marți, 6 decembrie 2011

Omul trupesc, sufletesc sau spiritual

1. Structura trihotomică a omului

Dumnezeu cel unic în natură, esenţă, substanţă, fire, fiinţă (ousia) şi întreit în feţe, persoane, ipostaze (hypostaseis), se manifestă în afară (oikonomia) prin lucrări sau energii necreate (energeia) care izvorăsc din fiinţa dumnezeiască şi se actualizează prin Persoanele treimice. Toate lucrările în afară sunt trinitare deşi prin „apropiere” se atribuie creaţia Tatălui, mântuirea Fiului şi sfinţirea (îndumnezeirea) Spiritului Sfânt. Prima lucrare treimică este crearea din nimic (ex nihilo) a universului (cosmosului) material şi spiritual (cf. 2 Mac 7,28). După ce a creat universul spiritual (îngerii) „în tăcere”, Dumnezeu creează universul material (cerul şi pământul) simultan, la început, în „ziua una” (heméra mia: Gen 1,5 LXX), nu în ziua întâi (Vasile cel Mare, Omilii la hexaemeron, 2,8), şi-l organizează, separă, distinge, prin cuvânt, „porunci” date materiei (Gen 1,3.6.9.11.14.20.24). În ziua a şasea încoronează creaţia prin crearea omului, nu printr-o poruncă ca la restul fiinţelor, ci prin „sfat”: „să facem om după chipul nostru şi după asemănare” (Gen 1,26 LXX).
Dumnezeu însuşi cu Mâinile sale (Fiul şi Spiritul Sfânt), modelează omul structurându-l trihotomic, în afara Paradisului, aşezându-l (făcându-i exodul: Gen 2,8) apoi în spaţiul ecologic perfect echilibrat numit Eden. Trupul (soma) este luat din praful pământului; spiritul (mintea – nous) este luat din suflarea de viaţă a lui Dumnezeu, iar sufletul viu (phiche) este noutatea creată, care de fapt dă identitatea şi specificitatea fiinţei umane (Gen 2,7 LXX).
La structura trihotomică a omului corespund şi trei nivele de cunoaştere umană: trupească (senzorială, energetică); sufletească (raţională, intelectuală, informaţională); şi spirituală (metaraţională, harică).
După psihologia modernă (naturală) sufletul omului este şi el trihotomic, fiind compus din afectivitate care se manifestă prin sistemul sanguin; gândire care se exprimă prin sistemul nervos şi voinţă care se traduce în acţiune prin sistemul muscular. Dar după psihologia spirituală, adâncită de Părinţii filocalici, sufletul omenesc este compus din partea poftitoare sau doritoare; partea irascibilă şi partea raţională sau cugetătoare.
Fiecare din cele trei părţi ale omului se pot îmbolnăvi (împătimi). După învăţătura Părinţilor spirituali, opt sunt bolile (patimile, viciile) rădăcină, principale, fundamentale, generale, care au ca „născătoare” iubirea de sine (philautia, egolatria) şi care zămislesc pe toate celelalte patimi. Cele opt patimi (rădăcini ale răului, gânduri sau duhuri ale răutăţii) se împart în două „patimi trupeşti”: lăcomia pântecelui (gastrimarghia) şi curvia (porneia); patru „patimi sufleteşti”: iubirea de argint (arghirofilia), tristeţea (lupe), mânia (orghe) şi trândăvia (akedia); două „patimi spirituale”: slava deşartă (chenodoxia) şi mândria (uperephania). Vezi: Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia I, Bucureşti 1999, pp. 111-135.

2. Omul trupesc, sufletesc sau spiritual
Sfântul apostol Pavel vorbeşte de omul spiritual, sufletesc şi trupesc în 1 Cor 2,10-3,4. Omul spiritual (pneumatikós) cunoaşte adâncimile şi tainele lui Dumnezeu (1 Cor 2,10-12) şi prin urmare având gândul lui Cristos poate să judece toate fără a fi judecat (1 Cor 2,15-16). Omul sufletesc (psychikós: psihic, firesc, natural) nu acceptă realităţile spirituale, considerându-le o nebunie şi nu le înţelege pentru că trebuie gândite duhovniceşte (1 Cor 2,14). Omul trupesc (sarkínos: carnal, lumesc) este infantil, trebuind a fi hrănit cu lapte şi nu cu învăţătură tare (1 Cor 3,1-2). Semnul vizibil şi dovada faptului căci corintenii sunt oameni trupeşti este existenţa între ei a certurilor şi a dezbinărilor (1 Cor 3,3-4).
