sâmbătă, 25 februarie 2012

Despre salariul corect și natura binelui comun

Retribuţia corectă
Întrebare: Puteţi să ne explicaţi ce este retribuţia corectă, şi cum ar putea să o stabilească cineva?

Răspuns: Problema retribuţiei corecte a fost denumită şi “chestiunea socială”. Pentru a putea aborda acest subiect, este necesar să înţelegem învăţătura socială catolică despre economie, care au fost soluţia generală a Papei Leon al XIII-lea la adresa sistemelor concurente capitalist şi comunist născute din revoluţia industrială.
Capitalismul liberal de tipul laissez faire (politica de neintervenţie a statului în economie, n. trad.), în diferitele sale forme, a urmat în esenţă o linie deterministă. Ca o reacţie la controlul excesiv exercitat de stat asupra economiei în sistemul mercantil imperial, capitalismul liberal a subliniat legea sistematică a cererii şi ofertei, profitul fiind singura motivaţie. A aderat la ideea că nu trebuie să existe nici un control al statului asupra economiei. Legea pieţei, dacă este lăsată să se dezvolte liber pe baza cererii şi ofertei, are propriile legi deterministe, asemănătoare teoriei darwiniene a selecţiei naturale, legi prin care s-ar produce mereu mai mulţi bani, iar din profit ar rezulta mai multă prosperitate economică.
Reacţia marxistă la această piaţă absolut liberă a susţinut în mod surprinzător determinismul, dar a înlocuit cererea şi oferta ca motor al economiei cu mijloacele de producţie. Capacitatea de lucru a muncitorului reprezenta mecanismul, iar când economia materialistă s-a dezvoltat suficient de mult, proprietatea privată (într-adevăr, chiar şi proclamarea individualităţii umane) stătea pur şi simplu în calea progresului materialist. Marx a spus că nu există dreptate sau nedreptate în economie. Proclamarea drepturilor muncitorilor era doar o încercare depăşită de a se agăţa de stilul economic proclamat de capitalism. Pentru Marx, capitalismul a fost un pas necesar în dezvoltarea materialismului, dar dezvoltarea materială şi a mijloacelor de producţie a solicitat ca acest pas să evolueze către următorul: materialismul absolut.
Filosofia capitalistă a produs multe dintre ororile sistemului industrial al secolului al XIX-lea. Muncitorii au reacţionat pe bună dreptate la modul în care erau trataţi – ca şi maşini – prin crearea mişcării sindicale. Aceasta a dat însă prilej marxismului să sublinieze că revoluţia violentă de clasă, prin care se distruge proprietatea privată, a fost singurul mod prin care se putea face dreptate în ordinea economică.
Deoarece economia este o parte esenţială a dreptăţii sociale, la sfârşitul secolului al XIX-lea Biserica a vorbit în sfârşit prin Papa Leon al XIII-lea, care a căutat să ofere călăuzire catolicilor în legătură cu aceste probleme foarte importante şi dificile. Soluţiile sale de bază au reprezentat fundamentul pentru întreaga etică a dreptăţii sociale catolice. În 1894, Papa Leon al XIII-lea a scris Rerum Novarum, tratând aceste probleme. Ca o reacţie la marxism, a susţinut dreptul la proprietatea privată, dar a subliniat că are o funcţie socială, că nu există doar pentru bunăstarea individuală, ci trebuie dezvoltată pentru binele comun. A fost împotriva capitalismului laissez faire a statului liberal, dar a afirmat că ordinea civilă nu era totuna cu ordinea economică. Orice interferenţă în ordinea economică din partea statului ar fi trebuit să fie doar secundară.
Papa a reamintit datoriile muncitorilor către angajatori, dar a cerut un salariu suficient de mare pentru a le asigura muncitorilor un trai decent. Salariul nu era un bun care putea fi cumpărat şi vândut conform legii cererii şi ofertei. Avea o valoare atât umană cât şi morală. A condamnat lupta de clasă ca fiind nefirească, dar a recunoscut că muncitorii puteau să se organizeze, şi chiar să intre în grevă, pentru a-şi apăra drepturile. În Quadragesimo Anno, Papa Pius al XI-lea a reafirmat toate aceste principii, adăugând că un salariu corect trebuie să fie un salariu pentru o familie. Mai târziu, în Laborem Exercens, Papa Ioan Paul al II-lea va arăta că greva nu reprezintă o încercare de a lua mijloacele de producţie din mâinile proprietarului (care are dreptul la un profit legitim), ci mai degrabă o încercare din partea muncitorilor de a convinge proprietarul să îşi facă datoria prin plata unui salariu corect.
Aceste principii au reprezentat fundamentul pentru toate învăţăturile papale ulterioare asupra subiectului “chestiunea socială”. Evident, salariul corect nu poate fi determinat cu exactitate fără a analiza particularităţile economice ale fiecărei ţări. Cu toate acestea, trebuie să fie suficient pentru a întreţine o familie în ţara analizată, la un nivel mai ridicat decât cel de subzistenţă. Dacă salariul este prea mare, compania ar putea da faliment, lăsând toţi muncitorii în şomaj; dacă este prea scăzut, muncitorii sunt trataţi incorect – o formă de jaf din partea companiei. Evident, muncitorii sunt obligaţi moral să îşi îndeplinească atribuţiile solicitate de locul lor de muncă.

