MEDITAȚIE DESPRE RUGĂCIUNEA BOLNAVĂ
Rugăciunea, răspunsul omului la vizita zilnică a lui Dumnezeu în evenimente şi în întâlnirile interpersonale, este traseul sufletului, cu creaturile vizibile şi invizibile, în călătorie spre Infinit. Ea este strada de reîntoarcere îngerească, fraternă şi cosmică a omului spre Dumnezeu, calea pentru a duce la capăt itinerarul spiritual împreună cu Cristos, marele rugător, în care se întâlneşte drumul lui Dumnezeu către om şi toate căile spre Dumnezeu. Pentru că el nu este numai Adevărul şi Viaţa, dar este şi Calea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu ajunge mintea, voinţa şi inima, deoarece am risca să cădem în autosuficienţa şi în îndrăzneala de a ne pune în concurenţă cu Dumnezeu.
Tocmai pentru că este cale şi călătorie, rugăciunea cunoaşte şi bolile sale care pot fi astfel sintetizate: distragere, gust şi dezgust sau senzualitate spirituală, ariditate, obişnuinţă, neglijenţă, sau delăsare. Rugăciunea însă, ca şi viaţa omului, nu se măsoară ţinând cont de prezenţa sau absenţa bolilor, ci de continuitatea cu care se perseverează şi constanţa care se pune în ea, pentru că rugăciunea este o slujire care se îndeplineşte în fidelitate şi obedienţă. A ne ruga nu înseamnă a-L simţi pe Dumnezeu, adică o plăcere epidermică, o mâncărime plăcută a pielii, dar este o „căutare a lui Dumnezeu” şi deseori cu gemete, lacrimi şi suspine.
Distragerile
Mintea omenească se concentrează pentru a putea munci bine şi repede. Omul trebui deci să fie atent către sine însuşi şi către evenimentele care îl înconjoară. În privinţa rugăciunii, ca pentru oricare altă activitate umană, este posibil să se observe momente de distragere, aşa cum evanghelia ne aminteşte: în
grădina din Ghetsemani, discipolii au adormit. În alte texte din NT însă scrie: ochii lor se închideau de somn; totuşi au rămas treji (Lc 9, 32). Din texte se poate vedea că concentrarea este ceva mai mult decât simpla prezenţă fizică. Ea, pentru că este prezenţă, indică capacitatea de a fi interactivi, trecând peste orice limită.
Dar omul, chiar şi atunci când atenţia lui este capturată de evenimente care îl antrenează în mod direct şi care îl şi interesează, după un anumit timp, nu mai reuşeşte să menţină atenţia şi are loc o scădere a capacităţii sale interactive.
Tentaţia omului de a absenta în faţa prezenţei este neatenţia. În aceste cazuri, omul „menţine numai o prezenţă fizică”. Acest lucru se întâmplă şi în rugăciune care, ca şi celelalte activităţi ale spiritului uman, este supusă scăderii atenţiei. În această privinţă putem afirma fără teamă că nu există nici măcar recitarea unei simple Bucură-Te Marii fără o cât de mică neatenţie.
Mai mult încă, viaţa omului este totdeauna chinuită de o serie de factori care produc neatenţie: sănătatea, somnul, clima, etc. Capacitatea rugăciunii de a rămâne „atentă” este deci asediată de numeroşi factori de diferite naturi. Neatenţia deci nu este provocată numai de voinţa omului. A decide de a sta în faţa lui Dumnezeu, adică de a ne ruga, depinde de noi; a sta/a rămâne în faţa lui Dumnezeu nu depinde numai de noi.
Omul, chiar şi atunci când atenţia sa este capturată de evenimente care îl interesează, poate să se distreze, poate ceda. Mai mare distragere întâlnesc acele spirite care din natura lor au tendinţa de a se interesa concomitent de realităţi diferite şi poate fără nici o legătură între ele. Acest lucru nu vrea să spună că rugăciunea lor nu este eficace, nu este bună. Motivele de „aglomeraţie de gânduri” nu sunt într-adevăr, cauza lipsei de eficienţă a rugăciunii. Omul nu este un spirit pur, iar corporalitatea, care îl face subiect, îl pune în dinamismul istoriei şi deci al condiţionărilor timpului şi al spaţiului. Distragerea este una dintre aceste variaţii spaţio-temporale, care însoţesc viaţa omului. Din acest motiv trebuie spus că nu totdeauna trebuie spovedite distragerile care ne asaltă în timpul rugăciunii. Într-adevăr, este necesar să se distingă cele care depind de voinţa noastră de cele care nu depind de ea.
O lege fundamentală a rugăciunii este faptul că nu putem trăi fără distrageri şi că, în consecinţă, trebuie să le acceptăm, să continuăm să ne rugăm chiar împreună cu ele. Sf. Toma subliniază greutatea slăbiciunii omeneşti şi în rugăciune şi învaţă: «1) Se roagă bine în duh şi adevăr cel care a început să se roage fiind sfătuit de Duhul Sfânt, chiar dacă după un moment din cauza slăbiciunii omeneşti, sufletul său cedează distragerilor. 2) Mintea omului, din cauza infirmităţii naturii, nu poate sta prea mult timp concentrată: pentru că sufletul este atras în jos de greutatea slăbiciunii omeneşti. Iată de ce se întâmplă ca, în momentul în care mintea celui care se înalţă spre Dumnezeu prin contemplaţie, imediat să fie distrasă de vre-o lipsă. 3) Dacă unul în rugăciune se distrage cu voia lui, face păcat şi împiedică ca rugăciunea să rodească. De aici cuvintele lui Augustin în Regula sa: „Atunci când cu Psalmii şi imnurile îl rugaţi pe Dumnezeu, încercaţi să însoţiţi cu inima ceea ce spuneţi cu buzele”. Distragerea involuntară nu dăunează rugăciunii. De aici cuvintele lui Vasile cel Mare: „Dacă plin de păcate nu reuşeşti să te rogi atent, cu toate că încerci, Dumnezeu te iartă; pentru că nu eşti capabil să stai în faţa lui aşa cum trebuie, nu din neglijenţă, ci din cauza slăbiciunii” (Sum. Theol. II-II, q. 83, a. 13).