Sfântul Maxim Mărturisitorul (Epistola 9, către presbiterul şi egumenul Talasie, în PSB 81), numeşte pe om trupesc, sufletesc sau spiritual, în funcţie de atracţia şi mişcarea lăuntrică a omului spre lume, fire sau Dumnezeu, prin liberă voinţă şi socotinţă şi prin liberă alegere. Omul trupesc atras de lume devine animal prin amăgirea împătimirii neştiind să facă decât răul. Omul sufletesc (firesc) atras de fire, nu voieşte şi nici nu suferă vreodată răul. Omul spiritual atras de Dumnezeu devine dumnezeu prin lucrare (îndumnezeire mai presus de fire), voind şi înfăptuind numai binele.
Sf. Ioan Casian (Ioan Casian, Convorbirea cu Părintele Daniel, 4,19, în Scrieri alese, PSB 57), vorbind de existenţa a trei stări ale sufletului omenesc: trupească (carnală), firească (sufletească) şi spirituală, caracterizează starea omului trupesc drept rece, pe cea firească drept călduţă, iar pe cea spirituală drept fierbinte (în clocot). Dacă s-au văzut oameni reci (trupeşti), ca de exemplu mulţi păgâni, care au devenit fierbinţi (spirituali), rar s-au văzut oameni călduţi (fireşti) devenind fierbinţi (spirituali). Aşa că starea călduţă care pare multor oameni ca fiind bună, normală, este, de fapt, cea mai rea, pentru că cei călduţi sunt până la urmă vărsaţi din gura Domnului (Ap 3,15).
Omul sănătos şi desăvârşit, omul cel adevărat, este omul spiritual, iar oameni trupeşti, lumeşti, animalici, sunt „cei care nădăjduiesc în cele pământeşti şi-şi pun nădejdea în poftele trupeşti” (Clemente Alexandrinul, Stromata II, IX, 41,4 şi 42,1, PSB 5). Omul spiritual şi desăvârşit este cel care are pe Spiritul Sfânt în trupul, sufletul şi spiritul său; fără Spiritul Sfânt omul este nedesăvârşit, rămânând cu totul firesc şi trupesc, muritor (cf. Irineu din Lion, Contra ereziilor II, 5,6-9).
Am putea afirma că omul premodern, creştin tradiţional, axat pe teologie şi filozofie, străduindu-se să cultive în primul rând intelectul (mintea), facultatea superioară a sufletului prin care putea cunoaşte lumea transcendentă şi veşnică, tindea să devină om spiritual. Omul modern, axat pe fizică şi ştiinţele naturii, cultivând din plin raţiunea discursivă, ajungând la o cunoaştere de multe ori neclară, părelnică (bâjbâială), se mulţumeşte să rămână om sufletesc, natural, firesc, raţional. Omul postmodern, axat pe ştiinţă, tehnică şi antropologie, prin cultul profitului maxim şi imediat, tinde să devină tot mai trupesc, mai animalic şi mai prosper.
Sfântul Nicodim Aghioritul vorbeşte de 5 simţuri sufleteşti corespunzătoare celor 5 simţuri trupeşti: percepţia sau simţirea (aisthesis); imaginaţia sau fantezia (phantasia); părerea, prejudecata sau opinia (doxa); gândirea, deducţia sau raţiune discursivă (dianoia) şi inteligenţa sau mintea înţelegătoare (nous). Vezi E. Citterio, Nicodim Aghioritul. Personalitatea, opera, învăţătura ascetică şi mistică, Sibiu 2001, pp. 145-150. Din punct de vedere al celor cinci simţuri sufleteşti am putea spune că omul spiritual cultivă cu prioritate inteligenţa sau mintea înţelegătoare (nous); omul sufletesc cultivă prioritar părerea, prejudecata sau opinia (doxa) şi gândirea, deducţia sau raţiune discursivă (dianoia); iar omul trupesc cultivă în primul rând percepţia sau simţirea (aisthesis), caracteristice regnului animal şi imaginaţia sau fantezia (phantasia) în varianta realităţii virtuale. Omul trupesc, satisfăcut din plin de civilizaţia bunăstării şi a confortului fizic, produce bunuri de consum care satisfac doar simţurile. Produce „cultură” virtuală şi televizuală precum şi inteligenţă artificială.