Natura binelui comun

Întrebare: Am auzit multe discuţii despre moralitatea politicii şi economiei, discuţii în care era folosit termenul “binele comun”. Ce este acesta şi cum îl poate determina cineva?

Răspuns: Societatea umană este o uniune morală de voinţe. Omul ca atare solicită o unitate socială pentru a se perfecţiona pe sine, deoarece unele obiective şi virtuţi nu pot fi atinse de unul singur, ci numai prin eforturile societăţii – în special virtutea dreptăţii. Natura societăţii umane este determinată în relaţie cu diferitele capacităţi ale sufletului uman care pot fi împlinite prin această unitate socială.
Thomas din Aquino explică: “Fiecare individ se raportează la întreaga comunitate ca o parte din întreg” (Thomas din Aquino, Summa Theologiae, II-III, 64, 2, ad. corp.) Au existat mai multe opinii despre natura acestei uniuni sociale. Marxiştii şi totalitariştii au susţinut în general că este esenţială pentru om deoarece nu există acţiune a fiinţei umane care să nu aibă un caracter social. Antreprenorii sociali ai secolului al XVIII-lea Hobbes şi Rousseau au susţinut, din motive diferite, că acest “caracter social” este doar întâmplător. Omul poate trăi fără societate, având nevoie de ea doar în situaţii de urgenţă extremă. Această ultimă opinie este mai întâlnită în democraţiile moderne occidentale.
Biserica, aprobându-l pe Aquino, a susţinut întotdeauna o a treia opinie: natura socială a omului poate fi accidentală, dar nu incidentală. Oamenii pot acţiona în afara grupului, dar grupul este necesar pentru a urmări unele obiective morale necesare. Acest caracter social este cunoscut în zilele noastre sub denumirea de “solidaritate”. Aspectele pentru care este necesară solidaritatea sunt în general cunoscute sub denumirea de bine comun. Deoarece se ridică deasupra nivelului binelui individual, nu pot fi considerate doar ca bine individual, şi nici suma celui mai mare bine pentru cea mai mare parte a indivizilor. Binele comun într-un stat, de exemplu, o reprezintă prosperitatea şi liniştea din ţară. Binele comun al familiei este pacea şi bunăstarea materială, şi trăirea unei vieţi în virtute. Binele comun al Bisericii este raiul.
Odată ce se identifică în ce constă binele comun al unei anumite societăţi, acesta determină tipul de ordine necesar pentru realizarea acestuia, adică structura socială şi nivelul de autoritate ales. De aceea, cuprinde atât scopul pentru care a fost creată societatea, cât şi ordinea necesară pentru a atinge ţelul respectiv într-o anumită comunitate. Potrivit Catehismului Bisericii Catolice, bunăstarea cuprinde trei elemente esenţiale: “respectul faţă de persoană ca atare”, care include drepturile sale inalienabile (CBC nr. 1907); “bunăstarea socială şi dezvoltarea grupului însuşi” (CBC nr. 1908); “pacea, adică o ordine dreaptă durabilă şi sigură” (CBC nr. 1909).
Subliniem că sunt câteva cerinţe de îndeplinit pentru ca “binele comun” să unească cu succes membrii unei societăţi. Este necesar ca membrii săi să participe astfel încât societatea să îşi atingă scopul. Atât raţiunea existenţei sale cât şi ordinea pentru a-şi atinge scopul trebuie să fie prezente în societate. Cineva care urmăreşte binele comun dar neagă necesitatea autorităţii, de exemplu; sau încurcă tipul de autoritate de care este nevoie pentru a obţine binele comun – relaţie soţ-soţie în familie, de exemplu, democraţie în stat, sau monarhie în Biserică – nu poate realiza scopurile societăţii. Atât scopul cât şi ordinea trebuie să fie juste şi în concordanţă cu legea morală obiectivă. Când cineva sacrifică scopul pentru a obţine ordinea, creează tiranie. Când cineva sacrifică ordinea pentru a atinge scopul, creează haos. Fundamentul legii morale obiective îl reprezintă natura umană, trup şi suflet. “Binele comun este întotdeauna orientat spre progresul persoanelor: ‘Ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor, şi nu invers’” (CBC nr. 1912).