Cea mai fericită conceptualizare a experienţei distragerilor însă, o găsim în Comentariul Sf. Augustin la Psalmul 85. el scrie astfel: „Fraţilor mei, vă voi vorbi ca un om care trăieşte printre oameni şi care s-a născut din oameni. Să i-a fiecare inima în mâna sa şi să se ferească de orice adulaţie, măgulire sau ademenire. Nimic nu există într-adevăr mai prost decât a ademeni şi a se înşela pe sine însuşi. Fiţi deci atenţi şi priviţi câte lucruri/gânduri trec prin inima omului. Observaţi cum deseori aceleaşi rugăciuni sunt împiedicate de gânduri deşarte şi cu câtă dificultate inima rămâne în prezenţa Dumnezeului său. Ar vrea să se stăpânească şi să stea pe loc, dar imediat, pentru a spune aşa, fuge departe şi nu găseşte porţi care să-l poată opri, adică obstacole care să oprească zborurile şi divagaţiile sale astfel ca să poată sta locului şi să fie înveselit de Dumnezeu. Este dificil să se găsească, în mijlocul multor rugăciuni, una singură care a fost făcută bine. Fiecare ar putea spune, chiar dacă ceilalţi nu reuşesc, că el reuşeşte, dacă nu am citi în Scripturi că David, într-un text, se ruga astfel: „Am aflat, Doamne, inima mea pentru a te ruga”. Afirmă că şi-a găsit inima sa, ca şi cum aceasta de obicei ar fi fost departe de el. El trebuia s-o urmărească ca pe fugar şi nu reuşea s-o prindă, şi din acest motiv striga către Dumnezeu: „Inima mea m-a abandonat”. De aceea, fraţilor mei, revenind la expresia: „Tu eşti dulce şi blând”, mi se pare că am înţeles valoarea cuvântului blând. „Înveseleşte sufletul robului tău, pentru că spre tine mi-am înălţat sufletul. Tu într-adevăr eşti dulce şi blând”. Dacă afirmă că este blând, din câte mi se pare, o face pentru a indica că Dumnezeu suportă toate mizeriile noastre şi, în ciuda oricărui lucru, se aşteaptă de la noi ca să-L rugăm pentru ca El să ne perfecţioneze. Iar în momentul în care noi l-am rugat, bucuros primeşte rugăciunea noastră şi o împlineşte. Nu-şi aminteşte de multele rugăciuni pe care fără nici o logică le-a pronunţat, dar o primeşte pe acea singură pe care am reuşit s-o facem.
Fraţilor mei, iată un om care are un prieten. Într-o bună zi acest prieten începe o discuţie cu acel om iar mai apoi, în momentul în care acesta vrea să-i răspundă, se îndepărtează şi începe să vorbească cu o altă persoană. Cine l-ar mai suporta?
Sau, într-o zi tu mergi la judecător şi fixezi data audienţei iar apoi, după ce abia începusei să-i vorbeşti, îl abandonezi şi începi să sporovăieşti cu un alt om. Te-ar suporta judecătorul?
Şi totuşi Dumnezeu suportă inimile atâtor oameni care îl roagă chiar dacă în acelaşi moment se gândesc la lucruri extravagante, pentru a nu spune rele, sau chiar contrare lui Dumnezeu. Dar deja a gândi la lucruri inutile este o ofensă adusă celui cu care începusei să vorbeşti. Rugăciunea ta este un discurs cu Dumnezeu. Când citeşti, Dumnezeu vorbeşte cu tine; când te rogi, vorbeşti tu cu Dumnezeu.
Deci? Ar trebui să disperăm de neamul omenesc şi să spunem că un om este condamnat dacă vreun gând străin îl chinuie în timp ce se roagă şi acesta întrerupe rugăciunea? Dacă am spune astfel, nu ştiu, fraţilor, ce fel de speranţă ne-ar mai rămâne. Pentru că există pentru noi speranţă în Dumnezeu (mare este într-adevăr mila sa) să-i spunem: „Înveseleşte sufletul robului tău, pentru că spre tine mi-am înălţat sufletul”
Şi în ce fel a ridicat sufletul nostru? Aşa cum a putut, după puterile pe care tu i le-ai dat, şi aşa cum mi-a reuşit să prind inima în timp ce fugea de la mine? Dar nu-ţi aminteşti (imaginează-ţi că Dumnezeu îţi vorbeşte astfel) de câte ori ai stat în faţa mea şi te gândeai la lucruri inutile şi cu mare greu ai reuşit să-mi adresezi o singură rugăciune reculeasă şi continuă? „O, Doamne, tu eşti dulce şi blând!” Eşti blând pentru că mă suporţi. Din cauza bolilor mele eu tind să mă distrag. Vindecă-mă şi voi fi mai concentrat! Întăreşte-mă şi voi fi tare. Dar, fiindcă nu mă vei ajuta, suportă-mă, pentru că „Tu, Doamne, eşti dulce şi blând” .
Din comentariul autobiografic al lui Augustin se înţelege clar că şi pentru omul atins şi şlefuit de harul lui Dumnezeu, amestecul atenţiei cu neatenţia este o condiţie a vieţii spiritului. De aceea, în momentul în care omul se distrage nu trebuie să se descurajeze, deoarece distragerile fac parte din experienţa de credinţă şi de caritate până la a se putea configura ca aliment al rugăciunii.
Distragerile- izvor de rugăciune
Distragerile nu sunt numai şi totdeauna apă peste focul rugăciunii, dar lemn care alimentează focul şi nu o face să se stingă. Experienţa limitei coincide totdeauna cu deschiderea/disponibilitatea către har. Rugăciunea, în aceste cazuri, se specializează ca rugăciune de încredinţare şi asumă tonul amical al intimităţii: se comunică prietenului divin toată mulţimea de gânduri, de sentimente, de persoane şi ocupă sufletul şi încearcă să-l îndepărteze de la prezenţa lui Dumnezeu. Se întâmplă aşa cum se întâlneşte un prieten la sfârşitul unei zile şi se simte nevoia să i se comunice tot ceea ce ne-a atras atenţia mai mult în acea zi. Mergem deci la Dumnezeu cu întreaga noastră fiinţă, fără a elimina ceea ce am trăit într-o zi. Am fost învăţaţi eronat că trebuie să stăm în faţa lui Dumnezeu ca un elev la începutul lecţiilor: de cele mai multe ori suntem în faţa lui Dumnezeu ca elevul la sfârşitul lecţiilor. Îi vom spune lui Dumnezeu tot ceea ce am trăit în acea zi, şi mai ales experienţele care ne mai ocupă mintea: rugăciunea devine jurnalul căruia îi încredinţăm toate, chiar şi acele lucruri pe care nu am vrea să le scriem niciodată, pe nici o foaie. Distragerile devin astfel pagini intense ale unui colocviu de iubire.
Este necesar totuşi să punem în lumină că viaţa spirituală nu este rodul atenţiei omului, ci mai degrabă al harului lui Dumnezeu. Spune Psalmistul: „Dumnezeule, vino-mi într-ajutor, Doamne ca să-mi ajuţi, grăbeşte”. Acest verset al psalmului, nu fără motiv, este recitat la începutul rugăciunii. Nu există îndoială că nu numai împlinirea faptelor bune ale omului este rodul eficace al acţiunii harului lui Dumnezeu, dar şi începutul lor: „Sunt încredinţat de aceasta, că cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt, până în ziua lui Cristos Isus” (Fil 1, 6). Experienţa distragerilor alimentează deci, rugăciunea şi conduce omul ca să facă fapte de încredere necondiţionată, ca în cazul celor care naufragiază şi cer ajutor pentru a fi salvaţi. Distragerile invită la cererea de ajutor şi la implorarea prezenţei harului.
Nu trebuie să ne preocupăm de distrageri, dar este necesar să le putem înţelege pentru a le putea trata aşa cum trebuie. Aşa cum nu trebuie să repetăm rugăciunea, în momentul în care ne dăm seama că am fost distraşi, chiar şi pentru că, dacă nu am face aşa, am cădea în scrupulul rugăciunii şi deci într-o adevărată obsesie. Spune o regulă antică: „Error corrigitur ubi deprehenditur”. Este necesar să corectăm direcţia, în momentul în care ne dăm seama că am deviat.
Mai mult încă, acceptarea distragerilor, înţeleasă ca şi capacitate de a privi lucrurile aşa cum sunt ele, ca raport interior pe care persoana le instaurează cu evenimentul, dă posibilitatea de a observa cauzele, de a le înţelege efectiv, de a le înfrunta cu seninătate, de a prescrie terapia cea mai bună pentru a creşte în adevăr.
Terapia distragerilor
Din cele spuse până acum reiese o terapie a distragerilor care se poate sintetiza în următoarele „prescrieri” spirituale:
1. A accepta distragerile ca parte a experienţei noastre spirituale. A le accepta nu în mod supin (supus, servil, pasiv) dar a fi stăpâni pe ele cu seninătate. Tragicul nu este niciodată o dimensiune a materialităţii evenimentului, dar al raportului pe care spiritul uman îl instaurează cu persoanele, cu lucrurile, cu evenimentele. Dacă un copil cade din braţele mamei iar aceasta începe să urle, copilul, dacă nu a murit din cauză că a căzut, riscă să moară de frica urletelor sau pentru că mama este incapabilă să-l ajute în mod adecvat. Dacă în schimb mama rămâne „ senină”, nu schimbă gravitatea faptului, dar este în stare să ajute copilul direct sau chemând ajutor. La fel se întâmplă cu distragerile, în faţa cărora trebuie să ţinem o anumită distanţă care să ne permită să fim stăpâni pe situaţie fără a cădea într-un proces de nervozitate care derivă din neliniştea, anxietatea cu care înfruntăm evenimentul în cauză. Are loc acelaşi fenomen care se înregistrează atunci când nu reuşim să ne amintim un cuvânt despre care spunem că îl avem pe limbă: dacă ne vom încăpăţîna să ne aducem aminte imediat de acel cuvânt nu vom reuşi cu siguranţă şi vom deveni nervoşi. Dacă însă, vom accepta acel moment de amnezie, vom amâna pe mai târziu discursul nostru, în câteva minute poarta încuiată a minţii se va deschide pe neaşteptate şi ne va oferi cuvântul sau informaţia de care nu ne aminteam. Este necesar ca să nu ne încăpăţînăm cu distragerile, luptând cu orice preţ pentru a le alunga. Trebuie, în schimb, să învăţăm să convieţuim cu ele, aşa cum convieţuiesc cei răi cu cei buni: numai aceasta este calea de parcurs pentru a le extirpa din mintea noastră.
2. A face din distrageri obiect de conversaţie cu Dumnezeu. Astfel distragerile noastre devin izvor de rugăciune. Iar rugăciunea noastră nu va mai fi împiedicată, ci alimentată de distrageri. Rugăciunea distrasă, aşa cum am spus deja, este şi o rugăciune „povestită” şi de încredinţare: tot ceea ce trece prin mintea noastră avem curajul să-l încredinţăm lui Dumnezeu, ca adevăratului confesor al vieţii noastre. Putem să nu avem încredere în noi înşine şi în alţii, dar nu putem să nu avem încredere în Dumnezeu, în înţelegerea sa, în primirea sa: „Să ştii că Dumnezeu, în momentul în care vei intra în templul său, nu te mai judecă, dar te primeşte” . Rugăciunea devine astfel jurnalul sufletului. Astfel rugăciunea devine filtrul pentru a purifica distragerile noastre, iar verbalizarea care se pune în act cu rugăciunea consimte dreapta de-poluare şi evită îndepărtarea. Mai mult încă, a-i povesti lui Dumnezeu propriile slăbiciuni, propriile frustrări, ajută să se atenueze efectele care se nasc din ele, uşurând şi sensul de frustrare care are loc. Viaţa noastră spirituală este caracterizată şi de dubii. O experienţă tipică celor în vârstă, are loc atunci când sunt asaltaţi de tentaţii mai ales în privinţa credinţei şi a castităţii: se întâmplă deseori să se audă din partea unor spirite foarte pioase că se plâng de dubii de credinţă, de înjurături care ar fi pronunţate numai nu mintea, de sentimente de ură care reapar în inima lor, de a se simţi fizic oprimaţi de prezenţe externe, etc. În particular îşi pierd nădejdea că se vor mai mântui. Nu trebuie dată nici o atenţie acestor gânduri, care sunt şi tentaţii ale diavolului şi deci constituie o cruce cu care trebuie urmat Isus, trăind cu El în deşert, fiind siguri de victoria finală. Lucrul cel mai important este ca să nu ne culpabilizăm şi să considerăm distragerile ca un argument de rugăciune cu Domnul. Este necesar să-i povestim lui Dumnezeu tot ceea ce ne tulbură, ceea ce ne distrage. O astfel de relaţie de încredere cu Dumnezeu trebuie menţinut în orice moment, chiar şi atunci când ni se pare că nu avem nimic să-i spunem. În realitate, avem toate mizeriile noastre, luptele, conflictele, urile, invidiile noastre. „Ruşinea” distragerilor noastre nu trebuie să ajungă niciodată până într-acolo încât să ne ascundem de ochii lui Dumnezeu: ar fi ca şi bolnavul care se ascunde de medic; acesta nu s-ar vindeca niciodată.
