. Este adevărat că majoritatea fraților dau în fiecare zi, fără gălăgie, fără aplauze și fără mari discursuri, mărturia umilă a unei credințe mărturisite, trăite și celebrate, rămănând fideli împotriva oricărei speranțe și făcând din viața lor experiența misterului pascal, dar este și adevărat că secularismul, înțeles ca o mulțime de atitudini ostile credinței, și care privește ample sectoare ale societății, poate să fi intrat în fraternitățile și în viețile noastre; și că această cădere a orizontului veșniciei și reducerea realului numai la dimensiunea pământească are asupra credinței efectul pe care-l are nisipul aruncat peste flăcării: o sufocă și sfârșește prin a o stinge. Cât de actuale sunt cuvintele Cardinalului Ratzinger când, în anul 1989, afirma: „Apostazia epocii moderne se fondează pe dispariția unei verificări a credinței din viața creștinilor”. 

O credință care este viață

În cateheza din 17 octombrie 2012, Papa afirmă: „A avea credință în Domnul nu este un fapt care interesează numai inteligența noastră, sfera cunoașterii intelectuale, dar este o schimbare care implică viața, întreaga noastră ființă: sentiment, inteligență, inimă, voință, corporalitate, emoții, relații umane”. Și în aceeași circumstanță Papa Benedict se întreabă: „credința este cu adevărat puterea transformatoare în viața noastră, în viața mea? Sau este numai unul din elementele care fac parte din existență, fără a fi cea determinantă care o antrenează în totalitate”? Asupra acesteia, dragi frați și surori, trebuie să ne întrebăm, deoarece credința, departe de a fi ceva separată de viață, este sufletul ei: „Credința creștină, activă în caritate și puternică în speranță, nu limitează, dar umanizează viața, ba chiar o face pe deplin umană” (Benedict al XVI-lea, Audiență...). Nu putem vorbi despre credință fără a face referință la viață, pentru că este aceasta care face comprehensibilă și atrăgătoare credința. Credința și viața se recheamă reciproc, și una susține pe cealaltă. Pe de altă parte, susținuți de credință, privim cu încredere față de angajamentul nostru pentru transformarea structurilor păcatului, „noi așteptăm un cer nou și un pământ nou, în care locuiește dreptatea” (2Pt 3, 13). Numai unind viața cu credința, credința și angajarea în favoarea unei societăți mai în sintonie cu valorile Evangheliei, vom fi „semne vii ale prezenței Celui Înviat în lume” (PF 15). Pe bună dreptate, Capitolul din 2006 ne spunea în documentul final: „credința privește tot ceea ce noi suntem, (...). Viața în credință este adevăratul izvor al bucuriei și al speranței noastre, al urmării noastre a lui Isus Cristos, și al mărturiei noastre în lume” (Spc 18). Credința și viața sunt inseparabile. 
Sf. Bonaventura, în Prologul din Breviloquium, definește credința cu ajutorul a trei imagini pe care le consider foarte iluminante în privința a ceea ce se spunea mai înainte: „fundamentum stabiliens” (fundament care conferă stabilitate), „lucerna dirigens” (lampă care dirijează), „ianua introducens” (poartă care introduce). Ca fundament, credința este ceea ce conferă stabilitate vieții noastre; ca lampă, credința este lumina care ne permite să vedem și ne indică direcția cea bună; ca poartă, credința este cea care ne permite să trecem dincolo și care ne introduce în comuniunea cu Sfântul Sfinților. Credința este lumina care ne permite să ajungem și să deschidem poarta care ne introduce fără piedici în lumea lui Dumnezeu, permițându-ne să umblăm după voința Lui. 

