joi, 17 iulie 2014

Căile mele nu sunt căile voastre...

Când eram mic, mama mea obișnuia să coase mult. Eu mă
așezam lângă ea și o întrebam ce făcea. Ea îmi spunea că broda. Mă uitam la munca mamei mele de jos, pentru că eram foarte mic de statură, și deseori, privind pânza, îi spuneam că ceea ce făcea era foarte urât și nu avea nici un sens.
Ea îmi zâmbea, privea în jos și îmi spunea cu bunătate: „Fiule, mergi afară și joacă-te, și când voi termina de brodat te voi chema, te voi pune pe genunchii mei și te voi lăsa să privești ceea ce am făcut din poziția mea”.
Mă întrebam de ce folosea fire de culoare închisă și de ce totul m-i se părea atât de confuz din locul în care stăteam eu. După câteva ceasuri, auzeam vocea mamei care mă striga și-mi spunea: „Fiul meu, vino aici și așează-te pe genunchii mei!”
Alergam imediat și, așezându-mă pe genunchii mamei, mă minunam și mă emoționam văzând frumoasele floricele sau splendidul apus al soarelui brodat pe pânză. Nu-mi venea să cred; de jos totul era numai o confuzie de culori.
Atunci mama mea îmi spunea: „Fiul meu, de jos totul era o confuzie și dezordonat, dar tu nu-ți dădeai seama că deasupra exista un proiect. Exista un desen, iar eu brodam după acel desen. Acum privește din poziția mea și vei vedea ce am făcut”.
De multe ori în decursul anilor priveam cerul și spuneam: „Tată, ce vrei să faci?”
Iar El răspundea: „Brodez viața ta!”
Eu replicam: „Dar totul este o confuzie, totul este o dezordine. Firele par atât de închise; de ce nu sunt mai luminoase?”
Iar Dumnezeu îmi spunea: „Fiule, ocupă-te de munca ta… iar eu fac munca mea. Într-o zi te voi duce în cer, te voi pune pe genunchii mei și vei vedea proiectul din poziția mea… Atunci vei înțelege…!!!”

În zilele în care ți se pare că nici măcar Dumnezeu nu-și amintește de tine, în loc să te agiți, repetă cu încredere: „Doamne, mă încred în Tine!”



Pescarul

În portul unui sătuc mexican, un turist american se oprește și
se apropie de o bărcuță aparținând unui pescar al locului.
Se complimentă cu pescarul pentru calitatea peștelui și îl întrebă în cât timp prinsese acel pește. Pescarul răspunse: „nu mult timp!”. Turistul continuă: „Atunci, de ce nu ai rămas mai mult timp, să prinzi mai mult pește?”
Pescarul mexican îi explică că acel puțin pește era exact ceea ce el avea nevoie pentru a satisface exigențele familiei sale. Turistul întrebă din nou: „Dar cum folosiți restul timpului?” Pescarul răspunse: „Dorm până târziu, mai pescuiesc puțin, mă joc cu copii mei și mă odihnesc cu soția mea. Seara plec în sat unde mă întâlnesc cu prietenii, bem împreună ceva, cânt la chitară și tot așa… , îmi trăiesc viața din plin!”
Turistul adăugă: „Vă întrerup puțin. Știți, eu am obținut doctoratul la Harward și aș putea să dă dau câteva sfaturi folositoare pentru ca să vă îmbunătățiți viața. Înainte de toate, ar trebui să pescuiți mai mult, în fiecare zi mai mult. Peștele în plus îl veți putea vinde și cu banii adunați veți putea să vă cumpărați o barcă mai mare. O barcă mai mare înseamnă pește mai mult, iar pește mai mult înseamnă bani mai mulți, bani mai mulți înseamnă bărci mai multe… Vă veți putea permite o flotă întreagă! După aceea, în loc să vindeți peștele la bucată, veți putea negocia direct cu cei care cumpără peștele en gross, sau veți putea să înființați chiar dumneavoastră un mare depozit de pește. Apoi, veți putea pleca din acest sătuc și să vă mutați în Mexico City sau în Los Angeles, sau poate chiar în New York! De acolo veți putea conduce o întreagă industrie a peștelui!.
Pescarul întrerupse: „Dar pentru a ajunge la acest nivel, cât timp mi-ar trebui?
Turistul continuă: „20, poate 25 de ani…”.
Pescarul îl întrerupse, întrebând: și după?
Turistul continuă: „După…, și aici vine vestea cea bună, atunci când afacerile dumneavoastră se vor fi înmulțit foarte mult, vă veți putea vinde acțiunile și veți putea câștiga miliarde de dolari!”
Pescarul adăugă: „…miliarde? Și apoi?”
Turistul continuă: „Apoi, veți putea să renunțați la afaceri și veți putea merge într-un sătuc aproape de coasta mării, veți putea dormi până târziu, vă veți putea juca cu copii dumneavoastră, veți putea merge să pescuiți niște pește, vă veți putea odihni cu soția, vă veți putea petrece serile cu prietenii bând ceva, cântând la chitară și petrecându-vă viața din plin!”…..  


