Prima
slujire pe care o datorăm aproapelui este cea de a-l asculta. Căci așa cum
iubirea
lui Dumnezeu începe cu ascultarea Cuvântului său, tot la fel începutul
iubirii aproapelui rezidă în a învăța să-l ascultăm. Din iubire Dumnezeu ne-a
dat Cuvântul său, și tot din iubire a plecat urechea sa spre noi. Este operă a
lui Dumnezeu și dacă suntem capabili să-l ascultăm pe fratele nostru. Creștinii,
și mai ales predicatorii, de multe ori cred că trebuie să „ofere” ceva
celuilalt atunci când se află în fața acestuia; și cred că aceasta este unica
lor obligație. Uită că a asculta poate fi o slujire mult mai mare decât a
vorbi. Mulți oameni caută o ureche care să fie gata să-i asculte, dar nu o
găsesc printre creștini, pentru că aceștia vorbesc chiar și atunci când ar
trebui să asculte. Cel care nu știe să-și asculte fratele, degrabă nu va mai
știi nici măcar să mai asculte de Dumnezeu; chiar și în fața lui Dumnezeu va fi
totdeauna numai el cel care va vorbi. Aici începe moartea vieții spirituale și,
la sfârșit, nu va mai rămâne decât trăncăneala spirituală, condescendența
fratescă, care cade în multe și frumoase cuvinte „pioase”. Cine nu știe să
asculte mult și cu răbdare va vorbi fără să-l atingă cu adevărat pe celălalt
și, la sfârșit, nici nu-și va mai da seama de ceea ce s-a întâmplat. Cine crede
că timpul lui este prea prețios pentru a fi pierdut ascultându-l pe aproapele,
nu va avea niciodată timp pentru Dumnezeu și pentru frați, dar totdeauna și
numai pentru sine, pentru propriile cuvinte
și pentru propriile proiecte... . Există o modalitate de ascultare
nerăbdătoare și distrată, care disprețuiește pe frate și așteaptă numai să
poată lua cuvântul și să scape de celălalt. Aceasta nu vrea să însemne
îndeplinirea propriei misiuni, și cu siguranță și în atitudinea noastră față de
fratele nostru se oglindește relația noastră cu Dumnezeu. Dacă noi nu mai
reușim să ne plecăm urechile față de frații noștri în lucrurile mai mici, nu
trebuie să ne mirăm dacă nu mai suntem capabili să ne dedicăm la maxim, printre
slujirile cele mai consistente, ascultării, încredințată nouă de către
Dumnezeu, adică a asculta mărturisirea fratelui. Lumea păgână știe astăzi că,
deseori, celălalt poate fi ajutat numai ascultându-l cu seriozitate și,
recunoscând acest lucru, a inventat o proprie grijă a sufletelor laică, spre
care aleargă numeroși oameni, chiar și creștini. Dar creștinii au uitat că
sarcina de a asculta le-a fost încredințată lor de Cel care este Ascultătorul
prin excelență, la a cărui operă ei sunt chemați să colaboreze. Trebuie să
ascultăm cu urechea lui Dumnezeu, pentru ca să ne fie dat să vorbim cu Cuvântul
lui Dumnezeu (D. Bonhoeffer, La vita
comune, izvorul: gliscritti.it)
