miercuri, 30 iulie 2014

Cum sunt păcăliţi porcii

Într-o zi, un om ducea un porc la abator pentru tăiere. Ca să-l facă să meargă de bunăvoie, omul îl înşela dându-i, din mers, câteva boabe de porumb. Arunca două, trei boabe, porcul se repezea la ele, le mânca, omul iar făcea câţiva paşi, iar arunca puţine boabe, porcul iar se repezea.
Şi aşa, până ajunse la abator, unde lucrătorii abatorului mi-l înşfăcă pe porc şi-l trânti la pământ. Zadarnic acuma porcul guiţa şi se zbătea, era prea târziu, îl aştepta cuţitul.
Tot aşa îşi bate joc satana şi de unii dintre noi. EI nu ne duce spre pieire cu puterea, ci cu înşelăciunea. El ne aruncă câteva boabe de desfătare lumească, câteva grăunţe de slavă trecătoare, câteva mere din raiul pământesc trecător şi, aşa, încet-încet ne păcăleşte, până ce ne aruncă în măcelăria cea de foc. Şi noi mergem de bună voie, în loc să-i vedem înşelătoria şi să scăpăm astfel de păcat şi de pedeapsa cea de veci.

Să-l trezim!

Se spune că odată, într-un oraş, o casa a luat foc. În ea se afla un om, care dormea adânc. Salvatorii sosiţi la faţa locului au încercat să-l scoată pe fereastră, dar nu au reuşit. Au încercat apoi să-l transporte până la uşă, dar nici de data aceasta nu au reuşit, întrucât omul avea o constituţie robustă şi era prea greu.
Disperaţi, se tot gândeau şi se întrebau ce metodă să mai folosească pentru salvarea lui. Atunci unuia dintre ei i-a venit ideea salvatoare:
- Hai să-l trezim! În acest fel, va putea să iasă singur şi să se salveze.

Tot aşa se întâmplă şi în plan duhovnicesc. Nu se va salva nimeni luat pe sus, cu forţa. Dacă dorim salvarea cuiva, trebuie mai întâi să-l „trezim” şi să-l ajutăm să se ridice cu „pârghiile” noastre duhovniceşti. Şi să nu uităm că degeaba se trezeşte, dacă nu se şi ridică din patul păcatului şi al indiferenţei.

Zidul urii

Un om care nu cunoştea pe Dumnezeu, s-a îmbogăţit peste noapte.
Trăind în ceartă cu un vecin al său, voind să-şi arate „muşchii”, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică, aşadar, un zid înalt în dreptul casei acelui vecin, după care îşi făcu o casă cu mult mai mare şi mai frumoasă decât cea din vremea când era sărac. 
Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric. Din cauza lipsei razelor mângâietoare ale soarelui, care distrug microbii, unul din copiii săracului murise de oftică (TBC).
Omul rău, mustrat de conştiinţă, îşi zise: "Oare, nu sunt eu de vină?"
Peste alt an, alt dric.
Omul se gândi, cutremurat: "Desigur, zidul meu e de vină!” Şi se hotărî să-l dărâme. Dar nu-şi săvârşi gândul, căci peste puţin timp, află că vecinul căzuse la pat. Şi aceasta pentru că omul rău le furase lumina soarelui.
Plin de căinţă, chemă un meşter şi-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci peste puţine zile, dricul se înfăţişă din nou la poarta vecinului.

Iată ce face zidul urii, banul, mândria şi lipsa dragostei. Dacă există cumva şi în faţa casei noastre acest zid, să-l dărâmăm cât mai repede, ca să-l salvăm şi pe cel de lângă noi, dar să scăpăm  şi noi de mustrarea conştiinţei!

Dorinţa racului

Înainte de a muri, un rac oarecare, după ce l-a strâns în braţe pe fiul său, ia spus o mare dorinţă a lui şi anume: că şi-ar dori ca el, fiul său, să meargă înainte, ca toate vieţuitoarele, explicându-i amănunţit cum să procedeze. La urmă l-a întrebat: "Înţeles-ai, fiule?" "Da, tată, dar te rog arată-mi şi dumneata cum să fac, măcar un pas-doi". Ceea ce, lesne de bănuit, bătrânul n-a putut...

Oare câţi tătici şi câte mămici nu şi-ar dori ca fii lor să meargă înainte, să nu calce strâmb, să nu meargă cum au mers ei, dar puterea pildei este mult mai puternică decât cuvântul de îndemn, fără trăire.