Autor: pr. Brian T. Mullady, OP
Traducere: Liliana Chelcan
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Nu există mântuire în afara Bisericii?

Acest articol a fost scris în contextul american, unde – prin simplificare – există Biserica Catolică şi comunităţile protestante, care, conform viziunii subliniate în documente vaticane recente, nu sunt considerate Biserici în adevăratul sens al cuvântului (a se vedea declaraţia Dominus Iesus a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, din 2000). Dar Bisericile Ortodoxe, având succesiunea apostolică şi având acelaşi patrimoniu de şapte Sacramente, sunt recunoscute ca Biserici, insistându-se însă că Biserica lui Cristos “subzistă în Biserica Catolică”. Astfel, în unele puncte, textul de mai jos are neajunsul de a atribui unele lucruri exclusiv Bisericii Catolice (precum Sacramentele), ignorând cazul Bisericii Ortodoxe. Cu această observaţie a redacţiei, vă invităm să citiţi articolul apologetic.
Una dintre cele mai greşit înţelese învăţături ale Bisericii Catolice este aceasta: “În afara Bisericii nu există mântuire” (Extra ecclesiam nulla salus). Cei care încearcă să îi cuprindă semnificaţia se duc la formulările folosite de Părinţi ai Bisericii şi de Concilii ale Bisericii de-a lungul secolelor. Desigur, pentru a înţelege orice formulare izolată a oricărei învăţături a Bisericii, trebuie să faci un studiu asupra contextului istoric în care a fost scrisă: de ce a fost scrisă? ce se întâmpla în Biserică în acel moment? care a fost audienţa vizată? ş.a.m.d. Trebuie să descoperi cum înţelege Magisteriul Bisericii respectiva formulare. Dacă cineva nu parcurge acest drum ci, de exemplu, tratează formularea ca pe o învăţătură de sine stătătoare, riscă mult să nu o înţeleagă corect.
În vremurile recente, Biserica a recunoscut că învăţătura ei despre necesitatea Bisericii Catolice pentru mântuire a fost la nivel larg greşit înţeleasă, aşa că şi-a reformulat-o într-un mod pozitiv. Să vedem ce spune Catehismul Bisericii Catolice pe această temă: “Cum trebuie înţeleasă această afirmaţie deseori repetată de Părinţii Bisericii? Formulată în mod pozitiv, înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică, Trupul Său” (art. 846). În spiritul ecumenic actual al Bisericii, această reformulare pozitivă loveşte mai puţin decât precedentele formulări negative. Dar şi aşa rămâne controversată. Să vedem cum se potriveşte această nouă formulare cu Scriptura.
Isus, Calea
Prima parte a învăţăturii reformulate – “toată mântuirea vine de la Cristos-Capul” – este chiar uşor de înţeles şi de acceptat pentru toţi creştinii, chiar ne-catolici. Este de fapt ecoul cuvintelor lui Isus, aşa cum le-a notat Ioan în Evanghelia sa: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (14,6). Creştinii sunt aşadar în unanimitate de acord cu această primă parte. Aceasta este însă tot ce se poate spune despre cum se mântuieşte cineva? Biserica Catolică a recunoscut dintotdeauna importanţa continuării explicaţiei prin precizarea mijloacelor prin care este oferită mântuirea prin Cristos.
Când a vorbit despre mântuire, Isus a oferit mai multe detalii decât cuvintele pe care le-am citat mai sus. Să luăm de exemplu următoarele trei versete: “Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat” (Marcu 16,16); “Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13,3); “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,54). Observaţi că în aceste trei versete, Isus asociază mântuirea cu Botezul, Spovada şi Euharistia. Aceste Sacramente sunt administrate prin Biserică. De fapt, ultimele două cer un preot hirotonit valid pentru administrare, şi drept urmare şi Sacramentul Preoţiei trebuie asociat mântuirii. Din toate acestea devine clar rolul Bisericii Catolice în legătură cu mântuirea. Ajungem astfel la a doua parte a formulării din Catehism: “prin Biserică, Trupul Său”.
Cu El sau împotriva Lui
Din moment ce Sacramentele sunt mijloacele comune prin care Cristos oferă harurile necesare mântuirii, iar Biserica Catolică, fondată de Cristos, este administratoarea acestor Sacramente, este potrivit să spunem că mântuirea vine prin Biserică. Este asemănătoare situaţia care exista înainte de înfiinţarea Bisericii Catolice. Înainte de a se revela pe deplin faptul că El era Mesia, Isus însuşi a învăţat că “mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4,22). El i-a indicat femeii samaritene grupul de credincioşi care existau în acel timp, prin care mântuirea urma să fie oferită întregi omeniri: evreii. Într-un mod similar, acum că Isus a înfiinţat Biserica Sa, ar putea spune că “mântuirea vine de la catolici”!