3. Căderea omului din starea spirituală în starea trupească
În funcţie de care din cele trei aspecte ale fiinţei umane este la „putere” (conducere), omul devine trupesc, sufletesc sau spiritual (1 Cor 2,14-3,4). La început puterea era în mâinile spiritului omului şi deci omul era spiritual şi prin urmare nemuritor. Spiritul (mintea) se hărănea din Dumnezeu; sufletul se hărănea din spirit; iar trupul trăia pe seama sufletului. Această orânduială dintru început a firii omeneşti, nemuritoare, este răsturnată prin căderea omului (lovitura de stat a trupului). În orânduiala firii omeneşti căzute, muritoare, a omului trupesc, spiritul se desparte de Dumnezeu şi trăieşte pe seama sufletului creând „valori spirituale” (cultură); sufletul începe să trăiască pe seama trupului născând patimi (vicii) sau virtuţi; iar trupul omului trăieşte pe seama mediului înconjurător, a materiei neînsufleţite, devenind muritor.
Pentru sfântul Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie, întrebarea 43, în Filocalia III, Bucureşti 1999, pp. 153-155), care interpretează numai în sens spiritual sau mistic Scriptura, omul spiritual se hrănea din pomul vieţii şi al nemuririi (Gen 2,9; 3,22), care este mintea sufletului, minte care are puterea de a deosebi între cele spirituale (inteligibile) şi cele materiale (sensibile), între cele veşnice şi cele trecătoare, şi a alege cele spirituale, nemuritoare, veşnice. Dar omul a devenit trupesc (senzorial) în urma alegerii, cu toate avertismentele lui Dumnezeu (Gen 2,17), să mănânce din „pomul aflării a ce se poate şti despre bine şi rău”, din pomul morţii şi neascultării (Gen 3,1-6). Pom care este simţirea trupului, simţire care are doar puterea de a deosebi între plăcerea trupului identificată cu binele şi durerea trupului socotită ca rău şi prin urmare a alege plăcerea şi a respinge durerea, spre conservarea trupului muritor.
În altă parte (idem., pp. 32-33), pomul cunoştinţei binelui şi al răului este identificat cu zidirea cea văzută (lumea), care nu e ceva rău în sine (cum de fapt nu e rea în sine nici simţirea trupului). De aceea oprirea mâncării din pomul cunoştinţei binelui şi a răului nu era veşnică, doar amânată până la momentul nepericulos, până la maturitatea spirituală. De fapt, nimic din ce a creat Dumnezeu nu-i rău în sine. Dumnezeu privea cele create şi constata că sunt bune (Gen 1,4.10.2.18.21.25). Răul stă în reaua folosinţă (abuz), în scopul, modul şi timpul utilizării creaţiei, în reaua întrebuinţare a puterilor (facultăţilor) sufletului, a celor poftitoare, irascibile şi raţionale (Capete despre dragoste, 3,3-4).
Interpretând în sens mistic Ps 136,5-6 LXX: „De te voi uita, Ierusalime, uitată (uscată) să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de gâtlejul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune mai presus de toate Ierusalimul ca început al bucuriei mele!”, Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie, în Filocalia III, Bucureşti 1999, p. 247), explică faptul că uitarea lui Dumnezeu şi a casei noastre cea cerească (2 Cor 5,2), a Împărăţiei lui Dumnezeu, a Bisericii Mireasă (Ap 21,2) simbolizată de Ierusalimul pământesc şi ceresc (care este mama noastră – Gal 4,26; Ps 86,5), duce la împătimirea trupească, adică la căderea omului, la transformarea lui în om trupesc. Căderea începe prin „uscarea dreptei”, a părţii active, utile, adică prin încetarea lucrării spirituale a poruncilor dumnezeieşti (lucrarea virtuţilor). Continuă prin „lipirea limbii” (limba, simbol al activităţii cunoscătoare, raţionale, cuvântătoare, a sufletului) de „gâtlej” (simbol al iubirii naturale de trup, al patimii trupeşti), adică prin punerea sufletului în slujba trupului. Mintea deci, ne mai lucrând virtutea se concentrează spre pofta trupului (patimi) şi inventează noi moduri de a satisface lăcomia pântecelui, gâdilind gâtlejul. Gâtlejul este simbol al poftei trupului pentru că unifică stomacul cu limba, adică cele două forme ale lăcomiei pântecelui. Cea a căutării cantităţii hranei (gastrimarghia), simbolizată de stomac, cu cea a căutării calităţii mâncării, a gustului (laimarghia), simbolizată de limbă.