Gura şi pleoapele

Într-o mânăstire, un ucenic a făcut o greşeală foarte mare şi toţi fraţii se aşteptau ca stareţul să îl certe sau să-l pedepsească, dându-i canon. Însă stareţul s-a comportat ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Supărat de această situaţie, după o vreme, a venit un alt ucenic la părintele stareţ şi i-a zis foarte indignat: "Părinte, nu pot să cred că nu i-ai zis nimic când ai văzut că a greşit şi ce sminteală a făcut. Trebuia să-l cerţi, ce mare lucru! Măcar atât! Doar de asta ne-a dat Dumnezeu gură". Stareţul i-a răspuns: "Da, ne-a dat gură, dar ne-a dat şi pleoape". 

Aşadar, mai bine să închidem ochii (pleoapele) când vedem pe cineva greşind, decât să deschidem gura ca să-l judecăm.

Recunoştinţa unui copil

Odată, o învăţătoare le-a cerut copiilor din clasa întâi să facă un desen în care să reprezinte un lucru pentru care ei sunt recunoscători. S-a gândit că sunt puţine lucruri pentru care ar putea fi recunoscători aceşti copii din cartierele sărace. Era convinsă că majoritatea dintre ei vor desena fazani sau mese pline cu mâncare...
Copiii au trecut la lucru şi fiecare lucra concentrat la ceva. A uimit-o însă desenul pe care l-a făcut Dorinel: o simplă mână desenată copilăreşte. Dar mâna cui? Clasa a rămas impresionată de acea imagine abstractă. Unii şi-au spus părerile. "Cred că este mâna lui Dumnezeu care ne dă de mâncare", a zis un copil. "Un fermier - a sugerat altul -  pentru că el creşte fazani..."
În final, în timp ce copiii lucrau încă la desenul lor, învăţătoarea s-a apropiat de banca lui Dorinel şi l-a întrebat a cui este mâna aceea. „Este mâna dumneavoastră, doamnă învăţătoare”, a şoptit sfios copilul.
Ea şi-a adus aminte că, mai mereu, în recreaţie, îl lua de mână pe Dorinel, un copil scund, sfios şi singuratic, şi mergea cu el afară, îndemnându-l să se bucure alături de colegi. Făcea acest lucru şi cu ceilalţi copiii, dar pentru Dorinel gestul acesta însemna mult, cel mai mult, de aceea a considerat că trebuie să fie recunoscător.

Un gest mărunt, care nu costă nimic, dar pentru acest copilaş a însemnat mult, mai mult decât dacă ar fi primit ceva material: dulciuri, jucării. De aceea este bine să facem gesturi mici, simple, dar făcute din inimă şi cu iubire mare. Nu trebuie să ne gândim la gesturi mari, căci căutând să facem fapte mari, le vom amesteca şi cu mândria, iar atunci le vom pierde, fiind ferm convinşi că avem fapte mari... Învăţătoarea nici nu s-a gândit vreodată că a făcut vreo faptă bună. I se părea ceva firesc ceea ce face, fără să-i vină vreun gând de mândrie, dar pentru Dorinel a însemnat mult.

Întâlnire de lucru

Se spune că Satan a organizat o întâlnire de lucru cu toţi demonii săi. Odată ce s-au adunat toţi înaintea lui, a luat cuvântul şi le-a zis:
- Măi, băieţi! Nu putem să-i oprim pe creştini să meargă la Biserică, să citească Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, şi să descopere cuvântul... Nu avem nicio putere să oprim relaţia intimă pe care o au cu Salvatorul lor. Noi ştim că odată ce se prind în legătură cu Isus, puterea noastră asupra lor este nimicită. Din această cauză m-am tot gândit ce să facem, şi iată ce idee mi-a venit... Daţi-le voie să meargă la Biserică, să se închine Dumnezeului lor, dar furaţi-le timpul ca să nu mai aibă timp să dezvolte şi să întreţină o relaţie cu Isus Cristos şi cu Maria, mama Lui, de care  noi ne temem atât de mult. Cum vom face aceasta?
Potrivnicii creştinilor au tăcut...
- Iată cum! Ţineţi-i ocupaţi cu aspectele neesenţiale ale vieţii, inventaţi nenumărate scheme care să le ocupe mintea tot timpul.. Tentaţii, să cheltuiască, să-şi dorească mai mult, mai mult, mai mult.. Să caute să muncească cât mai mult - 10,12,14 ore pe zi, chiar şi Duminicile, pentru ca să creadă că aşa îşi pot împlini toate cele ce ţin de trebuinţele lor materiale... Trimiteţi-i în Spania, Italia şi Anglia. Cât mai departe de familiile lor. Acolo împuşcăm doi iepuri: le dăm mult de muncă şi îi lipsim, pe cei mai mulţi catolici, de bisericile lor, de spovadă şi împărtăşanie…
Împuţinaţi-le timpul pe care l-ar petrece cu copiii, cu familiile lor. Suprastimulaţi-le mintea ca să nu mai poată auzi liniştea, care le-ar putea oferi un timp de meditaţie la rostul vieţii lor şi să vadă deşertăciunea sufletelor lor.. Televizoare peste tot, dvd-uri, computere, ziare şi reviste, manele, desene animate, jocuri, lux; nu-mi pasă cum le numiţi, utilizaţi orice lucru de care se pot folosi fără oprire şi prin care putem vinde vise goale... Asta va încărca minţile lor şi va rupe orice legătură cu Cristos... Umpleţi-le vieţile cu super oferte, jocuri de noroc şi orice servicii şi produse gratuite, adică speranţe false şi iluzii...
Nu uitaţi de femeie! Ea a ştiut întotdeauna să ispitească. Folosiţi-o cât mai sumar îmbrăcată pentru a înşela ochii bărbaţilor, care vor fi şi mai slabi şi vor crede că frumuseţea trupului este importantă şi vor deveni nesatisfăcuţi de propriilor lor neveste.
Ţineţi-le pe neveste ocupate cu treburile casei, cu bucătăria, cu mofturile copiilor, cu îndatoririle faţă de soţ, de părinţi, pentru ca, odată sfârşită ziua, să nu le mai poată oferi soţilor dragostea lor, astfel ei se vor umple de amar şi vor căuta mângâiere în altă parte.
Daţi-le pe Moş Crăciun, daţi-le brad, pentru a-i îndepărta de la adevăratul sens al Naşterii Mântuitorului, la fel şi cu Paştile, daţi-le iepuraş, să uite de Înviere şi de puterea lui Isus Cristos asupra păcatului şi a morţii... Astfel, ei singuri îşi vor îndepărta proprii copii de la Adevăr...
În vacanţe învăţaţi-i să facă excese: discoteci, grătare, petreceri, să nu se poată linişti prea mult, ca să poată reflecta la creaţia lui Dumnezeu. Astfel, faceţi ca ei să se întoarcă la viaţa de zi cu zi şi mai obosiţi, să nu aibă timp să se încarce cu energia naturii lui Dumnezeu. Daţi-le parcuri distractive, evenimente sportive în fiecare zi, spectacole de muzică, filme.. Ţineţi-i ocupaţi, ocupaţi, ocupaţi ! Umpleţi-le viaţa cu atât de multe invenţii şi cauze bune, încât să creadă că ei sunt stăpâni pe vieţile lor şi pot face "ceva".. Curând îşi vor sacrifica şi sănătatea şi familia pentru a face "ceva" cu viaţa lor... Să ştiţi băieţi că o să meargă, o să meargă.. E un plan bun. Acum plecaţi şi faceţii cum v-am spus...
Astfel, demonii au plecat pe pământ să facă totul spre a-i ţine pe oameni ocupaţi cu scopurile lor în viaţă, pentru a le împuţina timpul în care ar putea medita la viaţă şi moarte, la Judecată, la necesitatea schimbării vieţii lor şi mai ales timpul de rugăciune...
Întrebarea este: A reuşit oare satan în planul lui sau nu?!

Cristos - Regele creştinilor

Cel mai iubit om din istorie, Isus Cristos,
n-a avut servitori, şi totuşi I se spunea Stăpân;
n-a avut diplomă, şi totuşi I se spunea Învăţător;
n-a avut medicamente, şi totuşi I se spunea Vindecător;
n-a avut armată, şi totuşi se temeau de El;
n-a câştigat niciun război, şi totuşi a cucerit lumea;
n-a comis nicio crimă, şi totuşi L-au răstignit;
a fost înmormântat, şi totuşi trăieşte şi azi...
Mă simt onorat să slujesc Acestui Conducător, care ştiu că ne iubeşte.
El este Împăratul şi Dumnezeul nostru. Să-L mărturisim cu timp şi fără timp în faţa oamenilor, “Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Lc. 9,26).