Recunoscând aceasta, putem vedea de ce Biserica, în special în timpuri de exoduri în masă (cum s-a întâmplat atunci când s-au dezlănţuit ereziile), a susţinut cu tot mai mare putere această doctrină. În loc să arate simplu că Dumnezeu oferă mântuirea de la Cristos, prin Biserică, Biserica a avertizat că nu există mântuire departe de Cristos, în afara Bisericii Sale.
Deoarece Isus a înfiinţat Biserica Catolică drept necesară pentru mântuire, cei care cu bună ştiinţă şi voinţă îl resping pe El sau Biserica Sa nu pot fi mântuiţi. Vedem aceasta în învăţătura lui Isus: “Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Matei 12,30). De asemenea: “dacă [fratele păcătos] nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş” (Matei 18,17). Paul a avertizat în mod similar: “Evită-l pe omul eretic după prima şi a doua mustrare ştiind că unul ca acesta este un pervertit şi păcătuieşte, fiind osândit de la sine” (Tit 3,10-11). Toate acestea fiind spuse, trebuie să recunoaştem că această doctrină nu merge până acolo unde îşi imaginează unii că merge. Unii oameni întreabă: “Aceasta înseamnă că necatolicii merg în iad?” Nu în mod necesar.
Ignoranţa invincibilă
Biserica recunoaşte că Dumnezeu nu îi condamnă pe aceia care sunt ignoranţi nu din vina lor – sunt deci nevinovaţi – privitor la adevărul Său despre mântuire. Referitor la acest aspect, Catehismul Bisericii Catolice (citând documentul Lumen Gentium, nr. 16, din Conciliul Vatican II) explică: “Această afirmaţie nu îi vizează pe cei care, fără vina lor, îl ignoră pe Cristos şi Biserica Lui: Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos şi Biserica Lui, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia Lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică” (nr. 847).
Documentul Gaudium et Spes al aceluiaşi Conciliu Vatican II vorbeşte în mod similar despre posibilitatea mântuirii: “Acest lucru este valabil nu numai pentru creştini, ci şi pentru toţi oamenii de bunăvoinţă, în a căror inimă harul lucrează în mod invizibil. Într-adevăr, de vreme ce Cristos a murit pentru toţi iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una, şi anume divină, trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi acestui mister pascal” (nr. 22). Această învăţătură este pe linia învăţăturii lui Isus despre cei care îl resping fără a fi vinovaţi: “Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat” (15,22).
Când o persoană ajunge să cunoască însă adevărul, trebuie să îl îmbrăţişeze, altfel devine vinovată de respingerea lui. Vedem aceasta în cuvintele adresate de Isus fariseilor: “Dacă aţi fi orbi, nu aţi avea păcat. Dar pentru că spuneţi: ‘Vedem’, păcatul vostru rămâne” (Ioan 9,41). Paul învăţa similar cu privire la neamuri: “Cât timp păgânii, care nu au Legea, fac din fire faptele Legii, ei care nu au Legea, sunt Lege pentru ei înşişi. Ei arată că fapta Legii este scrisă în inimile lor şi despre aceasta dau mărturie atât conştiinţa lor, cât şi gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovăţesc. [Aceasta se va arăta] în ziua în care Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor, după evanghelia mea, prin Cristos Isus” (Romani 2,14-16).
Observaţi modul atent în care Pavel îşi alege cuvintele: “gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovăţesc”. Paul nu spune că aceia care sunt ignoranţi în mod nevinovat cu privire la adevăr vor fi mântuiţi, ci doar menţine deschisă posibilitatea mântuirii lor. În mod similar, scrie: “Sau este Dumnezeu numai al iudeilor? Nu şi al păgânilor? Ba da, şi al păgânilor, pentru că unul este Dumnezeul care justifică pe cel circumcis din credinţă şi pe cel necircumcis prin credinţă” (Romani 3,29-30).
Necesară pentru mântuire
După cum am văzut, Dumnezeu a introdus mântuirea în lume prin poporul Său ales, evreii. Revelaţia lui Dumnezeu către evrei şi-a găsit plinătatea în Cristos, Mesia, care a înfiinţat Biserica Catolică. Harul necesar mântuirii continuă să vină de la Cristos, prin Biserica Sa. Aceia care fără vină nu o cunosc şi nu o îmbrăţişează, pot încă obţine mântuirea, dar cei care în mod conştient şi voit o resping, resping mântuirea aşa cum a stabilit-o Dumnezeu.
Catehismul, încă o dată citând din Lumen Gentium, rezumă acestea după cum urmează: “Bazat pe Scriptură şi Tradiţie, Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire. Într-adevăr, Cristos, care este singurul Mijlocitor şi Calea mântuirii, este prezent pentru noi în Trupul Său, care este Biserica; El însuşi, afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului, a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Biserica Catolică a fost întemeiată de Dumnezeu ca necesară prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea” (nr. 846).

