duminică, 5 iunie 2011

Înălţarea Domnului în imnografia lui Roman Melodul

Să ne ridicăm privirea şi simţurile spre porţile cereşti de Manuel Nin

Înălţarea, celebrată în a patruzecea zi după Înviere, este una din marile sărbători comune tuturor Bisericilor creştine. Mărturisită deja de Eusebiu din Cezareea, în jurul anului 325, în tradiţia bizantină se prelungeşte timp de o săptămână în octava sa. Două tropare de la utrenie sunt de imnograful Roman Melodul (+ 555) şi aparţin lungului kontakion, imn pe care Roman îl compune pentru sărbătoare şi în care se desfăşoară diferitele aspecte teologice ale celebrării, care în cărţile liturgice bizantine are titlul de Înălţarea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Roman porneşte de la relatarea biblică a înălţării din Evanghelia lui Luca şi din Faptele Apostolilor şi o dezvoltă de-a lungul celor 18 strofe ale poemului, fiecare strofă încheindu-se mereu cu acelaşi verset: "Nu mă despart de voi. Eu sunt cu voi şi nimeni nu va fi împotriva voastră", care preia trei texte biblice (Ag 1,8; Mt 28,20 şi mai ales Rom 8,31).

Toată economia mântuirii dusă la capăt de Cristos este văzută de Roman ca restaurare a comuniunii depline dintre cer şi pământ, pentru care Înălţarea devine sigiliul: "Împlinind economia în favoarea noastră şi după ce ai unit cu cele cereşti realităţile pământeşti, te-ai înălţat în glorie, o, Cristoase, Dumnezeul nostru, totuşi fără să te desparţi în vreun fel de cei care te iubesc; ci rămânând inseparabil de ei, declari: Eu sunt cu voi şi nimeni nu este împotriva voastră".

În afară de asta, Înălţarea Domnului nu este o îndepărtare de oameni, o lăsare a lor singuri, ci o garanţie a iubirii sale, a consolării sale: "Să înălţăm, să ridicăm în sus ochii şi mintea, să ne ridicăm privirea şi simţurile spre porţile cereşti, chiar dacă suntem muritori; să ne imaginăm că mergem pe muntele Măslinilor şi că-l vedem pe răscumpărătorul dus de un nor: de acolo lui îi place să dăruiască, a împărţit daruri apostolilor săi, mângâindu-i ca un tată, conducându-i ca fii şi spunându-le: Nu mă despart de voi: eu sunt cu voi şi nimeni nu este împotriva voastră".

Apoi, Roman se opreşte asupra ocrotirii şi grijii pe care Domnul a avut-o şi o are faţă de discipoli şi de Biserică. Printr-o imagine luată din Deuternonom (32,11), Cristos pe muntele înălţării este asemănat cu vulturul care din înălţime supraveghează şi ocroteşte cuibul său, imagine pe care tradiţia bizantină o aplică apoi şi grijii episcopului faţă de Biserica sa: "Discipolii, conduşi pe muntele Măslinilor, îl înconjurau pe binefăcătorul lor, iar el întinzându-şi mâinile ca nişte aripi, a acoperit ca un vultur cuibul încredinţat îngrijirii sale şi le-a spus puişorilor săi: V-am ocrotit de orice rău: aşadar, iubiţi-vă aşa cum eu v-am iubit. Nu mă despart de voi: eu sunt cu voi şi nimeni nu va fi împotriva voastră. Ca Dumnezeu şi creator al universului, eu întind asupra voastră mâinile mele, cele legate şi pironite pe lemn. Înclinând capul vostru sub aceste mâini voi recunoaşteţi ceea ce fac: eu impun mâinile peste voi ca şi cum v-aş boteza şi vă trimit plini de lumină şi de înţelepciune".

Înălţarea provoacă tristeţea şi plânsul apostolilor, care îi prezintă lui Cristos lista a ceea ce fiecare dintre ei a făcut şi a lăsat, aproape un model al condiţiilor cerute creştinului: "Am renunţat la toată viaţa noastră, am devenit străini şi pelerini pe pământ. Petru, primul dintre noi care a devenit ucenicul tău, s-a privat de toate averile sale. Andrei, fratele lui, a părăsit bunurile sale pământeşti şi a luat pe umeri crucea ta. Tu vrei să neglijezi şi să nu recunoşti iubirea fiilor lui Zebedeu? Ei te-au pus pe tine chiar şi înaintea tatălui lor. Noi te iubim pe tine mai mult decât orice".

Roman descrie iar înălţarea lui Cristos şi belşug de detalii, folosindu-se de versetele din Psalmii citiţi în cheie cristologică: "Dumnezeu le-a făcut semn sfinţilor îngeri ca să pregătească pentru sfintele sale picioare urcare, iar ei au strigat tuturor stăpânirilor cereşti: Desfaceţi zăvoarele şi deschideţi larg glorioasele porţi cereşti pentru Domnul gloriei! O, norilor, întindeţi-vă sub cel care înaintează. Doamne, tronul tău este gata. Înalţă-te, zboară pe aripile vântului". Trebuie notată iar legătura dintre norul care îl acoperă şi îl ascunde pe Cristos de privirea apostolilor şi Maria mama sa: "Norul a coborât ca să-l primească pe cel care este conducătorul norilor, l-a luat şi l-a susţinut: sau mai degrabă a fost susţinut, deoarece chiar acela care era purtat îl purta pe cel care îl susţinea, ca odinioară pe Maria. scriptura face aluzie la Maria numind-o nor (cf. Is 19,1), ea care a fost păzită de el în timp ce locuia în ea".