Gunoiul scump...

Trăia odată un țăran cu o inteligență foarte fină, proprietar al
unei case și al unei livezi. Avea și un fiu foarte harnic. Când acesta împlini douăzeci de ani, tatăl său se gândi că sosise momentul să-i caute soție, care să fie o fată deșteaptă și care să iubească munca. Foarte bine! Dar unde să găsească o asemenea fată? Țăranul avu o idee și o puse imediat în acțiune. Încărcă căruța cu prune și plecă prin satele vecine. Nu intenționa să vândă prunele. Sosind în piața principală începea să strige:

-          Cine vrea prunele mele? Sunt bune și frumoase, și nu cer bani pe ele! În schimb, mă mulțumesc cu un sac de gunoi.
Lumea râdea:
-    -   Cred că este nebun acest om…, spuneau oamenii.
Oferta era convenabilă, iar fetele duceau bucuroase gunoiul din casă și plecau bucuroase după ce primeau în schimb câteva kilograme de prune, atâtea cât cântărea sacul de gunoi pe care reușiseră să-l adune din casă. Unii duceau un kilogram, alții două, alții zece. Unele fete se lăudau:
-     -  Ia uite cât gunoi am adunat eu!
-   -  Acela-i nimic – spunea alta – sacul meu este mai mare, fără a vă spune că am mai lăsat acasă o grămadă de gunoi!
Țăranul înțelept aduna sacii cu gunoi, lăuda fetele și le dădea o mulțime de prune frumoase.
Când țăranul mai avea numai câteva prune, sosi o fată frumoasă și bună, cu puțin gunoi strâns în colțul unei batiste.
- Așa puțin? , se minună țăranul. Câte prune aș putea să-ți dau pe acest gunoi?
- Nu știu ce să spun – răspunse fata –, dar în casa mea nu există gunoi, și pe acesta m-i l-au dat vecinii ca mulțumire că am mers să le curăț casele.
Auzind țăranul această explicație, tresăltă de bucurie. Iată fata care se potrivea fiului său: frumoasă, harnică și care iubește curățenia. O urcă în căruță și o duse imediat la fiul său. Văzând-o, acesta se bucură foarte mult. Nu după multă vreme, se căsătoriră și trăiră fericiți mulți ani într-o casă curată ca oglinda.