Autor: Jim Blackburn
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: This Rock, mai 2010

Cinci provocări aflate în spatele dezbaterilor bioetice

“Din moment ce nici nenăscutul şi nici peştele nu sunt o persoană, uciderea acestor fiinţe nu este la fel de condamnabilă moral ca uciderea unei persoane” – Peter Singer, profesor de etică la Princeton
“Cred că trebuie să ai posibilitatea să faci orice conduce la îmbunătăţirea vieţii umane, iar eu nu cred că genetica îi ofensează pe zei, pentru că nu cred că există vreun zeu pe undeva.” – James Watson, co-descoperitor al ADN-ului
“Invocarea de către creştini a religiei pentru a restrânge cercetările pe celule rădăcină sună asemenea sancţionării medievale a lui Galileo doar pentru că viziunea sa ştiinţifică era în conflict cu doctrina Bisericii.” – Newsweek

Ce au în comun aceste declaraţii provocatoare? Toate se referă la tema vieţii şi respectiv a morţii din recenta disciplină numită bioetică. Oricât de şocante ar suna declaraţiile, ele vin din partea unora care influenţează opinia publică a societăţii de astăzi. Din păcate, mulţi catolici nu sunt conştienţi încă de teribila dezbatere culturală care a avut în ultimii 40 de ani. Papa Ioan Paul al II-lea a descris-o ca o luptă între “cultura morţii” şi “cultura vieţii”.