(După L'Osservatore Romano, 2 iunie 2011)
Traducere de pr. Mihai Patraşcu

Să nu ne facem un “zeu comprehensibil”

03.06.2011, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a spus că există o continuă tentaţie pentru viaţa spirituală: a încerca să ne construim un “zeu comprehensibil”, care să corespundă propriilor planuri şi proiecte. Afirmaţia a fost făcută miercuri, la audienţa generală în care a continuat catehezele despre rugăciune, oprindu-se la Moise, despre care a susţinut că şi-a “desfăşurat funcţia sa de mediator între Dumnezeu şi Israel [...] aş spune mai ales rugându-se”.


Pontiful s-a oprit asupra rugăciunii lui Moise din Ieşirea 32. În acest capitol se povesteşte cum Moise a mers pe munte ca să primească cele Zece Porunci, în timp ce Poporul ales era în căutarea unui “zeu comprehensibil”, care să se conformeze planurilor lor – i-au cerut atunci lui Aaron să construiască un viţel de aur. Dumnezeu îi revelează lui Moise ce fac oamenii şi îl trimite jos de pe munte. “Acum, lasă-mă”, îi spune lui Moise, “că mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare”. Amintind răspunsul lui Moise, Papa Benedict face o paralelă cu ceea ce a spus despre Abraham acum două săptămâni. “În realitate, acest ‘lasă-mă; mânia mea se va aprinde’ este spus tocmai pentru ca Moise să intervină şi să îi ceară să nu facă asta, revelând astfel că dorinţa lui Dumnezeu este întotdeauna de mântuire. Ca pentru cele două cetăţi din timpurile lui Abraham, pedeapsa şi distrugerea, în care se exprimă mânia lui Dumnezeu ca refuzare a răului, indică gravitatea păcatului comis; în acelaşi timp, cererea mijlocitorului intenţionează să manifeste voinţa de iertare a Domnului. Aceasta este mântuirea lui Dumnezeu, care implică milostivire, dar în acelaşi timp denunţă şi adevărul păcatului, al răului care există, aşa încât păcătosul, după ce a recunoscut şi a refuzat propriul rău, să se poată lăsa iertat şi transformat de Dumnezeu. Rugăciunea de mijlocire face astfel operantă, în cadrul realităţii corupte a omului păcătos, milostivirea divină, care găseşte glas în implorarea celui care se roagă şi devine prezentă prin intermediul lui acolo unde este nevoie de mântuire.”

Sfântul Părinte a subliniat că “rugăciunea lui Moise este centrată în întregime pe fidelitatea şi harul Domnului”. Moise i-a amintit lui Dumnezeu că nu poate să lase opera de răscumpărare neterminată: “El este Domnul bun care salvează, garantul vieţii, este Dumnezeul milostivirii şi al iertării, al eliberării de păcatul care ucide. Şi astfel Moise face apel la Dumnezeu, la viaţa interioară a lui Dumnezeu împotriva sentinţei exterioare. Dar atunci, argumentează Moise faţă de Domnul, dacă aleşii lui pier, chiar dacă sunt vinovaţi, el ar putea să apară incapabil de a învinge păcatul. Şi acest lucru este inacceptabil. Moise a avut experienţă concretă a Dumnezeului mântuirii, a fost trimis ca mediator al eliberării divine şi acum, cu rugăciunea sa, devine interpret al unei duble nelinişti, preocupat faţă de soarta poporului său, dar în acelaşi timp preocupat şi de cinstea care se cuvine Domnului, de adevărul numelui său. De fapt, mijlocitorul vrea ca poporul lui Israel să fie salvat, pentru că este turma care i-a fost încredinţată, dar şi pentru că în acea mântuire să se manifeste adevărata realitate a lui Dumnezeu. Iubirea faţă de fraţi şi iubirea faţă de Dumnezeu se întrepătrund în rugăciunea de mijlocire, sunt indisolubile. Moise, mijlocitorul, este omul întins între două iubiri, care în rugăciune se suprapun într-o unică dorinţă de bine.”

Când Moise se întoarce din nou pe munte după ce a distrus viţelul de aur, el îi spune Domnului: “O, dacă ai ierta păcatul lor! Altminteri, şterge-mă din cartea ta pe care ai scris-o”. Episcopul Romei a spus că Părinţii Bisericii au văzut aici o prefigurare a lui Cristos care, cu “inima Sa străpunsă”, este în fapt “şters”. “Mijlocirea Sa nu este numai solidaritate, ci identificare cu noi: ne portă pe noi toţi în trupul Său. Şi astfel toată existenţa sa de om şi de fiu este strigăt la inima lui Dumnezeu, este iertare, dar iertare care transformă şi reînnoieşte. Cred că trebuie să medităm această realitate. Cristos este în faţa chipului lui Dumnezeu şi se roagă pentru mine. Rugăciunea lui pe Cruce este contemporană cu toţi oamenii, contemporană cu mine: El se roagă pentru mine, a suferit şi suferă pentru mine, s-a identificat cu mine luând trupul nostru şi sufletul omenesc. Şi ne invită să intrăm în această identitate a Sa, făcându-ne un trup, un spirit cu El, pentru că de pe piscul înalt al crucii, El a adus nu legi noi, table de piatră, ci s-a adus pe Sine însuşi, trupul său şi sângele Său, ca nouă alianţă. Astfel ne face consangvini cu el, un trup cu El, identificaţi cu El.” Şi a continuat spunând că Cristos “ne invită să intrăm în această identificare, să fim uniţi cu El în dorinţa noastră de a fi un trup, un spirit cu El. Să îl rugăm pe Domnul pentru ca această identificare să ne transforme, să ne reînnoiască, pentru că iertarea este reînnoire, este transformare.”