Credința: har și responsabilitate

Credința presupune, înainte de toate, a primi un dar cu care suntem beneficiați fără a avea vreun merit: darul credinței. „Domnul îi deschise inima pentru a adera la cuvintele lui Paul”, scriu Faptele Apostolilor, vorbind despre Lidia (Fap 16, 14). Francisc spune așa în Testamentul său: „Domnul mi-a dat o asemenea credință (...). Domnul mi-a dat și-mi dă o asemenea mare credință...” (Test., 4, 6). Pentru Francisc, și pentru noi, totul este har (cf. Test., 1.2.4.6.14.23), și credința. Din acest motiv, credința privește totdeauna la acțiune și la transformarea persoanei din interior, privește la convertirea minții și a inimii. 
Totuși, credința este și angajare personală pentru a o păstra și a o face să crească. Din acest motiv, Papa Benedict al XVI-lea ne propune ca, în timpul Anului credinței să facem „memorie a darului prețios al credinței” (PF 8). Iar sfântul episcop al Hipponei, într-una din predicile sale asupra Redditio Symboli, adică Predarea Crezului, afirmă: „Voi ați primit (Crezul), dar trebuie să-l țineți totdeauna prezent în inimă și în minte, trebuie să-l recitați stând în pat, să vă gândiți totdeauna la el în piețe, și să nu-l uitați în timpul meselor; și, chiar și atunci când dormiți cu trupul, trebuie să vegheați în el cu inima” (Sf. Augustin, Sermo 215, 1). Biserica primitivă dorea ca să fie memorizat acest Crez (cf. PF 9), pentru a păstra credința și pentru a aminti propria condiție de credincioși. Această re-cordatio, a trece din nou prin inimă, nu se limitează la trecut, dar face astfel ca această credință să intre în prezent, calificând viața, și să deschidă/orienteze spre viitor, dezvoltându-se, așa cum crește grăuntele de muștar (cf. Mt 13, 31). Astfel, conținutul Crezului, sinteză a credinței noastre, devine istorie, devine viață și se deschide către mirabilia Dei, „operele admirabile ale lui Dumnezeu”, pe care Domnul continuă să le facă în noi. 
Credința, apoi, este un har pe care trebuie să o primim cu o adevărată și profundă gratitudine, și o responsabilitate care ne conduce să luăm conștiință de ea „pentru a o face din nou vie, pentru a o purifica, pentru a o confirma și a o mărturisi” (Paul al VI-lea, Exortația Apostolică, Petrum et Paulum Apostolos, 1967). Credința, dacă vrem să nu se stingă, pierzând astfel posibilitatea de a fi sare și lumină în lumea noastră (cf. Mt 5, 13-16), trebuie să fie constant redescoperită (cf. PF 4), trăită cu bucurie, pentru a o putea mărturisi, individual și comunitar, în interior și în exterior (cf. Petrum...), și să o celebrăm în cadrul liturgiei și în viața noastră de fiecare zi (cf. PF 8.9). Credința care mi-a fost dăruită, mi-a fost și încredințată, pentru ca să o păstrez și să o fac să crească. „Cu inima (...) se crede (...) și cu gura se face mărturisirea credinței” (Rom 10, 10). Acceptarea, primirea și responsabilitatea sunt inseparabile. 

Credința: adeziune la Cristos și la Biserică

Încercând să sintetizăm la maxim, cred că termenul adeziune  ar putea să ne ajute să răspundem întrebarea ce este credința?: adeziunea cordială a unei persoane la persoana lui Cristos, și adeziune bucuroasă față de conținuturi, acelea pe care Biserica ni le propune în Crez și prin Magisteriu. Adeziunea la persoana lui Isus Cristos, esențială în viața unui credincios, comportă o întâlnire personală cu Isus, printr-o intensă viață de rugăciune, o bogată viață sacramentală și o lectură rugătoare a Cuvântului. Trebuie să fim foarte conștienți de faptul că în câmpul credinței, jucăm totul în întâlnirea cu persoana lui Isus. Fără această întâlnire, adeziunea noastră va fi o adeziune față de o idee sau o ideologie, niciodată însă față de o persoană sau față de o formă de viață. Mai mult încă, adeziunea față de conținuturile credinței pe care Biserica ni le prezintă, comportă cunoașterea acestor conținuturi și o reflecție profundă asupra lor, cât și o viziune de credință asupra Bisericii înseși. Nu este vorba de a mărturisi „credința mea”, ci de a face ca credința Bisericii să fie credința mea, lucru care se traduce în obediență caritativă (cf. Am 3, 6), și într-un asens „cu inteligența și cu voința față de tot ceea ce propune Biserica” (cf. PF 10; Dei Verbum 5; Dei Filius, cap. III). Fac proprie invitația ultimului Sinod de a reînsufleți entuziasmul nostru de apartenență la Biserică (cf. Instrumentum laboris, 87). Numai cu ajutorul acestui entuziasm vom putea să o „reaprăm”, așa cum a făcut Sf. Francisc în timpul lui. 