Temele bioetice: vârful aisbergului

Bioetica a începu acum 40 de ani, când tehnologia medicală avansa cu paşi uriaşi. Medici, jurişti, politicieni şi lideri religioşi au început să abordeze diversele controverse care începeau atunci să apară. Avortul, contracepţia, eutanasia şi fertilizarea in vitro erau aprig dezbătute şi aşa au rămas până astăzi. Medicina s-a dezvoltat într-un ritm şi mai alert în următoarele decenii, aducând astfel dileme noi şi complexe. În fiecare zi, ştirile anunţă ultimele progrese realizate în domeniul clonării, al celulelor rădăcină, al manipulărilor genetice şi alte realizări extraordinare. Dezbaterile au loc pe fiecare continent, pe teme precum pilulele abortive RU486, pilula de a doua zi, prezervativele pentru prevenirea SIDA, criteriile de determinare a morţii cerebrale şi comerţul cu organe. În acelaşi timp, numeroase legislaturi trebuie să ia decizii privitor la căsătoriile între persoane de acelaşi sex, la protejarea mediului, la siguranţa alimentelor modificate genetic.
Ultimele tehnologii fac să se profileze la orizont noi îngrijorări: crearea hibrizilor şi a himerelor (organisme produse prin fuziunea a doi sau mai mulţi zigoţi distincţi); selecţia eugenică a embrionilor folosind diagnosticul genetic preimplantaţional, copiii “produşi” la comandă, nanotehnologia, neuroştiinţa, medicina regenerativă şi de reîntinerire sau conectarea creierului la calculator. Se pare că aceste noutăţi nu se mai termină. Poate oare etica să ţină pasul cu viteza de apariţie a acestor noutăţi? Cel mai adesea, astfel de teme au şi implicaţii politice. State, naţiuni şi organizaţii internaţionale au fixat legi, norme şi politici care să stabilească şi să limiteze accesul la aceste tehnologii moderne. Din păcate, având impact mare asupra vieţilor noastre, aceste inovaţii sunt adesea legate şi de interesele financiare ale multinaţionalelor şi ale altor organizaţii puternice. Toate acestea complică frecvent deciziile de natură etică. Este nevoie mai mult ca niciodată de voci neutre şi obiective, care să nu fie influenţate de factori de natură financiară sau politică.
La o primă privire, se pare că nu există vreun sfârşit la lista de teme bioetice cu care se confruntă omenirea în aceste zile. Fiecare nouă descoperire ştiinţifică aduce un anumit beneficiu din punct de vedere medical, dar şi o dilemă din punct de vedere etic. Este o sabie cu două tăişuri. De fapt provocările bioeticii pe care tocmai le-am menţionat sunt doar vârful aisbergului. Sunt sigur că aţi văzut imagini cu aisberguri: partea care pluteşte deasupra apei reprezintă doar 10% din aisbergul întreg. În acelaşi fel, problemele bioeticii sunt mai profunde decât par. Noi îngrijorări continuă să tot iasă la suprafaţă, dar ele sunt doar vârful aisbergului.