4. Înălţarea omului de la starea trupească la starea spirituală
Evoluţia individuală, normală a omului ar trebui să fie de la trupesc în copilărie când are în primul rând nevoi trupeşti (mâncare, băutură, îmbrăcăminte, somn), la om sufletesc în tinereţe când prin educaţie îi sunt satisfăcute nevoile culturale şi eventual la omul spiritual, la adevărata şi deplina maturitate umană când ar trebui să aibă şi nevoi spirituale. Starea naturală a omului în copilărie fiind cea trupească, animalică, spre deosebire de educaţia modernă, educaţia creştină a pruncilor trebuie să se bazeze pe nuia şi pe bomboane, adică pe pedeapsă şi pe răsplată. Pedeapsa valorifică fuga de durere iar răsplata valorifică atracţia spre plăcere. Toată pedagogia părintească, simbolizată de cadoul de sfântul Nicolae (nuia aurită şi dulciuri), constă în a combina, bine şi personalizat, nuiaua şi dulciurile, pedeapsa şi răsplata.
Omul căzut din starea iniţială a omului spiritual în starea animalică a omului trupesc (pătimaş) este înălţat din nou de la starea trupească la starea spirituală, pe calea ostenitoare a urcuşului spiritual. Urcuşul începe de la omul trupesc prin curăţirea de patimi, continuă cu iluminarea omului sufletesc şi se împlineşte în omul spiritual prin contemplaţie. Prin „filozofia activă” (ascetică), adică prin iubirea de înţelepciune făptuitoare (lucrătoare) sau curăţirea de patimi şi cultivarea virtuţilor, omul trupesc, vicios, se eliberează şi se înalţă spre starea omului sănătos. Cu „filozofia naturală” (morală), adică cu iubirea de înţelepciune naturală sau contemplarea raţiunilor creaţiei în Spirit (iluminare), omul ajunge la starea sufletească, raţională. Urcând şi ultima treaptă prin „filozofia teologică” (mistică), adică prin iubirea de înţelepciune dumnezeiască sau cunoaşterea şi vederea lui Dumnezeu (contemplaţie), omul este ridicat la starea omului spiritual, la asemănarea cu Dumnezeu pe care îl vede aşa cum este (1 Io 3,2).
Creştinătatea consideră omul actual căzut, iar ridicarea şi îndumnezeirea lui lucruri realizabile. Din contra islamul ignoră căderea, iar îndumnezeirea, adică starea omului spiritual o consideră un sacrilegiu pentru că ar altera unicitatea lui Dumnezeu. Asceza o consideră fără rost. De aceea satisfacerea şi împlinirea tuturor plăcerilor şi dorinţelor (mai ales culinare şi sexuale), preocupare proprie omului trupesc, este considerată o căutare normală, fiind într-un sens esenţa paradisului islamic (cf. A. Besançon, Dilemele mântuirii. Criza Bisericii Catolice, Bucureşti 2001, pp. 184-186). O atitudine asemănătoare faţă de cădere şi omul trupesc, vicios, are şi capitalismul liberal care pune la lucru „căderea” şi scoate o parte importantă de profit pe seama viciilor. Converteşte în beneficii sociale viciile individuale, viciu dovedindu-se un motor social mai eficient decât virtutea.
