Gunoiul scump...

Trăia odată un țăran cu o inteligență foarte fină, proprietar al

unei case și al unei livezi. Avea și un fiu foarte harnic. Când acesta împlini douăzeci de ani, tatăl său se gândi că sosise momentul să-i caute soție, care să fie o fată deșteaptă și care să iubească munca. Foarte bine! Dar unde să găsească o asemenea fată? Țăranul avu o idee și o puse imediat în acțiune. Încărcă căruța cu prune și plecă prin satele vecine. Nu intenționa să vândă prunele. Sosind în piața principală începea să strige:

-          Cine vrea prunele mele? Sunt bune și frumoase, și nu cer bani pe ele! În schimb, mă mulțumesc cu un sac de gunoi.

Lumea râdea:

-    -   Cred că este nebun acest om…, spuneau oamenii.

Oferta era convenabilă, iar fetele duceau bucuroase gunoiul din casă și plecau bucuroase după ce primeau în schimb câteva kilograme de prune, atâtea cât cântărea sacul de gunoi pe care reușiseră să-l adune din casă. Unii duceau un kilogram, alții două, alții zece. Unele fete se lăudau:

-     -  Ia uite cât gunoi am adunat eu!

-   -  Acela-i nimic – spunea alta – sacul meu este mai mare, fără a vă spune că am mai lăsat acasă o grămadă de gunoi!

Țăranul înțelept aduna sacii cu gunoi, lăuda fetele și le dădea o mulțime de prune frumoase.

Când țăranul mai avea numai câteva prune, sosi o fată frumoasă și bună, cu puțin gunoi strâns în colțul unei batiste.

- Așa puțin? , se minună țăranul. Câte prune aș putea să-ți dau pe acest gunoi?

- Nu știu ce să spun – răspunse fata –, dar în casa mea nu există gunoi, și pe acesta m-i l-au dat vecinii ca mulțumire că am mers să le curăț casele.

Auzind țăranul această explicație, tresăltă de bucurie. Iată fata care se potrivea fiului său: frumoasă, harnică și care iubește curățenia. O urcă în căruță și o duse imediat la fiul său. Văzând-o, acesta se bucură foarte mult. Nu după multă vreme, se căsătoriră și trăiră fericiți mulți ani într-o casă curată ca oglinda.