Credința în viziunea Sf. Francisc

Ca Frați Minori sau discipoli ai lui Francisc, este important să ne oprim, chiar dacă pentru puțină vreme, pe drumul credinței Sf. Francisc și al manifestărilor lui. ținând prezente scrierile lui, este ușor să descoperim că credința Sărăcuțului din Assisi este, înainte de toate, o credință teologală, cu o clară structură trinitară și cristocentrică (cf. Am 1; Rnb 22, 41-55; 23, 11; LegM 9, 7). Experiența lui spirituală este caracterizată de o relație de familiaritate cu PreaSfânta Treime. Mai mult încă, un alt lucru care bate la ochi este dimensiunea eclezială a credinței lui, depășind astfel o viziune simplu individualistă. Francisc, ca de altfel înseși Biserica, ne învață să spunem „cred”, „credem” (cf. PF 9). În Testament mărturisește „credința lui în biserici și în preoți” (cf. Test., 4-7). Această „credință în biserici și în preoți” ne conduce să înțelegem un alt aspect  demn să fie luat în considerație: importanța existențială a Bisericii în viața de credință a lui Francisc; importanță care nu se datorează perfecțiunii membrilor ei, în special cea a ierarhiei și a preoților, ci faptului că în ea poate fi întâlnit Cristos. Dumnezeu îi vorbește lui Francisc în Biserică și prin Biserică, și atunci când ea este „amenințată de ruină” (cf. 2Cel 10-11; 3Comp13), pentru că în ea, chiar și atunci, este prezent Cristos. Francisc nu va vedea niciodată Biserica, Biserica Romană despre care vorbește, ca fiind o amenințare pentru a trăi Evanghelia, nici măcar dacă aceasta este o biserică „rănită” și „păcătoasă”. „Și nu vreau să văd în ei păcatul- va spune vorbind despre preoți – pentru că în ei eu discern pe Fiul lui Dumnezeu și aceștia sunt domnii mei” (Test., 9). Din credința lui în Cristos, care poate fi întâlnit în Biserică și care trece prin credința „în biserici și preoți”, se înțelege de ce Sărăcuțul a predat forma lui de viață, ce i-a fost revelată de Cel PreaÎnalt (cf. Test., 14), aprobării Bisericii, și în Regulă promite  „obediență și reverență Domnului Papă Honoriu și succesorilor lui canonic aleși și Bisericii Romane” (Rb 1, 2). Din această perspectivă, se înțelege foarte bine de ce cere fraților lui să trăiască  după „credința și viața catolică” și de ce aceasta să fie o condiție pentru rămânerea în interiorul Fraternității (cf. Rnb 19, 1). Și este la fel de ușor de înțeles de ce motivul „credinței catolice”, pentru Sf. Francisc este unul din criteriile fundamentale pentru discernământul vocației unui candidat (cf. Rb 2, 2), și Biserica criteriu pentru adevărata credință (cf. T. MATURA, Francesco parla di Dio, Milano 1992). 
O penultimă adnotare. În itinerariul său, „misterul euharistic constituie pentru Francisc inima vieții credinței” (P. MARTINELLI, Dammi fede diritta, Porziuncola 2012), așa cum documentează, printre multe alte texte, prima Admonițiune. În fața acestui mister este necesar să activăm ochii duhului sau ochii credinței, o expresie pe care o întâlnim deja la Sf. Augustin, pentru a evita să privim trupește și, ca și consecință „a nu vedea și a nu crede” (cf. Am 1, 8; C. VAIANI, Vedere e credere. L’esperienza cristiana di Francesco, Milano 2000). În sfârșit, trebuie să amintim că, pentru Francisc, misterul euharistic este intim unit Cuvântului, până la punctul de a-l considera după aceeași logică a Euharistiei, iar față de Cuvânt solicită „venerație” (cf. LOrd 34-37), pentru că în el trebuie să onorăm pe „Domnul” (cf. LOrd 36). În spatele cuvintelor, Francisc „vede” Cuvântul; în cuvinte ascultă Cuvântul mântuitor al Tatălui în acel moment (cf. 2Lf 34). 
Așa cum se poate vedea, credința lui Francisc nu este una abstractă. Astăzi n-i se prezintă ca un martor al credinței: a trăit-o, a proclamat-o, a celebrat-o și a mărturisit-o în și cu viața lui, într-un ambient deloc ușor. Ce anume ne spune Francisc în calitate de mărturisitor al credinței? Ce schimbări ne sunt cerute în privința acestei credințe?

Concluzie

Dragi frați și surori, se spune deseori că problema Bisericii ar reprezenta-o cei „îndepărtați”. Personal, cred că nu numai aceia constituie problema, dar și cei „apropiați” pot fi o problemă, atunci când rămân în pragul „Porții credinței”, fără a trece niciodată dincolo.
Anul pe care-l trăim este o invitație presantă la a păși dincolo de Poarta credinței, la a ne considera pelerini în noapte, la a ne pune în călătorie pentru a-L întâlni pe cel pe care niciodată nu l-am fi căutat dacă nu ar fi venit El primul să ne caute (cf. Sf. Augustin, Confesiuni 13, 1). Așa cum a afirmat Cardinalul Martini, credința este totdeauna „o credință cerșetoare” ca cea a magilor, niciodată o credință „prefabricată”, ca cea a scribilor (cf. Mt 2, 1ss.). Paul cere discipolului său Timotei să „caute credința” cu aceeași constanță cu care o căuta în tinerețe (2Tim 2, 22; 3, 15). Să primim această invitație ca fiind adresată fiecăruia dintre noi și să profităm de acest An de Har pentru a „face memorie a darului credinței” (PF 8).

Autor, 
Fr. José Rodriguez Carballo,
Ministru General OFM
Traducere: pr. Pătrașcu Damian