5. Un exemplu de om sufletesc transformat în om spiritualUn exemplu de om firesc, sufletesc, este apostolul Petru în momentul examenului de admitere la şcoala teologică a lui Isus Cristos. Locul examenului a fost pe lac cu ocazia pescuirii minunate (Lc 5,1-11), având ca unică probă verificarea disponibilităţii candidaţilor de a acţiona (pescui) după cuvântul lui Cristos (Lc 5,4). Petru cel firesc, sufletesc, psihic acţionează fireşte după toate regulile artei pescuitului pe care le cunoştea bine, căci era pescar de meserie (Lc 5,5), la timpul potrivit (noaptea, nu dimineaţa) şi la locul potrivit (în larg, nu la ţărm). Reacţionează afectiv, firesc, când din cauza fricii îl alungă pe Cristos (Lc 5,8-9) şi cugetă firesc, gândind gândurile oamenilor şi nu ale lui Dumnezeu (Mt 16,23), cu ocazia primului anunţ al pătimirii când îi propune lui Isus Cristos ocolirea Crucii pe căi diplomatice (Mt 16,21-23).
În Cezareea lui Filip, unde Isus Cristos se retrage cu apostoli pentru un timp de reculegere spirituală şi verificare a vocaţiei (Mt 16,13-20), are loc şi examenul de maturitate (capacitate) al apostolilor. Examenul constă din două întrebări: o întrebare de cultură generală, cu privire la opinia publică (cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? – Mt 1613) şi o întrebare de cultură personală (dar voi cine ziceţi că sunt? – Mt 16,15). Toţi apostolii sunt promovaţi şi admişi la specializare în misterul Crucii, pentru că, în frunte cu Petru (şeful de promoţie), recunosc în Fiul Omului pe Cristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Mt 16,16), prin revelaţia, înţelegerea dăruită de Tatăl şi nu prin simţul sufletesc al percepţiei sau simţirii (carnea şi sângele – Mt 16,17), nu prin cel al opiniei personale sau publice bine cunoscute (Mt 16,14) şi nici prin fantezie imaginând în Cristos un rege omenesc ca fii lui Zebedeu (Mt 20,20-28) sau prin gândire discursivă (printr-un raţionament omenesc).
Sfântul apostol Petru experimentează falimentul simţurilor sufleteşti şi al diplomaţiei omeneşti a omului firesc care l-au dus la întreita lepădare de Cristos (Lc 22,55-61). Cu botezul lacrimilor (plânsul cu amar – Lc 22,62) şi cu întreita întrebare de după înviere: „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât ăştia?” (Io 21,15-17) prin care este vindecată întreita lepădare, Petru este transformat din om sufletesc în om spiritual. Această schimbare este dovedită şi de răspunsul dat de Petru şi Ioan autorităţilor religioase care le interziceau să propovăduiască pe Isus Cristos Înviatul sau să înveţe în Numele lui: „judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu” (Fapte 4,17-19).
Locul în care schimbarea experimentată de Petru, adică transformarea omului trupesc sau sufletesc în om spiritual, se realizează pentru toţi viitorii ucenici ai lui Cristos, pentru toţi creştinii dreptmăritori de pretutindeni şi din toate timpurile, este Biserica în acţiune liturgică. Explicaţia constă în faptul că viaţa spirituală autentică pentru creştinii de tradiţie apostolică este viaţa liturgică. De aceea în biserică, prin dumnezeiasca şi îndumnezeitoarea Liturghie, creştinul este restaurat şi îndumnezeit în Isus Cristos şi Spiritul Sfânt. Aici creştinul trăieşte viaţă spirituală (adică viaţa liturgică) şi devine om spiritual călăuzit de Spiritul Sfânt dăruit de Cristos Domnul Înviatul. În celebrarea liturgică creştinul primeşte harul Preasfântului Spirit, prin tripla împărtăşanie: cu Cristos întrupat în raţiunile creaţiei prin anaforă (pâinea pentru trup); cu Cristos întrupat în raţiunile Scripturii la predică (pâinea cuvântului pentru minte, suflet); şi cu Cristos întrupat în om prin pâinea trupului şi a sângelui lui Cristos (pâinea pentru spirit). În sfânta Liturghie Dumnezeul păcii sfinţeşte desăvârşit omul integral: spiritul, sufletul şi trupul, păstrând pe creştini întregi şi neprihăniţi în vederea venirii Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1 Tes 5,23), căruia împreună cu Tatăl şi cu Spiritul Sfânt, să le fie slavă, preamărire, putere şi stăpânire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (Iuda 25).
Acest articol reia într-o versiune simplificată articolul publicat în Studia UBB, Theologia Catholica, 48/2(2003), pp. 129-136.

Autor: S. Făgăraș
Sursa: www.oglindanet.ro