Mâini de aur

Cu mulți ani în urmă, trăia în stepă un crescător de animale
pe nume Ion. Acesta avea o preafrumoasă fiică, pe nume Miriam. Faima frumuseții ei se răspândise și în țările îndepărtate. Când împlini optsprezece ani, tatăl gândi că sosise vremea ca să-i caute soț fiicei lui. Deci, o întrebă:
-   -  Draga mea, ce fel de bărbat vrei să iei de soț?
-   -  Un bărbat care să fie în același timp cel mai bogat și cel mai sărac, răspunse Miriam.
Ion trimise servitori în întreaga regiune care să facă cunoscută tinerilor dorința lui Miriam, iar cei care erau interesați de această veste, să se prezinte la casa lor. Sosi ziua stabilită și o mulțime de tineri se prezentară la casa fetei. Miriam și tatăl ei ieșiră din cort, se așezară pe niște perne, gata să asculte povestirile pretendenților.
Se apropiară de ea un grup de tineri bogați îmbrăcați elegant. Sclavii lor țineau de căpăstru o mulțime de cămile încărcate cu tot felul de bogății. Se închinară în fața lui Miriam și-i spuseră:
-  -  Suntem bogați, este adevărat, dar nu posedăm bogăția cea mai prețioasă: mâinile tale și inima ta, preafrumoasă Miriam. Te rugăm, alege pe unul dintre noi.
În loc de răspuns, Miriam râse și dădu din cap, semn că nu accepta.
Se prezentară apoi niște generali, cu uniformele lor pline de gradații, iar în spatele lor erau aliniați o grămadă de soldați. Unul din generali vorbi:
--  Noi nu suntem bogați, dar putem să devenim, cucerind teritoriile altora. Alege pe cel mai curajos dintre noi.
- -  Nu, se încruntă fata, nici voi nu sunteți persoanele potrivite.
Din mulțimea de candidați, ieșiră niște tineri care purtau în mâini cutiuțe pline de monezi de aur:
- Suntem bogați, așa cum vezi – spuse unul dintre ei, dar dăruindu-ți aceste monede, noi vom deveni săraci.
- Nu, nu, nu sunteți voi cei pe care-i aștept, plecați de aici.
Din spatele mulțimii de tineri bogați, ieși în față un tânăr îmbrăcat modest.
Miriam îi făcu un semn:
- -  Văd că ești sărac, îi spuse, dar unde sunt bogățiile tale?
-  -  Le port totdeauna cu mine, răspunse tânărul, și adăugă: Sunt un croitor abil și pot să-ți cos în scurt timp o haină mai frumoasă decât cea cu care ești îmbrăcată acum. Și îi arătă fetei un ac. Apoi continuă și mai bucuros:
-  - Sunt și un fierar destul de bun, și într-un ceas pot să potcovesc toți caii tăi. Și scoase dintr-un sac niște potcoave și un ciocan.
-  -  Nu numai, știu și să gătesc, și pot să-ți pregătesc un prânz foarte bun în scurtă vreme. Nu am nici pământuri, nici palate, nici sclavi. Bogăția mea se află în mâinile mele.
-  -  Este el cel pe care-l așteptam – exclamă Miriam fericită. Tu ești omul cel mai bogat din regiune, pentru că ai mâinile de aur.
Și astfel, frumoasa și înțeleapta Miriam nu se căsători cu un comerciant, cu un războinic, ci cu un simplu muncitor cu mâinile de aur.


Cine este mai puternic?


 O poveste orientală vorbește despre un bătrân sihastru care trăia
retras în pădure, în faimă de sfințenie și de înțelepciune. Într-una din zile, șeful unei puternice bande de tâlhari, care teroriza acel teritoriu foarte des, merse la bătrân cu întreaga bandă pentru a pretinde și de la acesta supunere și teamă. Înarmați și urlând din toți rărunchii, înconjurară grota sihastrului și îl amenințară să iasă. Bătrânul ieși liniștit, îmbrăcat în săraca lui haină și cu mâinile goale, ca întotdeauna. Șeful bandei se puse în fața lui cu privirea amenințătoare, iritat de calmul infinit al bătrânului, îl prinse pe acesta de gât și strigă la el: „Moșnege, nu-ți este frică de mine?” „Nu!”, răspunse liniștit sihastrul. Banditul scoase enorma lui sabie și, fixându-l pe bătrân, cu o singură lovitură tăie o creangă groasă din copacul care se afla lângă ei. „Acum ai văzut cât sunt de puternic?”, urlă banditul plin de ură. „Ah, da!”, răspunse înțeleptul cu un zâmbet liniștit – „dar, dacă ești într-adevăr puternic, acum lipește înapoi creanga de copac!”.