luni, 26 ianuarie 2015

Mâini în rugăciune

În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o familie care
avea 18 copii. Pentru a-şi întreţine familia tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, vroiau sa-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht Dürera câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante.

Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbatori triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-şi îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: ”şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine!”.

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu ”nu, nu, nu”. În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.

    ”Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine… cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.”

Mai mult de 450 ani au trecut. Pâna acum sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer: portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer. Şi-a denumit opera simplu ”mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inima spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii ”mâini în rugăciune”.

Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată. Dă-i voie să-ţi amintească – dacă mai aveai nevoie – că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Copilaș fără urechi

Vecinii lui Bula au un nou nascut. Din nefericire acesta s-a nascut fara urechi. Cand familia lui Bula este invitata la vecini pt. a vedea copilul, tatal lui Bula il ia de-o parte si-i explica:
– Copilul asta e marea lor bucurie, il doresc de mult! Daca spui ceva despre urechile lui te bat de te rup!
– Am inteles, zice Bula.
Cand ajung in casa vecinilor si dau cu ochii de copil, Bula zice entuziasmat mamei copilului:
– Vai ce copil frumos! Mama rasufla usurata.
Bula continua:
– Ce manute dragalase, ce picioruse frumoase… si ce ochi frumosi! Ce-a zis doctoru’, vede bine?
Mama:
– Da, vede bine, de ce intrebi?
– Pentru ca daca va trebui sa poarte ochelari, a…incurcat-o !!!

marți, 6 ianuarie 2015

Eram copil

Eram copil, trecea zapada,
Eu cu tristete-o petreceam,


Mi se parea ca iarna trece,
Mi se parea, dar eu treceam.

Eram crescut, treceau cocorii,
Priveam la ei pana-i pierdeam,
Mi se parea ca vara trece,
Mi se parea, dar eu treceam.

Eram gandind pe malul apei,
Cu unda ei la pas mergeam,
Mi se parea ca apa trece,
Mi se parea, dar eu treceam. 

Priveam ades cum zboara norii,
Si frunzele zburand priveam,
Mi se parea ca ele zboara,
Mi se parea, dar eu zburam.

Eram mahnit cum bate ceasul
De graba lui umbrit oftam,
Mi se parea ca vremea trece,
MI se parea, dar eu treaceam.

Mi se parea candva ca altii
Crezand se-nseala, si-i plangeam,
Mi se parea ca-s ei pierdutii,
Mi se parea, dar eu eram.

Azi vad cu-amar, Isus, tot harul
Ce l-am pierdut cand n-ascultam,
Mi se parea ca-l am de-apururi,
Mi se parea, dar nu-l mai am.


Autor: Traian Dorz

Creștinul, fulgușorul de nea care mai lipsește ca ramura păcatului să se rupă

Poetul maghiar Remenyik Sandor (1890-
1941) spunea despre chemarea misionară a fiecărui creştin: "Creştinul trebuie să fie în lume: cărămida care mai lipseşte pentru terminarea templului lui Dumnezeu dintr-un suflet; treapta care mai lipseşte unei scări pentru a purta un om din întunericul păcatului, la lumina mântuirii; fierul de plug al cuvântului lui Dumnezeu, care pătrunde adânc în pământul inimilor împietrite, pentru a le face să rodească; fulguşorul de nea care mai lipseşte ca ramura păcatului să se rupă; mâna duioasă ce mângâie un suflet amărât; năframa pufoasă ce şterge lacrimile de pe un obraz plâns; apa curată ce spală şi răcoreşte suflete amărâte; zâna bună care ajută din umbră". Atunci se vor împlini cuvintele psalmistului: "Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne" (Ps 72,11).

Maria, regina tuturor mamelor!


Surâsul unei maternități proaspete este
antidot în fața disperării: personale, sociale și economice. Tinere mame curajos inconștiente ca tot atâtea bunice și străbunice ale lor. Maria este mamă. Regină a tuturor mamelor. Maria este aliata maternității. Maria mamă a lui Isus om adevărat. Icoanele Maicii Domnului din 1300-1400, în care Maria îi oferă copilașului Isus un adevărat sân de carne au apărat credința în fața urii pentru istorie. Carnea umană a Mariei este antidot pentru orice spiritualism de „madonne” fără chip și fără formă. Maria este antidot cu sânul ei de adevărată femeie în fața otravei ecologismelor care, mai mult sau mai puțin subtil, iubesc întreaga natură, în afară de cea umană (P. Maurizio Botta)

Darurile magilor revelează Epifania valorii familiei

Aurul reprezintă autoritatea părinților față de copiii lor; tămâia sacralitatea fiecărei vieți; mirul fragilitatea, slăbiciunea și caducitatea fiecărei creaturi umane


