miercuri, 7 decembrie 2011

SF. FECIOARĂ MARIA, NEPRIHĂNIT ZĂMISLITĂ


„O, femeie plină și preaplină de har, preamarea ta plinătate se revarsă asupra întregii creații pentru a o revigora! O, Fecioară binecuvântată și preabinecuvântată, prin binecuvântarea ta este binecuvântată întreaga natură, nu numai creatura de Creator, ci și Creatorul de creatură!” 
Iată cum o lăuda Sf. Anselm pe Sf. Fecioară Maria Neprihănit Zămislită, iată cu ce superlative i se adresa ei! În ajunul acestei sărbători prea binecuvântate, ne unim și noi cu întreaga Biserică și cu toți sfinții, în special cu Sf. Francisc și mai ales cu Fericitul Ioan Duns Scotus care atât de mult a luptat și a stăruit pentru a vedea recunoscută Zămislirea Preasfintei Fecioare Maria ca Neprihănită, din prima clipă a zămislirii ei – in primo instanti suae conceptionis – prin harul şi privilegiul singular al lui Dumnezeu atotputernicul – singulari omnipotentis Dei gratia et privilegio – în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc – intuitu meritorum Christi Iesu Salvatoris humani generis – a fost păzită neatinsă de orice pată a păcatului strămoşesc – ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem – este revelată de Dumnezeu şi de aceea trebuie crezută cu fermitate şi în mod inviolabil de toţi credincioşii”.
Acesta este enunțul dogmei. Dar, în afară de faptul că suntem obligați să credem dogmelor stabilite de Biserică, cu ce anume îmbogățește aceasta spiritualitatea noastră, trăirea noastră? Am putea trăi fără acest adevăr de credință? Să ne întrebăm ce înseamnă să avem o mamă comună, ferită de păcatul strămoșesc din primul moment al Zămislirii ei.

 Înainte de toate cred că acest adevăr o privește pe Maria și pe Dumnezeu. Prin neprihănirea ei, Dumnezeu a voit să recreeze încă odată umanitatea – în persoana unui om – așa cum o făcuse la început. De aceea, dacă Isus este începutul noii creații, Maria este anticiparea acesteia. Maria, asemenea lui Ioan Botezătorul, este Înainte Mergătorul Mântuitorului, încă înainte ca El si fi intrat în această lume. Maria, datorită acestui privilegiu, putem spune fără să greșim, este Înainte Mergătorul nostru în fața Mântuitorului. De altfel, orice mamă, poate fi considerată astfel: mamele noastre, care ne merg înainte, ne poartă în brațele lor înainte, ne călăuzesc pașii înainte în viață, și de multe ori ne preced și în viața de dincolo, pentru a ne pregăti prezentarea în fața lui Dumnezeu.

În al doilea rând, în Maria se împlinește cuvântul lui Dumnezeu prin gura Sf. Paul din scrisoarea către Romani, care spune: Unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul, pentru ca, după cum păcatul a domnit prin moarte, la fel, harul să domnească prin justificarea ce duce la viața veșnică prin Isus Cristos, Domnul nostru (Rom 5, 20b-21).

De aceea, dacă – așa cum spuneam mai înainte – acest adevăr o privește în primul rând pe Maica Domnului și pe Dumnezeu – în al doilea rând ne privește pe noi, ca indivizi și ca umanitate, căci, așa cum păcatul săvârșit de unul a intrat în toată omenirea, harul, primit în prisosință de o persoană, s-a revărsat peste întreaga umanitate. Aici se împlinește un alt cuvânt al Scripturii care spune: harurile, darurile și carismele, talanții – sunt dați totdeauna unei persoane spre utilitatea tuturor. Prin darul neprihănirii primit de Maria, acesta s-a revărsat peste întreaga omenire, ca să fim sfinți și fără prihană în fața lui, în dragoste (Ef 1, 4). Așadar, dragostea noastră trebuie să fie neprihănită înainte de toate, în fața lui Dumnezeu, căci, la urmă, ceea ce va rămâne în urma fiecărui om este dragostea. În acest sens, putem spune că religia creștină este religia dragostei, a dragostei veșnice. Maria Neprihănit Zămislită, exprimă prin acest adevăr, dragostea fără margini a lui Dumnezeu față de oameni, iar această dragoste, prin Maria a fost dezveșnicită, adică a devenit posibilă pentru oameni. Iată rolul Mariei, învățătura acestei sărbători: fiind neprihăniți într-u dragoste, iubiți-vă unii pe alții; iubindu-vă unii pe alții, neprihăniți veți fi.   