Un război al ideilor

Problemele profunde, despre care cel mai adesea nu auzim în presă – acel 90% din aisberg ce nu se vede -, sunt cele pe care trebuie să le analizăm. Ele privesc natura şi demnitatea omului, binele comun pe care îl căutăm cu toţii, semnificaţia morţii şi suferinţei… Cu alte cuvinte, sunt întrebări profunde despre destinul uman, şi sunt în cele din urmă întrebări de natură religioasă. În lunga ei tradiţie filosofică şi teologică, Biserica Catolică a oferit reflecţii foarte pertinente privitor la aceste întrebări. Există totuşi astăzi provocări serioase la adresa poziţiei catolice, aşa după cum o arată şi citatele cu care am început articolul. Care sunt dezacordurile în acest război al ideilor? Personal văd cinci provocări legate între ele, cu care se confruntă bioetica în acest moment.
1) Pozitivismul ştiinţific. Începând cu perioada iluministă, a ajuns să prevaleze ideea că ştiinţa înseamnă invariabil progres şi că este spre binele omenirii. Dacă pornim de la această premisă, atunci nu trebuie impusă nici o limită nici unui tip de cercetare, în special limite etice sau religioase. Unii numesc aceasta “imperativul tehnologic”: ştiinţa şi tehnologia trebuie lăsate să meargă înainte cu orice cost. Acest motiv a fost invocat de guvernul britanic pentru crearea acum doi ani de hibrizi om-animal. Un alt exemplu este recenta decizie a preşedintelui american Obama de a permite finanţarea din banii statului a cercetărilor pe celule rădăcină embrionare, chiar dacă există acum alternative. Pozitivismul ştiinţific este o ideologie prea optimistă cu privire la puterea ştiinţei de a vindeca toate bolile. De fapt, ştiinţa poate fi folosită atât pentru bine, cât şi pentru rău – ne-a arătat acest lucru bomba atomică. Ştiinţa nu este oarbă; direcţia în care merge ea depinde de integritatea etică a persoanelor implicate.
2) Tehnologia şi manipularea naturii umane. Viziunea ştiinţifică despre lume este atât de prevalentă în aceste zile, încât tindem să vedem totul în termenii materiei fizice. Ajungem chiar să vorbim despre fiinţele umane ca fiind o grămadă de celule, ţesuturi şi organe. Tehnologia ne permite să manipulăm natura pentru confortul personal şi pentru bunăstarea noastră – avioanele, internetul, medicina sunt doar câteva exemple. Odată cu progresele biotehnologiei ne putem însă modifica şi pe noi înşine, propria noastră natură: să trăim mai mult, să avem o memorie sau un IQ mai mare, să ne îmbunătăţim moştenirea genetică sau abilităţile atletice, să selectăm trăsături genetice similare pentru copiii noştri… Această posibilitate este fără precedent: modificându-ne pe noi înşine, modificăm umanitatea noastră. Dar cine poate decide ce este cu adevărat uman? Nu ne jucăm oare de-a Dumnezeu atunci când încercăm să modelăm omul după toanele noastre? Dacă noi căutăm doar îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi intelectuale, nu devenim tot mai săraci ignorând dimensiunile noastre spirituale – capacitatea de a iubi şi a visa, de a acţiona cu nobleţe sau chiar eroic, sacrificându-ne vieţile când situaţia o cere?
3) Utilitarismul. Într-o societate consumeristă, interesele financiare sunt puse cu uşurinţă deasupra preocupărilor etice. Utilitarismul este o teorie conform căreia obţinerea celor mai bune consecinţe posibile – adică acelea care aduc cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de persoane – este considerată a fi calea etică de urmat. Astfel, dacă am putea salva vieţile a o sută de persoane ucigând una singură, scopul va justifica mijloacele. Argumentul merge mai departe: uciderea unui surplus de embrioni, excedentul de la fertilizarea in vitro, şi folosirea lor pentru cercetare, este etică, deoarece ar putea oferi tratamente pentru diverse boli, un bine de care ar beneficia mulţi oameni. În baza acestui raţionament, ar trebui de asemenea să permitem prelevarea de organe de la persoane aflate în comă permanentă, de la cei în stare vegetativă durabilă, de la bebeluşii anencefalici, chiar şi chiar şi de la prizonierii care îşi aşteaptă execuţia. Această logică prevalează deja în anumite spitale care, împotriva dorinţelor familiei, refuză să îi trateze pe cei pentru care consideră “inutilă îngrijirea”, deoarece pacienţii sunt fie prea bătrâni, fie prea bolnavi, fie au o “calitate a vieţii” prea slabă. Nu ar fi mai bine pentru ei să îi lăsăm să moară decât să le prelungim “existenţa mizerabilă” care iroseşte de asemenea resurse medicale valoroase? Ba da, susţine utilitarismul.