Roma, 05 ianuarie 2015


Solemnitatea Epifaniei Domnului este o cunoscută scenă biblică care rezumă o semnificație teologică foarte importantă: ea reprezintă manifestarea lui Isus lumii, păgânilor, celor care erau străini față de poporul lui Israel. În afară de acest conținut doctrinal, sărbătoarea de astăzi conține un tezaur prețios pentru viața tuturor familiilor din lume.
Darurile profetice, care se află în centrul vizitei magilor la copilul Isus sunt deseori uitate în zilele noastre. Putem să afirmăm cu mare certitudine și cu tot atâta amărăciune că consumismul a întunecat deseori adevărata semnificație a celor trei daruri oferite de către magi.
Și este curios să observăm cum, în afară de pierderea sensului darurilor magilor, a fost suprapusă acesteia sărbătoarea Befanei, care a avut rezultatul de a devia semnificația autentică a Epifaniei Domnului.
Societatea noastră secularistă a înlocuit cele trei figuri regale, darurile profetice și lungul pelerinaj interior al magilor cu figura unei bătrâne care zboară cu mătura ei pentru a duce daruri copiilor.
Pentru a înțelege mai bine sensul vizitei magilor la Sfânta Familie este necesar să exaltăm semnificația darurilor lor: aurul, tămâia și mirul.
Aurul simbolizează regalitatea lui Cristos, dar în același timp reprezintă și autoritatea pe care părinții o au față de copii lor. Sensul poruncirii și al ghidării din partea părintelui trebuie, înainte de toate să fie exercitat, în al doilea rând trebuie și explicat, pentru că a educa copii înseamnă a da exemplu prin cuvânt și conduită de viață.
Este foarte iluminant să se facă înțeles copiilor că ascultarea față de părinții lor este o  ofertă prețioasă făcută lui Isus, și are o valoare în ochii lui Dumnezeu, mai prețioasă de un grăunte de aur pe care l-ar putea sărui vreunei persoane din această lume. Credința în Dumnezeu se naște din recunoașterea din partea fiilor a autorității părinților asupra lor. Exercitându-și rolul de călăuze și martori, mama și tatăl pregătesc calea Domnului pentru fii lor, îndreptându-i spre vocația adultă spre care Duhul Sfânt îi cheamă să recunoască și să primească.
Iar atunci când autoritatea părintească este refuzată, fiilor le este dată posibilitatea de a-și răscumpăra regalitatea filială prin darul iertării, care este acea cutiuță plină de aur, care face să strălucească căldura bucuriei și lumina împăcării în familie.
Tămâia reprezintă divinitatea lui Cristos, dar mai semnifică și sacralitatea fiecărei vieți umane. . fiecare viață umană este sacră și inviolabilă, pentru că are o valoare unică și irepetabilă. Este important să fie explicat acest lucru noilor generații, deoarece lumea de astăzi propune un mesaj complet diferit față de valorile creștine. O mentalitate foarte răspândită în zilele noastre este cea de a gândi că viața persoanelor bogate, a celor puternice și docte asumă o valoare mai mare față de cea a unei persoane sărace, lipsită de muncă, bolnave sau bătrâne.
A tămâia valoarea vieții înseamnă a educa copii și adolescenții la respectul față de cel mai sărac, la solidaritatea față de cei mai nevoiași, la suportarea pacifică a relelor suferite și la ascultatea plină de îndurare a durerilor celuilalt.
Mirul recheamă mortalitatea copilului din Bethleem, dar evocă și fragilitatea, slăbiciunea și caducitatea oricărei creaturi umane. Lumea de astăzi șterge orice cuvânt, orice imagine și gând care privește moartea. A gândi și a vorbi despre moarte nu înseamnă a crea un sens de frică și de anxietate, dar folosește pentru a ajunge să se vadă adevăratul sens al vieții prezente, pentru a avea discernământul corect în privința gesturilor de făcut.
Gândul morții reprezintă o frână împotriva oricărei nedreptăți, răzbunări și violențe, pe care mintea și sufletul omenesc le propun atunci când sunt paralizate de frică sau sunt întunecate de păcat. A gândi la sfârșitul vieții ajută să fugim de multe vicii și nenumărate rele care chinuie astăzi societatea noastră: avorturi, omucideri, egoism, invidii, războaie, violențe, corupție.
A ne aduce aminte de semnificația mirului este cu adevărat un unguent eficace, care ajută omul să învingă corupția materială și spirituală, pentru a se păstra integru în a face binele. Parfumul emanat de ungunetul dragostei devine un sprijin pentru cei care se clatină, pentru că lasă să se guste faptul că o viață onestă este mai fericită și mai plină de respect decât una făcută din compromisuri cu răul și o viață plină de fapte rele.
Înțelegerea darurilor magilor nu este o reflecție de o zi, dar este rodul unui drum interior pe care fiecare familie are posibilitatea de a o face în propria casă și comunitar. Tatăl, mama, fiul și fiica sunt chemați să-și ridice ochii spre ceruri, pentru a observa nașterea stelei speranței, care este diferită de multele lumini artificiale care strălucesc pe firmamentul lumii. într-o lume care vrea să propună ca fiind bun ceea ce este contrar nevoilor ei primare, familia creștină este chemată să meargă pe urmele magilor, ridicându-și privirea spre lumina Evangheliei care iluminează pe fiecare om.
Împotriva luminilor artificiale ale gender, ale fecundării in vitro, ale violării sacralității trupului, al traficului de ființe umane, ale paradisurilor artificiale ale drogurilor și ale separărilor facile, magii (ca membri ai familiei umane) învață familiei că adevărata bucurie și pace autentică este cea care se naște din fidelitatea conjugală, din indisolubilitatea căsătoriei, din fecunditatea sponsală, din acceptarea bătrânilor, din susținerea materială și spirituală a altor familii. 
 