3. A avea simțul umorului, a ştii să râzi de propriile distrageri şi să spui: „Doamne, îţi mulţumesc şi pentru această sărăcie a mea”, reţinându-te cerşetor în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi râde de distragerile noastre! Se povesteşte că un bătrân croitor napolitan, după ce a murit, a ajuns în paradis într-o zi în care comunitatea de acolo plecase la vânătoare. Astfel avu posibilitatea să se aşeze pe tronul lui Dumnezeu având ca scăunel pe cel al duşmanilor săi. Văzu o bătrână, o vecină de-a ei şi care era hoaţă, furând un pic de făină pentru a putea supravieţui. Mâniat de fapta femeii, luă scăunelul duşmanilor săi pe care îl aruncă din cer lovind-o chiar pe acea vecină care muri pe loc. Începu să-i fie frică şi ruşine şi se ascunse în spatele tronului lui Dumnezeu. Seara, când curtea cerească se reîntoarse, Sf. Petru îşi dădu seama că lipsea ceva din mobilier. Începură să-l caute pe hoţ şi îl găsiră tupilat în spatele tronului lui Dumnezeu. Bietul croitor povesti ceea ce făcuse. La care, Sf. Petru îi răspunse: „Ai uitat momentul în care în loc să ceri un metru de stofă pentru hainele pe care le făceai tu cereai doi metri? Şi apoi dacă Dumnezeu ar trebui să se uite la toate pungăşiile voastre, aş fi constrâns să reînnoiesc în fiecare zi mobilierul, iar banca paradisului ar da faliment”. Dumnezeu, de multe ori, este ca şi părinţii care în faţa primelor greşeli ale fiilor, în timp ce îi privesc cu teamă, surâd complăcuţi sub barbă pentru că fiul lor a mai crescut: există unele situaţii care sunt rodul vârstei şi al fragilităţii naturii umane. Trebuie lăsat timpul ca să şlefuiască omul, pentru că timpul este cel mai bun slujitor al lui Dumnezeu.
4. A folosi deseori perioade scurte de rugăciune. Nu putem pretinde să ne putem concentra pentru un timp mai îndelungat totdeauna. Uneori suntem ca cei bolnavi de stomac, care trebuie să mănânce puţin şi des. Trebuie să învăţăm să tratăm cu Dumnezeu cu spontaneitate şi încredere. Sf. Filip Neri obişnuia să recomande discipolilor săi rugăciunile jaculatorii, ca de exemplu: „Dumnezeule, vino-mi într-ajutor, Doamne ca să-mi ajuţi, grăbeşte!”; „Isuse al meu, vreau să te iubesc”; „Isuse al meu nu te încrede în mine!”, etc. Sf. Ioan Gură de Aur învăţa astfel: „Ca şi constructorii de case, când construiesc cu cărămizi, leagă construcţia cu lungi grinzi de lemn pentru ca să nu se dărâme, şi le aşază nu prea departe unele de altele dar mai apropiate, pentru ca să aibă mai multă siguranţă, aşa trebuie să faci şi tu; uneşte rugăciunile tale intercalându-le cu dese jaculatorii, şi astfel vei face viaţa ta mai sigură” . O optimă terapie împotriva distragerilor constă în a alimenta viaţa de rugăciune cu studiul şi lectura spirituală. Perioadele de rugăciune spontană trebuie intercalate cu perioade de rugăciune „asistată” de texte de rugăciune experimentate de către tradiţia liturgică, patristică şi hagiografică creştină. Mai ales vieţile sfinţilor produc în noi gustul după rugăciune.
5. A dezvolta rugăciunea cântată. Chiar şi atunci când ne rugăm singuri, trebuie dezvoltat cântul. Mai ales în recitarea liturgiei orelor.
6. Înainte să ne rugăm, trebuie să ne adunăm. Şi în rugăciune nu putem trece de la un exces la altul. Aşa cum ar fi dăunător pentru organism să trecem imediat de la frig la cald, tot la fel nu se poate trece de la o stare de împrăştiere/risipire şi gălăgie la o stare de reculegere şi de tăcere. Trebuie pregătită foarte bine trecerea. Înainte de a începe să ne rugăm este necesar să observăm un anumit spaţiu de timp de tăcere ca pregătire pentru rugăciune: tradiţia latină a codificat în Misal rugăciunile care trebuie recitate înainte de celebrarea Euharistică şi la sfârşit. Trebuie dezvoltat şi spiritul de respect şi de reverenţă în timp ce ne rugăm. Nu putem fi mojici sau golani în rugăciune.
7. Roadele spirituale ale distragerilor. Distragerile sunt „mesageri”, şcoală a vieţii: viaţa de îndurare, de înţelegere, de a nu judeca pe aproapele, viaţa umilinţei şi a răbdării. Trebuie să înţelegem, că, în fond, şi sfinţii aveau vreun defect. Uneori conştiinţa propriilor defecte şi umilirea pe care acestea le produce ajută la învăţarea şi observarea rugăciunii. Ceea ce contează în rugăciune este tocmai voinţa de a ne ruga, dorinţa de a-L căuta pe Dumnezeu şi a-L iubi. Evanghelia lui Ioan începe şi se încheie cu întrebarea pe care Isus Cristos o pune interlocutorului uman: „Ce căutaţi?” (1, 38). Iar discipolii răspunseră: „Rabbi (învăţătorule), unde locuieşti?”. Iar Isus: „Veniţi şi vedeţi” (1, 39). A căuta aparţine omului, a găsi este darul lui Dumnezeu. Dacă dorim să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu, dorinţa este ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la fiecare dintre noi. În fond, iubirea este setea de iubire iar rugăciunea este setea de rugăciune: „Trebuie să ne rugăm cu seninătate – sfătuieşte Thomas Merton – chiar dacă rugăciunea i-a o formă nearticulată. Dumnezeu este prezent în fiecare din noi, în ciuda tuturor lucrurilor care ar putea să ne îndepărteze de la El. prezenţa lui nu depinde de gândurile noastre despre El, dar numai de bunătatea şi îndurarea lui, şi nu de slăbiciunile şi sărăciile noastre. Amintirea prezenţei sale este ancora cea mai sigură în furtuna distragerilor...” .
Obişnuinţă şi rugăciune
Obişnuinţa este o regulă fundamentală a vieţii umane. Fiinţa umană este o fiinţă care trăieşte din obişnuinţe, din care cauză orice activitate este încadrată în această regulă de evoluţie şi libertate a omului. Ea priveşte atât momentul atenţiei cât şi al distragerii, atât activităţile principale cât şi cele secundare. Trebuie însă să se facă distincţie între bunurile durabile şi cele mai puţin durabile. Pentru bunurile care durează puţin, cantitatea de obişnuinţă pe care ele pot să le dezvolte este practic nul, tocmai pentru faptul că ele pot fi reînnoite. Pentru bunurile durabile, în schimb, din cauză că capacitatea de schimbare este aproape nulă (nu se poate schimba prea uşor soţia sau soţul), este mult mai uşor să se ajungă la obişnuinţă şi sfârşesc prin a plictisi şi deci a pune la încercare fidelitatea omului. Noutatea produce imediat interes şi reînnoieşte elanul vieţii; ea însă, este ca şi cum s-ar scărpina mâncărimile: iniţialei uşurări urmează dorinţa de a încerca din nou aceeaşi senzaţie riscând să se producă o plagă pe trupul uman, care devine apoi izvor de durere şi nu de bucurie.
Rugăciunea, ca şi viaţa de căsătorie sau alte bunuri care invocă fidelitatea unei vieţi întregi, este un bun care durează şi deci trebuie supus obişnuinţei, ca de altfel toate bunurile care durează şi care sunt expuşi uzurii timpului.
În viaţa spirituală există o regulă după care, în aşa numitul „moment de logodire”, adică la început, Dumnezeu se face prezent, în timp ce în „momentul căsătoriei” Dumnezeu se ascunde. În momentul „ascunderii” lui Dumnezeu, trebuie să ne amintim de prezenţa sa şi să nu facem ca şi copii care gândesc că au rămas singuri în momentul în care încep să umble: în realitate părinţii s-au ascuns tocmai pentru a-i observa şi a-i face să crească, dar sun gata să-i ajute şi să se facă prezenţi în momentul pericolului şi al căderilor. Obişnuinţa, ca şi ascunderea, fac parte din iubire. Şi în rugăciune ne obişnuim: această experienţă nu trebuie trăită ca un moment de inautenticitate, ci ca o faţă, un aspect al rugăciunii înseşi.
Obişnuinţa, mai ales atunci când se leagă de iubire sau de viaţa religioasă, este percepută ca simbol negativ. În schimb, ea este semnul prezenţei vieţii. Rugăciunea trebuie să aibă o punctualitate a sa şi să fie cronometrică, aşa cum este mâncatul şi dormitul până la punctul ca, aşa cum unul simte crampele în stomac, dacă la ora stabilită nu mănâncă şi nu este în stare să mai muncească, tot la fel când persoana nu se roagă se simte rău, simte crampele sufletului. Este vorba de acea indispoziţie sau părere de rău pe care îl simte fiecare dintre noi în momentul în care a chiulit de la rugăciune fără un motiv serios. Este vorba de o adevărată durere care recheamă viaţa la coerenţă, la stabilirea calităţii vieţii interioare, în stare să alerteze cele mai bune energii ale spiritului şi să amintească că rugăciunea este semnul autenticităţii credinţei.
Rugăciunea ar trebui să devină ca şi nevoia de a vedea chipul persoanei iubite. Spune un proverb italian: „Iubirea găseşte totdeauna timp pentru a vizita persoana iubită”. Obişnuinţa devine astfel ca respiraţia vieţii şi deci, trebuie să devină ceva natural fiinţei umane şi însăşi vieţii sale. Este aceasta obişnuinţa vitală, care este şi o obişnuinţă creatoare în stare să facă din fiinţa umană creatorul destinului vieţii sale şi paznicul fidel al vieţii altora.
Dacă în unele cazuri obişnuinţa poate deveni indiferenţă, în alte circumstanţe ea indică prezenţa constantă la propriile obligaţii, garantându-le păstrarea, evoluţia şi permanenţa în timp.
Obişnuinţa înseamnă a ne educa, a ieşi din starea de minoritate a existenţei pentru a intra în starea de adult. Omul nu trăieşte numai din spontaneitate, care deseori este semnul animalităţii şi al infantilismului. Dacă viaţa omului ar fi făcută numai din spontaneitate, omul ar ajunge foarte repede la moarte, sau ar fi un veşnic copil. Omul deci, are nevoie de exerciţiu, de constanţă, de obişnuinţă, iar dacă nu este obişnuit, se alterează, se istoveşte repede. Se poate afirma că obişnuinţa este legea fundamentală a existenţei rugăciunii şi, deci, trebuie să fie educată, în conştiinţa că rugăciunea este ca şi respiraţia sufletului.
Omul este rodul sau fiul faptelor sale, nu este numai subiectul şi tatăl lor. Şi, în măsura în care le face, devine mai matur şi mai om. Obişnuinţa este una din izvoarele creativităţii fiinţei umane, este canalul genialităţii, pentru că îi permite geniului să nu rămână în veleitate. Nu este cauza geniului, dar îi permite acestuia să intre în istorie. Într-adevăr, ce anume permite geniului să fie astfel? Nu numai patrimoniul darurilor sale naturale şi înclinarea naturală, dar şi constanţa şi tehnica rodul fidelităţii care constrânge.
Obişnuinţa nu este cauza vieţii spirituale, dar îi permite să se exprime. Schimbarea, contrară obişnuinţei, nu cunoaşte bucuria fidelităţii. Ceea ce face nou raportul spiritual nu este deci, schimbarea, dar este aceeaşi dimensiune spirituală cu care se trăieşte viaţa, în fiecare zi, în orice moment. Marii artişti nu au nimic dacă posedă numai emoţiile şi nu au în schimb materialul creaţiei.
În acest fel, obişnuinţa şi schimbarea se întrepătrund, sau mai bine zis, se racordează obişnuinţa de astăzi la creativitatea de mâine. Obişnuinţa este „aşteptarea creativă” a momentului fecundităţii.
Obişnuinţa este şi semnul fidelităţii, este salariul pe care omul trebuie să-l plătească pentru a fi fidel. Viaţa omului este linie de spontaneitate, libertate şi constrângere. Este necesar ca să fie legate una de alta spontaneitatea cu creativitatea şi cu supunerea. Artistul, în acest sens, ştie prea bine că pentru a fi liber trebuie să se supună unor reguli şi, deci este chemat să îmbine acest două aspecte. Mai mult încă, cel care iubeşte, şi care iubeşte în mod autentic, vrea totdeauna să depindă de cineva, pentru că nu vrea să lase iubirea la capriciile timpului şi al altora.
Obişnuinţa este o lege fundamentală a spiritului. Spontaneitatea trebuie păzită cu constrângerea. Cel care nu este constrâns va creşte strâmb, aşa cum fac mamele cu copii deabia născuţi.
Creşterea vieţii spirituale presupune observarea unor reguli constante, aşa cum viaţa cere regularitatea respiraţiei, dacă nu vrea să îmbătrânească prea repede şi să intre într-o agonie prelungită.
Este necesar ca să se dozeze, cel mai bine posibil, o dinamică, făcută din spontaneitate şi constrângere. Acest dozaj are pentru omenire o valoare salvifică. Spontaneitatea naşte din constrângere, care la rândul ei devine suportul spontaneităţii.
Obişnuinţa este semnul iubirii, este capacitatea omului de a şti să se nască din nou. Omul poate spune că se roagă cu naturaleţe în momentul în care obişnuinţa a început să-l posede şi îl conduce cu naturaleţe să se roage. Omul de astăzi, înşelat de mitul creativităţii, elimină obişnuinţa ca semn al falimentului, dar este ca un copac fără rădăcini, „pentru că cea stearpă va naşte de şapte ori, iar cea cu copii mulţi va fi neputincioasă” (1 Sam 2, 5). Bucuria rugăciunii poate fi sterilă iar obişnuinţa fecundă. Viaţa omului fără obişnuinţă este o viaţă fără frumuseţe. Ca şi acei copaci lăsaţi în bătaia vântului şi care nu sunt constrânşi de un par sau o sârmă care să-i ţină drepţi pentru a nu creşte strâmbi
Rugăciunea din „obişnuinţă” este şi semnul „sărăciei” omului. Rugăciunea se naşte şi din experienţa sărăciei sale. Dacă, în fiecare zi, tot ceea ce se face este rugăciune, trebuie să existe deci, momente privilegiate în care omul simte exigenţa de a se ruga. Persoana umană iese din adolescenţă atunci când are intuiţii profunde, cum ar fi:
- a recunoaşte că este un sărman păcătos;
- a recunoaşte că este necesar să fie fidel ordinii şi obişnuinţei;
- a nu visa niciodată lucruri diferite de cele pe care le posedă, mai ales la o anumită vârstă.
Obişnuinţa reuşeşte să facă din omul care iubeşte un îndrăgostit, şi nu invers. Obişnuinţa poartă cu sine mesajul bucuriei iar spontaneitatea mesajul satisfacţiei. Bucuria este semnul unei vieţi reuşite, satisfacţia este semnul unei vieţi neliniştite. Spontaneitatea conduce la satisfacţie, obişnuinţa în schimb la bucurie. Obişnuinţa nu este negarea spontaneităţii, ci păstrarea pentru spontaneitate. Putem afirma că obişnuinţa este paznicul vieţii.
Obişnuinţa nu conduce la plictiseală, dar este cea care hrăneşte fidelitatea. Aliata naturală a geniului, îl face pe om să trăiască într-o fidelitate constantă în faţa obişnuinţelor care ar vrea să facă din om un sclav. Cel care trăieşte din obişnuinţe nu merge în căutarea celuilalt, pentru că ştie că l-a găsit deja.
Obişnuinţa este oboseală, dar şi un pasaj obligat către libertate, către libertatea slujirii. Să ştii că dansul, ca şi realităţile cele mai frumoase ale vieţii, sunt rodul silenţiului, al disciplinei şi al spontaneităţii. Trebuie să fim ca şi copii, care doresc regulile jocului, care permit ca să se joace. Fără constrângere se riscă să nu se mai poată comunica cu nimeni şi „nimeni nu doreşte libertatea de a nu fi înţeles”. Dar pentru ca tu să fii liber- de acea libertate pe care o posedă cântăreţul care improvizează pe instrumentul cu coarde, nu este poate necesar ca eu înainte să-ţi exercit degetele şi să te învăţ arta de a cânta? (...). Şi pentru ca tu să ai acea libertate pe care o posedă poetul, nu este oare necesar ca tu să-ţi fi bătut mintea şi să fi realizat la un stil propriu? Acest lucru semnifică a lupta, a accepta constrângerile şi a rezista” .
Obişnuinţa semnifică libertate, pentru că nu este altceva decât voinţa devenită istorie de toate zilele, victorie şi rodul unei lungi lupte care a ştiut să plăsmuiască caracterul omului şi să-l îndrume spre intrarea unei aventuri umane şi spirituale. Iar dacă un om astfel eliberat va putea renunţa la mâncare şi la băutură, nu va putea face acest lucru în privinţa rugăciunii (cfr., Maximilian Kolbe, martirii, etc.), devenită atmosferă a vieţii umane.
Gust şi dezgust
Un alt obstacol în rugăciune este senzualitatea, adică a vrea să simţi gustul rugăciunii. În viaţa spirituală, acesta este un mare pericol, pentru că nu se poate trăi fără bucuria interioară, aşa cum în toate realităţile umane nu se poate trăi fără entuziasm.
Se întâmplă uneori ca, după ce s-a făcut o întreagă săptămână de exerciţii spirituale, când persoana se întoarce acasă, nu se mai roagă câteva zile; sau, după ce ne-am rugat două, trei ore în şir, tratăm rău prima persoană pe care o întâlnim, sau avem căderi morale. Aceasta este o constantă medie a vieţii spirituale, pe care cu toţii mai mult sau mai puţin o experimentăm, în afară de cazuri rare sau în cazul în care s-a ajuns la un nivel spiritual mai ridicat (???). Cu toate acestea nu trebuie să ne descurajăm, nu trebuie să ne pierdem încrederea niciodată, niciodată să nu spunem că rugăciunea noastră nu are nici o valoare. Rugăciunea şi fidelitatea sunt valabile atunci când, cu toate căderile noastre, ne ridicăm şi mergem din nou pe urma lui Cristos. Aceasta este fidelitatea adevărată şi ea se măsoară cu perseverenţa. Ca o electrocardiogramă care este bună atunci când este sinuoasă, în timp ce una plată indică că inima nu mai trăieşte, tot la fel şi viaţa spirituală, care este făcută din contraste, din căderi, din ridicări, nu este niciodată liniară. Aceasta este viaţa spirituală adevărată.
O tentaţie infantilă, care se întâlneşte mai ales la cei tineri, este acea care afirmă că, dacă nu se simte înclinaţie pentru rugăciune, este mai bine să nu se roage. Este vorba aici de o tentaţie „carnală”: dacă te rogi numai atunci când te simţi înclinat să te rogi, vei abandona de tot rugăciunea, şi acest lucru indică numai dorinţa trupului. Nu vei putea să lucrezi la opera mântuirii tale fără oboseală. Tocmai momentul în care simţi dezgust, este măsura cu care se măsoară bunătatea rugăciunii tale cu fidelitatea, cu angajamentul şi cu munca. La fel cum se întâmplă atunci când suntem bolnavi şi simţim dezgust faţă de mâncare- şi tocmai atunci este momentul în care medicul ne umple de vitamine şi ne constrânge să mâncăm mai mult şi mai bine- tot la fel atunci când simţim dezgust faţă de lucrurile spirituale, trebuie să recurgem la mai multă hrană spirituală, la rugăciune. În viaţa spirituală există totdeauna un moment, de natură ciclică, timp în care trebuie să ne supunem în mod inevitabil, legilor încercării, ale privegherii, ale angajamentului şi ale sacrificiului. Se întâmplă ca atunci când unul învaţă să cânte la chitară sau un alt instrument muzical şi încep să i se facă bătături la degete: dacă unul abandonează ceea ce a început, nu va mai învăţa niciodată; dacă în schimb reuşeşte să suporte această durere, va reuşi apoi să sune bine, pentru că s-a antrenat, şi prin încercări multe a făcut degetele sale să suporte duritatea corzilor.
Se poate întâmpla şi, mai ales persoanelor angajate în activitatea apostolică, ca în timpul rugăciunii să nu afle prea multă consolare. Pare paradoxal, dar uneori este Dumnezeu cel care vrea să facă să se înţeleagă că vocaţia lor nu este acea de a se întinde în rugăciune, ci să se dedice mai intens vieţii apostolice. Dacă Dumnezeu ar da acestor suflete să guste dulceaţa rugăciunii, ei s-ar simţi fascinaţi de contemplaţie şi ar dispreţui acţiunea cu riscul de a contracta „diabetul spiritual”. Este necesar deci să fim atenţi ca să nu considerăm „dezgustul” în rugăciune ca o boală a sufletului, când el este, în multe cazuri un dar al lui Dumnezeu, în care trebuie să rămânem fideli propriei vocaţii până când bunătatea divină nu va arăta că vrea altceva de la noi. Dar toată această experienţă poate fi înţeleasă numai cu ajutorul unui director spiritual.
Ariditatea spirituală
Un alt obstacol este ariditatea. Când o persoană este doborâtă, din motive persoanele sau din alte cauze, se simte în ariditatea cea mai neagră. Pentru viaţa spirituală, ariditatea este un moment de fecunditate. Există momente în care ne simţim ca un lemn dus de curentul apelor. Dacă ne-am găsi într-un curent foarte puternic, salvarea noastră ar consta nu în a ne opune curentului, ci în a ne lăsa transportaţi; a ne opune ar semnifica irosirea puterilor noastre, şi a înota, inevitabil, ne-ar duce la moarte.
În viaţa spirituală există perioade de exod, momente de trecere, de post şi de rugăciune. De exemplu suntem incapabili să ne rugăm în momentele de depresie psihică. Una din primele reguli în aceste situaţii este acea de a face plimbări, şi a spune eventual jaculatorii. Trebuie să existe în rugăciune acest post, care trebuie unit cu un sens de abandon şi de încredinţare lui Dumnezeu: aceasta este adevărata rugăciune. Se poate, deci, afirma cu o anumită siguranţă că în acest cazuri putem și trebuie să postim. „Porunca lui Dumnezeu de a-L iubi din toată inima, din tot sufletul, cu toată mintea şi cu toate puterile nu înseamnă că inima şi sufletul trebuie să simtă totdeauna această iubire. Este un har pe care bunătatea lui îl dă cui vrea. De obicei, la început Dumnezeu dă sufletelor pe care le atrage la sine, mari gusturi sensibile şi multe consolări şi, după un pic, permite ca să fim lipsiţi sau chiar, uneori, să cădem în descurajare până a experimenta dezgust în tot cea ce zic sau fac; şi nu mai simţim nici o plăcere, nici în rugăciune, nici în împărtăşire, nici în oricare alt lucru. Cel care, cu toate acestea, face ceea ce poate, este fidel. Îl slujeşte pe Dumnezeu din iubire către Dumnezeu. Aşa cum se întâmpla cu acel cântăreţ care fiind surd, nu găsea altă plăcere în frumuseţea sunetelor pe care le scotea decât acela de a-l face fericit pe prinţul căruia îi cânta” .
Nimeni nu poate abandona vocaţia sau misiunea sa pentru că nu este consolat sau mai rău, este continuu tentat şi deseori cade: în acest cazuri, sfatul sfinţilor este acela de a nu abandona propriile obligaţii, chiar dacă ar costa foarte mult, chiar dacă se obţine numai dezolare şi durere care uneori ajung până la sentimentul de faliment (în mijlocul furtunii nu lua decizii). Nu trebuie sucombat în faţa dezgustului, chiar dacă este puternic, continuu şi intens. Durerea nu este răul omului, aşa cum fericirea nu înseamnă lipsa durerii: răul este absenţa unei relaţii din care cauză durerea devine principiu de moarte. Dezgustul nu este moarte pentru că voinţa vieţii, care însufleţeşte credinţa, constituie adevărata forţă misterioasă a omului. Acesta este momentul de deschidere spre har, de a se iubi aşa cum se iubeşte un fiu bolnav sau un mădular al trupului nostru. Pentru că este momentul punerii pe cruce, care pentru credincios este deschiderea spre viaţa cea adevărată.
Există o purificare continuă prin evenimentele fericite şi triste, şi chiar şi minutele crezute inutile de noi sunt momente privilegiate ale întâlnirii cu Dumnezeu, încrucişarea unde harul ne aşteaptă pentru ca din inima noastră să ţâşnească strigătul de a fi salvaţi şi de ajutor care trebuie să se ridice către El din adâncul inimii noastre. Momentele de agonie ale drumului nostru sunt acelaşi pe care Domnul le-a cunoscut pentru noi, pentru acea intimă solidaritate de iubire care l-a condus să împărtăşească sudoarea sângelui şi frica morţii astfel ca, găsindu-ne noi în aceleaşi circumstanţe, să nu cumva să ne scandalizăm de noi înşine. Există totdeauna asistenţa divină care înlocuieşte ariditatea noastră spirituală, sau, cel puţin la ceea ce noi numim tristeţea noastră. Din acest motiv toate clipele vieţii noastre asumă o valoare spirituală în ochii Tatălui ceresc până la punctul că putem afirma că ele sunt voite de Dumnezeu. Nimic nu trebuie să fie dispreţuit de noi.
A ceda dezgustului înseamnă a nu crede în fecunditatea agoniei din Ghetsemani, care are dulceaţa sa ascunsă şi trebuie să se asemene cu durerile naşterii, şi nu cu horcăiturilor vieţii. Cât dezgust şi amar a umplut sufletului lui Cristos! Iar El s-a lăsat ajutat de ai săi, de Simon din Cirene, de Veronica. Nu din întâmplare Dumnezeu a împletit aceste momente de intensă durere cu evenimentele mai dureroase ale vieţii noastre.
Să nu ne simţim inutili în momentul dezgustului: există o frumuseţe misterioasă pe care numai Dumnezeu o cunoaşte, particulă de hostie care se jertfeşte şi se schimbă în însăşi durerea lui Dumnezeu. Suntem ca şi Isus pe cruce, abandonat lui Dumnezeu care pare că s-a îndepărtat de El, dar care în schimb moare cu El în îmbrăţişarea cu Tatăl căruia îi redă viaţa.
Ne rugăm deci nu pentru a căuta plăcere sau pentru a obţine consolare interioară, dar pentru a trăi după voinţa lui Dumnezeu, în blândeţe şi răbdare.
Învaţă în aceste momente să taci, să suferi, să te bucuri şi să te uiţi pe tine însuți.
Neglijenţa
Lumea rugăciunii se loveşte deseori de stâncile insuficienţelor noastre umane. Ea nu este numai darul lui Dumnezeu, alianţă pe care Dumnezeu o încheie cu noi şi cu poporul adunat de El, dar este şi o obligaţie a omului. Darul este lăsat în mâinile noastre iar noi suntem chemaţi să luptăm nu numai împotriva neglijenţei noastre dar şi împotriva neglijenţei altora. Tentaţia spontaneităţii într-adevăr, ar putea să ne conducă către o comportare fără reguli, la instantaneitatea momentului, lăsând totul improvizaţiei. Această atitudine adolescenţială a rugăciunii contagiază o mare din poporul creştin, şi nu numai pe cei mai tineri. Rugăciunea, mai ales cea liturgică, necesită pregătire, celebrare ordonată, frumuseţe în mişcări şi coordonarea gesturilor personale şi comunitare. La întâlnirea cu Cristos nu se merge nepregătiţi sau puţin îngrijiţi; mai mult încă, se pune toată atenţia necesară nu numai pentru propriile haine, dar pentru orice atitudine atât interioară cât şi exterioară. Mai ales la întâlnirea cu Mântuitorul nu se merge în grabă şi aproape fugind.
Un alt mit foarte prezent în rândul poporului creştin este lupta, în numele unei sărace înţelegeri, împotriva oricărei forme de eleganţă, de o căutată dar măsurată frumuseţe, pe care rugăciunea creştină o poartă încă de la originile sale. Misterul cere totdeauna un văl estetic care să acopere chipul lui Dumnezeu şi lasă să se întrezărească trăsăturile profunde ale vieţii sale. Chiar şi săracul are nevoie de frumuseţea rugăciunii pentru a-şi putea înălţa mintea spre Infinit.
Dacă este adevărat că insuficienţele nu trebuie să blocheze rugăciunea creştinului, fiecare are datoria de a îndepărta orice obstacol, atât extern cât şi intern, ritmului vital al rugăciunii. Fiecare trebuie să se simtă responsabil în funcţie de locul pe care îl ocupă în Biserică.
În acest sens, este foarte urgentă recuperarea unei sănătoase asceze atât personale cât şi comunitare. Tocmai pentru acest scop, creştinul va fi fidel timpurilor „forte” de rugăciune; nu va recita rugăciunile în grabă, se va preocupa să observe pauzele, mai ales atunci când se roagă singur, se va autoeduca pentru a păstra momente de tăcere; se va opri în timpul lucrului pentru a-l însera pe Dumnezeu în misterul timpului, nu va căuta comoditatea locului şi al spaţiului; nu va deranja rugăciunea comunitară cu discursuri inutile, nu se va lăsa cuprins de lene, va fi punctual la rugăciunea comunitară, nu va ridica prea tare tonul în timpul rugăciunii comunităţii, se va supune gesturilor comune fără a pretinde să fie original.
În rugăciune trebuie să existe o ordine, care să o structureze şi din persuasivă să o facă edificantă. Trebuie protejată viaţa rugăciunii de orice arbitru personal şi de orice fel de anarhie pentru a asigura dezvoltarea vieţii supranaturale. Conştienţi fiind că ordinea externă păstrează viaţa interioară şi că ritul şi observarea lui păstrează pietatea.