4) Relativismul moral. Trăim într-o lume globalizată. Oameni de diferite religii şi culturi trăiesc adesea în aceeaşi vecinătate şi lucrează cot la cot. Acest pluralism şi multiculturalism etnic a fost în mod nejustificat tradus în relativism moral. Se afirmă aşadar că nu există adevăruri absolute în morală, din moment ce fiecare cultură are o concepţie diferită despre ceea ce este bun şi corect. Astfel, deciziile morale sunt condiţionate de contextul, educaţia şi cultura din care provine persoana, noi neputând să impunem altora viziunea noastră despre ce este corect şi ce este greşit. În societăţile pluraliste şi cosmopolite, legile trebuie să fie la un minim pentru a menţine pacea şi pentru a promova tolerarea diferenţelor. Libertatea este exaltată drept cel mai mare bine şi se consideră că fiecăruia trebuie să i se permită să facă ceea ce vrea (de exemplu avortul la cerere). Toate acestea sunt în contradicţie cu învăţătura morală catolică, ce afirmă existenţa unei naturi umane comune în contextul diversităţii culturale. Această natură comună permite fiecăruia să descopere legea înscrisă în adâncul conştiinţei sale, să facă ceea ce este bine şi să evite ce este rău.
5) Secularizarea. În trecut, religia a jucat un rol important în determinarea comportamentului etic. În societăţile apusene în special, separarea dintre Biserică şi stat a fost văzută ca o necesitate deoarece religia era considerată sursă de diviziuni şi de conflicte violente dese. De aceea a existat o campanie agresivă de marginalizare şi de discreditare a vocii religiei în spaţiul bioeticii. Ultimul citat dintre cele cu care am început articolul prezintă viziunea creştină ca fiind împotriva ştiinţei, apelând la deja menţionatul pozitivism ştiinţific, atât de răspândit în zilele noastre. Din păcate, chiar şi instituţiile catolice de învăţământ au fost afectate de secularism. Multe dintre ele şi-au diluat identitatea catolică şi nu mai au vigoarea intelectuală pentru a apăra învăţătura Bisericii. S-a ajuns ca abordarea seculară a bioeticii să fie la fel de obişnuită în şcolile catolice ca şi în şcolile publice.
Cultura morţii şi cultura vieţii
Bioetica academică este 90% seculară actualmente. Este în gravă contradicţie cu modul în care înţelege Biserica persoana umană, cu natura comună şi demnitatea intrinsecă. Bioetica modernă respinge orice recurs la vechile tradiţii, inclusiv la Jurământul lui Hipocrate pe care medicii îl depuneau atunci când absolveau şcolile de medicină. Îmbibată în relativism moral şi utilitarism, bioetica seculară poate justifica orice ca fiind etic, inclusiv cele mai atroce acte precum infanticidul promovat de Peter Singer. Acest profesor australian de “etică”, care a predat la generaţii întregi de studenţi din Princenton, începând din 1999, este foarte serios când susţine uciderea copiilor dacă părinţii lor nu îi doresc. El a publicat şi o carte în care îşi apără ideea, prezentând-o ca o extindere naturală a practicilor abortive. Viziunea sa îi influenţează pe alţii. Pe lângă cursurile predate într-o universitate prestigioasă, a mai scris şi alte cărţi, vândute în peste un milion de exemplare. Partea înfricoşătoare este că nu e singurul care gândeşte astfel, o listă lungă de specialişti în “etică”, de la Harvard, Yale, Oxford şi alte mari universităţi, împărtăşindu-i viziunea despre infanticid.
Vedem doar vârful aisbergului. Dacă acestei idei, partea de gheaţă de sub nivelul apei, ar fi să iasă la suprafaţă, ar apărea propuneri mult mai perfide pentru viitorul rasei umane. Din fericire, însă, mulţi oameni consideră că gândirea seculară este un drum mort, ce nu mai răspunde potrivit cerinţelor etice de astăzi. Alţii reevaluează locul religiei în etică. Din moment ce Biserica are secole de experienţă în a răspunde la misterul suferinţei şi al bolii, al morţii şi nemuririi, învăţătura ei este prea preţioasă pentru a fi ignorată. Biserica poate fi profetică şi poate vorbi împotriva nedreptăţilor, pentru a apăra demnitatea şi drepturile fiecărei persoane umane, indiferent de rasă, de mediul din care vine, de starea fizică, de vârstă, de la concepere până la moartea naturală. Poate foarte bine să fie acea voce nepartizană şi neutră în lume, care să fie mai presus de interese financiare sau politice. Creştinii pot juca un rol important în această bătălie prin rugăciunile şi slujirea lor. Munca în favoarea celor mai slabi, mai săraci şi mai neglijaţi semeni din societate – persoane cu dizabilităţi, abandonate, în situaţii de criză, dependenţi de droguri, orfani, bătrâni sau pe moarte – este o mărturie elocventă despre faptul că fiecare membru al rasei umane are o demnitate proprie.
Catolicii au de asemenea o chemare specială la a apăra viaţa prin studierea şi răspândirea învăţăturii Bisericii pe aceste teme. Laicii, în special cei care lucrează în domeniul sănătăţii, juriştii, politicienii şi cercetătorii au datoria de a fi la zi cu cunoaşterea diferitelor declaraţii ale Bisericii pe teme referitoare la viaţă. Acum, mai mult ca niciodată, este nevoie de o înnoire a educaţiei catolice pentru a sublinia iar şi iar aceste adevăruri perene despre persoana umană. Intelectualii catolici trebuie să fie fermi pe poziţii şi să îi înfrunte pe susţinătorii secularismului în dezbateri publice, în publicaţii şi conferinţe. Nu putem să rămânem nepăsători şi inactivi în faţa problemelor extraordinar de grave cu care se confruntă umanitatea. A acţiona pentru crearea “culturii vieţii” este provocarea pe care Papa Ioan Paul al II-lea ne-a încredinţat-o fiecăruia dintre noi.

Autor: pr. Joseph Tham
Traducere: Radu Capan
Sursa: Zenit, 19 decembrie 2011