Sursa: zenit.org

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

joi, 1 ianuarie 2015

În celebrarea Născătoarei de Dumnezeu

Umilinţa cu care Biserica se felicită

de Salvatore M. Perrella

Celebrarea Născătoarei de Dumnezeu, care în decursul istoriei a avut diferite situări în calendarele liturgice, cuprinde un obicei foarte uman şi profund, răspândit practic în toate culturile: felicitările adresate familiei noului născut, mamei sale, tatălui său. Fidelă faţă de acest imperativ de umanitate, şi Biserica se adună în prima zi a noului an civil în jurul sfintei familii a lui Isus şi se bucură împreună cu Maria şi împreună cu Iosif pentru naşterea acestei noi vieţi.
Însă Biserica ştie că este vorba despre o naştere specială: Iosif nu este tatăl biologic al noului născut; Maria a primit acest copil într-un mod cu totul nou şi nemaiauzit, prin puterea Duhului Sfânt. Deci felicitările pe care ea le adresează acestei femei şi acestui bărbat sunt pline de conştiinţa că se află în faţa unei minunăţii dăruite lor de Dumnezeu în folosul poporului la care aparţin, Israelul săracilor şi al credinţei suferinde şi al tuturor celor pe care însuşi Dumnezeu va voi să-i cheme să fie comeseni ai Împărăţiei sale, din Orient şi din Occident, împreună cu Abraham, Isaac, Iacob şi sfinţii taţi şi sfintele mame ale poporului alianţei.
Astăzi Biserica îi felicită pe Maria şi pe Iosif înainte de toate pentru credinţa lor: fără ea, Fiul lui Dumnezeu, unul din Treime, n-ar fi putut niciodată să devină unul dintre noi, solidar în toate în condiţia umană, cu excepţia păcatului. Îi felicită pentru curajul pe care l-au demonstrat: Maria, declarându-se slujitoarea Domnului, s-a expus pericolului de a fi considerată o adulteră, de a fi respinsă de propria familie şi de cea a soţului ei, de a fi condamnată fără milă.
La rândul său, Iosif, deşi fiind fiu al lui David, a acceptat să regândească radical rolul său de depozitar al promisiunilor mesianice şi de a le realiza pe căi care nu puteau să fie măsurate după exigenţele cărnii şi sângelui, pentru că acela care trăia în Maria provenea de la Duhul şi nu de la tradiţiile celor din vechime. Biserica îi felicită şi pentru umilinţa lor: puşi în faţa darului darurilor, acel Isus care va spune despre sine: "Eu sunt învierea şi viaţa" prezentându-se astfel ca paradisiacul "pom al vieţii", ei n-au "întins mâna" ca primii noştri părinţi şi n-au încercat vreodată să fie "stăpâni" ai Harului lui Dumnezeu.
De fapt, logica "patronatului" trădează o origine diferită de cuvântul originar al lui Dumnezeu: în ea există numai "obiecte", care trebuie luate şi consumate cu dezinvoltură şi după propria plăcere. Papa Francisc a scris în mesajul pentru ziua dedicată păcii: "Când păcatul corupe inima omului şi îl îndepărtează de Creatorul său şi de semenii săi, aceştia din urmă nu mai sunt percepuţi ca fiinţe cu demnitate egală, ca fraţi şi surori în omenitate, ci sunt văzuţi ca obiecte. Persoana umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu forţa, înşelăciunea sau constrângerea fizică sau psihologică este privată de libertate, transformată în marfă, redusă la proprietate a cuiva; este tratată ca un mijloc şi nu ca un scop" (nr. 4).
Când există numai "obiecte", cursa la competiţie şi la luptă pentru a le putea acapara apare drept cel mai normal dintre lucrurile evidente. Prin urmare, violenţa ucigaşă şi războiul continuu - fie el de natură politică, economică, socială, culturală - nu numai că nu pot fi şterse, ci în mod paradoxal trebuie să fie într-un anumit sens mărite prin forme mereu noi de exploatare a bărbaţilor, femeilor şi copiilor care n-au niciun titlu pentru a fi recunoscuţi ca aproapele propriu, pentru a ajunge chiar la prădarea planetei.