Botezul, Taina bucuriei împărtăşite divino-uman

Prin orice lucrare divino-umană a Bisericii ni se creează bune ocazii de vii împliniri şi reale motive de bucurii duhovniceşti. Cel mai întemeiat motiv că bucuria este reală nu-i altul decât acela că în lucrarea lui Hristos prin Biserică, omul se întâlneşte direct cu Dumnezeu, firescul omenesc cu harul dumnezeiesc, văzutul cu nevăzutul. Iar orice astfel de întâlnire nu se consumă decât în bucurie negrăită cu reverberaţii veşnice.
Botezul, de exemplu, prilejuieşte bucurie deopotrivă lui Dumnezeu şi omului. Mai întâi, prin Taina Sfântului Botez Dumnezeu îl face pe om părtaş la bucuria Sa de Fiul Său: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut" (Ps. 2, 7), iar apoi, părinţii după trup îl fac părtaş pe Dumnezeu la bucuria lor de fiul lor, prin actul botezării lui în numele Sfintei Treimi. Dar această reciprocă bucurie nu se poate împlini decât în taina simţirii interpersonale prin credinţă. În afara ei, asistăm la acte inconştiente ce se înscriu cel puţin pe linia tradiţiei orale, sociale şi conjuncturale.
Acest fapt al bucuriei reciproce este trăibil numai în taina persoanei. Numai persoana nu păstrează nimic pentru sine, ci totul împărtăşeşte cu ceilalţi. Astfel, în Sfânta Treime Tatăl se bucură cu Duhul de frumuseţea Fiului Său, Fiul se bucură şi El cu Duhul de bunătatea părintelui Său, iar Tatăl se bucură împreună cu Fiul de blândeţea Duhului Sfânt. Şi tocmai pentru că este o bucurie treimică a Dumnezeului Atotputernic, ea este o bucurie deplină şi absolută. Dar Dumnezeu nu este egoist. El împărtăşeşte totul cu făptura Sa, zidită în chipul şi din iniţiativa Fiului, cu binecuvântarea şi fiinţarea Tatălui şi prin lucrarea şi însufleţirea necontenită a Duhului Sfânt.
Însă omul n-a avut răbdare să crească în lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea (Efes. 3, 18) înţelegerii acestei Taine a împărtăşirii reciproce de bucurie şi de aceea i-o oferă iarăşi Fiul întrupat, deodată, deplină şi anticipat în Taina Sfântului Botez: naşterea din apă şi din Duh a ipostasului biologic în ipostas eclesial. Această naştere "din apă şi din Duh" (In. 3, 15) este o reiterare la nivel creat a naşterii Fiului din Tatăl mai înainte de veci. Căci aşa cum Fiul se naşte din veci din Tatăl fără de mamă, tot aşa omul în Sfântul Botez se naşte prin har din mama Biserică fără de tată. Singura diferenţă constă în calitatea fiinţei celui născut. Astfel, Fiul dumnezeiesc Se naşte fără de ani şi fără de mamă din Tatăl mai înainte de veci, iar din mamă (Maica Domnului) fără de Tată se naşte prin Duhul Sfânt la "plinirea vremii" (Gal. 4, 4), spre încredinţarea omului de preţuirea iubirii Sale faţă de el. De asemenea, la naşterea fiecărui om este prezent tainic şi neostentativ Tatăl-Dumnezeu, care oferă fiinţialitatea iubirii Sale prin chipul Fiului - motiv pentru care orice nou-născut este indiscutabil "un fiu" - peste care "răsuflă" suflarea Duhului Sfânt. Dar, recunoaşterea chipului treimic din om se face deplin în Taina Botezului.
Aşa cum la botezul Fiului întrupat la Iordan Tatăl a mărturisit şi Duhul a adeverit fără şovăire (Mt. 3, 16-17), tot astfel la botezul fiecărui om Sfânta Treime Se bucură de înfierea în Viaţa Treimii a făpturii create pecetluite cu numele Său. Acum (Astăzi) acelaşi Tată Se bucură cu o bucurie negrăită de Fiul Său Cel care-L face părtaş la o altfel de naştere decât cea veşnică: la naşterea fiului Fiului. În acest fel, Fiul prelungeşte bucuria Tatălui făcându-L născător a nenumărate ipostase umane din chipul cosmic al Fiului extins în lume şi aceeaşi bucurie Duhului, prin care se face şi care susţine această naştere-viaţă. Astfel, pe lângă naştere şi purcedere, acte distincte şi veşnic unice de originare a Fiului şi a Duhului în Sfânta Treime, Botezul este al treilea act distinct şi la fel de tainic şi de nepătruns, prin care se originează făptura umană în Sfânta Treime, devenind prin har copărtaşă "dumnezeieştii firi" ( II Petr. 1, 4).
Şi pentru că Dumnezeu nu se bucură doar El de naşterea Fiului Său, ci o prelungeşte şi o oferă de fiecare dată prin părinţi, la fiecare făptură umană, ca un răspuns de iubire la actul iubirii binecuvântate dintre bărbat şi femeie. Tot astfel, părinţii care-şi botează pruncul dau mărturie că nu sunt nici ei egoişti, bucurându-se singuri de naşterea fiului lor, ci îl fac părtaş şi pe Dumnezeu la această bucurie a lor: ca un răspuns la iubirea Preasfintei Treimii, care l-a chemat din neant la viaţă nemuritoare. De aceea, credem că Dumnezeu şopteşte în Taina Botezului fiecărui om: "Fiul Meu eşti Tu, Eu Astăzi Te-am născut" (Ps. 2, 7), iar omul răspunde lui Dumnezeu firav şi nedumerit: "Preasfântă Treime, Dumnezeul meu eşti Tu" căci "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvât nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale".
În orice caz, nu-i de mirare: tot ceea ce face omul înlăuntrul Botezului este har dumnezeiesc înmugurit în minune de chip omenesc, iar tot ceea ce face în afara lui nu este decât egoism cu parfum absolutist!

Autor: G. Butuc

Sfaturi practice: Sunt aprobate de Biserică Ortodoxă română căsătoriile mixte?

Prin căsătoria mixtă se înţelege căsătoria dintre un creştin ortodox cu un creştin neortodox botezat, fie cu o persoană care nu a primit botezul.
Cunoaştem astfel de situaţii încă din primele secole creştine, când unii membri ai Bisericii erau recrutaţi dintre iudei, dar şi dintre păgâni; de aici rezultă deseori căsătorii între creştini cu necreştini, căsătorii absolut legale din punctul de vedere al legislaţiei civile şi tolerate în mod misionar de Biserică. Sfântul Apostol Pavel spune: "Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase. Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios" (I Cor. 7, 12-16).
Prin Sinoadele Ecumenice şi locale Biserica a dezbătut problema căsătoriilor mixte prin diferite învăţături concretizate în canoane; şi pentru că aceste căsătorii mixte au continuat să existe, Biserica a adoptat principiul iconomiei bisericeşti cu cele două forme ale sale: pogorământul (condescendenţa) şi severitatea (acrivia). Însăşi Patriarhia Ecumenică şi-a schimbat notabil modul de aplicare al canoanelor stricte şi a realizat o serie de excepţii studiind în mod individual fiecare caz.
Regulamentul pentru relaţiile bisericeşti ale clerului ortodox român cu creştinii eterodocşi din 1881 prevedea: "Căsătoriile mixte, între persoane ortodoxe cu persoane eterodoxe sau de alt rit creştin, se binecuvântează de Biserica Ortodoxă, păzindu-se uzul de până acum, ca copiii ce se vor naşte din aceste căsătorii să devină membri ai Bisericii Ortodoxe".
Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române din 1950 permite în mod excepţional, prin iconomie, săvârşirea căsătoriilor mixte, numai cu dispensa prealabilă a episcopului ortodox şi cu promisiunea de a se educa şi boteza copiii în credinţa ortodoxă.
Astfel, deja observăm două condiţii esenţiale pentru oficierea căsătoriei mixte: binecuvântarea dată de episcop şi promisiunea botezării copiilor în credinţa ortodoxă.
Pe lângă aceste condiţii e necesar ca săvârşirea slujbei de Cununie să fie oficiată de un preot ortodox, iar mirii să aibă naşi ortodocşi.

Autor: R. G. Topală