Milostenia - nimic mai simplu

Un credincios mai nevoiaş îl întrebă pe preotul lui, zicându-i: ,,Părinte, cum poţi face milostenie când nu ai ce da?”.
Preotul răspunse: ,,Să luăm ca pildă pe Ioana cea din capul satului cu bărbatul ei şi cu cei trei copii. Ei sunt mai nevoiaşi ca dumneata, dar pentru că Ioana este o bună creştină, găseşte mereu prilej să facă milostenie. Să-ţi dau nişte exemple:
Ieri dimineaţă, Ioana văzând o bătrână cu o greutate cam mare de lemne în spinare, i le-a luat şi le-a cărat până a trecut dealul.
Tot ieri, vecina ei trebuia să plece la doctor, dar nu avea cu cine să lase copilul. Ioana s-a oferit, a luat copilul la ea şi l-a îngrijit împreună cu copiii ei.
O femeie bătrână, din vecini, a primit o scrisoare de la fiul ei din armată şi, cum nu ştia să citească, Ioana i-a citit-o cu răbdare şi dragoste, încât bătrâna nu mai putea de bucurie că băiatul ei este sănătos şi apreciat de superiorii lui.
După vreo două ceasuri, în faţa porţii ei doi tineri se certau dintr-o nimica toată, iar Ioana nu s-a lăsat până nu i-a împăcat, spunându-le că sunt creştini şi dacă nu sunt împăcaţi, supără pe Dumnezeu...
Iată iubire frate, câte milostenii poate face un om nevoiaş, dar numai să fii credincios şi milostiv. Aşa face un adevărat creştin.

Pildă rea

Un enoriaş veni la preot să i se plângă de fiul său şi-i zise:
- Părinte, copilul meu nu ascultă de mine. Şi doar sunt tatăl lui.
Preotul îl întrebă:
- Crezi că trebuie să asculte copilul de tatăl său?
Enoriaşul răspunse:
- Fireşte, aşa se cuvine.
Atunci preotul, ştiindu-l pe enoriaş cam nedus la Biserică îi zise:
- Dar dumneata asculţi de tatăl dumitale?
- Tata a murit părinte, zise el.
- Nu de tatăl acela îţi vorbesc eu, ci de Tatăl nostru Cel din Ceruri, Tatăl tuturor…!
Enoriaşul nu mai putu zice nimic, iar preotul îl mustră cu blândeţe zicându-i:
- Atunci cum vrei să te asculte copilul, când pilda cea rea i-o dai însuţi dumneata?!
Creştinul nostru îşi recunoscu greşeala şi făgădui grabnică îndreptare.

La început...

La început lumea era ca o mare grădină înflorită.
Creând omul, Dumnezeu îi spuse: „de fiecare dată când vei face o faptă rea, eu voi face să cadă pe pământ un fir de nisip”. Dar oamenii nu l-au băgat în seamă. Ce ar fi însemnat unul, o sută, o mie de fire de nisip în imensa grădină înflorită? Trecură anii iar păcatele oamenilor se înmulțiră: torente de nisip inundară lumea. Au apărut deșerturile care, zi de zi deveneau tot mai întinse. Și astăzi Dumnezeu îi atenționează pe oameni, spunându-le: „Nu transformați grădina înflorită într-un imens deșert; plantați florile faptelor voastre bune zi de zi, fără a obosi niciodată”.  

Anti-creația și plânsul lui Dumnezeu


La sfârșit omul a distrus pământul. Pământul fusese frumos.
Apoi, deasupra lui a plutit duhul omului și a distrus toate lucrurile. Și omul a spus: „Să fie întuneric”. Și i s-a părut omului că întunericul era lucru bun, și a numit întunericul „siguranță”; și s-a împărțit pe sine în rase, religii și clase. Nu a existat nici seară nici dimineață în ziua a șaptea înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie un guvern puternic”, pentru a stăpâni peste noi în întunericul nostru… Să fie armate pentru a se ucide ordonat și eficient în întunericul nostru; să persecutăm și să distrugem, aici și până la capătul pământului pe cei care ne spun adevărul, pentru că noi iubim întunericul nostru. Nu a existat nici seară nici dimineață în ziua a șasea înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie rachete și bombe” pentru a ucide mai bine și mai repede. Și au fost cuptoare și camere de gazare pentru a eficientiza munca. Și era ziua a cincea înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie drogurile” și alte căi de fugă, pentru că un ușor și constant deranj – realitatea – ne supără în comoditatea noastră. Și era ziua a patra înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie certuri între națiuni”, ca să știm cine este dușmanul nostru. Și era ziua a treia înainte de sfârșitul lumii.
Și, ca ultim lucru, omul a spus: „Să-l facem pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră”, și să nu existe un alt Dumnezeu care să intre în competiție cu noi. Să spunem că Dumnezeu gândește ca noi, să credem că urăște așa cum urăm noi și că ucide așa cum ucidem noi. Și era ziua a doua înainte de sfârșitul lumii. În ultima zi a fost un mare tunet pe fața pământului; focul arse frumoasa planetă, și a fost tăcere. Și Domnul Dumnezeu a văzut tot ceea ce făcuse omul, și în tăcerea care învăluia acele resturi fumegânde… Dumnezeu a plâns.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Sursa: Revista mexicană „Iglesias”, n. 46, 1987 (www.qumran2.net)