Însă nu trebuie căzut în greşeala de a considera logica "patronatului" ceva care se referă numai la societate şi la structurile sale politice şi economice. Ea strânge cu cleştele şi relaţiile fundamentale care dau identitate personală şi de gen fiinţelor umane: câţi copii sunt victime lipsite de apărare ale "viselor" mai mult sau mai puţin justificate sau justificabile ale propriilor taţi şi ale propriilor mame. Şi, în egală măsură, ale "coşmarurilor" lor. De aceea, fii şi fiice însemnaţi ca de un semn indelebil, cu refuzarea paradoxală a individualităţii lor şi a dreptului-obligaţiei lor de a trăi o istorie de viaţă pe făgaşul primirii ca paradigmă a lui humanum.
Şi Maria şi Iosif s-au aflat în faţa exigenţei de a alege să urmeze sau nu solicitările acestei logici "patronale": Maria ar fi putut să găsească, tocmai în virtutea darului şi semnului zămislirii feciorelnice, o mie de motive bune pentru "a nu tăia cordonul ombilical" şi a-l menţine pe Isus într-o stare de perenă "prezenţă în sânul ei", dar nu de naştere la viaţă, din moment ce aceasta implică ieşirea din sân. În acelaşi mod, Iosif ar fi putut găsi mii de justificări în a pretinde să fie "răsplătit" pentru acceptarea unui copil pe care nu l-a zămislit şi în a pune ca fundament pentru paternitatea sa voinţa de a-l face pe Isus fotocopia sa (imposibilă).
Însăşi promisiunea mesianică nu era scutită de lecturi şi interpretări de tip "patronal": va recunoaşte asta Isus însuşi când, adult fiind, va afirma că împărăţia lui Dumnezeu îndură violenţă şi cei violenţi o iau în stăpânire (cf. Mt 11,12). Însă, Maria şi Iosif nu au devenit niciodată instrumentele acestei logici; dimpotrivă, tocmai noutatea experienţei lor, noutate pe deplin trăită de ei şi integrată în toată persoana lor, a fost baza pe care Isus a putut să dezvolte dimensiunile umane ale libertăţii sale şi mai ales faţă de ceea ce tradiţia celor din vechime codificase ca normă imutabil şi plăcută lui Dumnezeu. De aceea, dacă am vrea să înţelegem care este umilinţa pentru care Biserica îi felicită pe Maria şi pe Iosif, am putea spune că este umilinţa cu care Isus, după botezul în râul Iordan de către Ioan Botezătorul, răspunde la ispitirile Satanei, care vor să-l inducă pe Fiul lui Dumnezeu să trăiască omeneşte filiaţia sa divină în forma "patronatului".
Credinţă, curaj, umilinţă: această triadă virtuoasă a făcut din Maria, din Iosif şi din Isus din Nazaret o familie promotoare a păcii. Este aceeaşi triadă virtuoasă care face din Biserică o comunitate de pace. Acolo unde ea este prezentă, este posibil pentru Dumnezeu însuşi să-i felicite pe bărbaţii şi femeile care sunt amestecaţi în mod liber cu ea până în fibrele cele mai intime ale sufletului lor, ale spiritului lor şi ale trupului lor.
De fapt, prin intermediul ei este posibil să se construiască globalizarea solidarităţii şi fraternităţii. "Ştim - mai scrie Papa Francisc în mesajul pentru Ziua Mondială pentru Pace - că Dumnezeu ne va întreba pe fiecare dintre noi: «Ce anume ai făcut cu fratele tău?» (cf. Gen 4,9-10). Globalizarea indiferenţei, care astăzi apasă asupra vieţilor atâtor surori şi atâtor fraţi, ne cere nouă tuturor să deveni artizani ai unei globalizări a solidarităţii şi fraternităţii, care să le poată reda speranţa şi să-i facă să reia cu curaj drumul spre problemele din timpul nostru şi perspectivele noi pe care el le poartă cu sine şi pe care Dumnezeu le pune în mâinile noastre" (nr. 6).

(După L'Osservatore Romano, 31 decembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu