sâmbătă, 17 martie 2012

Paternitatea pământească şi cea spirituală

Exemplul tatălui Luciei, vizionară la Fatima

de pr. Mario Piatti ICMS

În cadrul istoriei şi spiritualităţii de la Fatima o importanţă specială merită părinţii păstoraşilor, implicaţi într-un eveniment care, încă de la începuturile sale, a mers cum mult dincolo de orice imaginaţie raţională.
Familiile lor, simple şi demne, îmbogăţite de darul de copii mulţi şi vii, au fost dintr-o dată străbătute de un har neprevăzut, care a provocat nu puţin răni dureroase şi a trezit, cel puţin la început, reacţii puternice. Cunoaştem perplexitatea şi opoziţia fermă a mamei Luciei: pentru acea femeie sfântă, relatarea micilor vizionari era numai rodul unei minciuni de neconceput şi inacceptabile, o invenţie "de copii", care trebuia demascată şi combătută cu orice mijloc!
Despre tatăl, însăşi Lucia ne-a dăruit un portret de neuitat în A cincea Memorie, redactată de ea la vârstă de acum înaintată, în 1989, cu scopul de a şterge tocmai unele umbre care riscau să întunece şi să deformeze figura sa, de soţ şi de părinte exemplar.
În realitate, Antonio dos Santos era un om bun, asiduu în activităţile sale familiare şi religioase, muncitor şi priceput. Rosa, consoarta sa, conversând cu părintele Faustino, paroh de Olival, avea să spună: "a fost mereu un bun creştin, catolic, practicant şi muncitor, chiar de tânăr. Pentru aceasta mi-a plăcut şi ne-am căsătorit. S-a menţinut mereu un bun împlinitor al obligaţiilor sale religioase şi ale propriei stări, foarte iubitor faţă de mine şi faţă de copii".
Aşadar, a fost ales de ea ca soţ datorită calităţilor sale umane şi datorită evlaviei sale profunde; şi dacă uneori îşi mai acorda mica libertate de a bea, nu se întâmpla niciodată să depăşească pragul decenţei. Din scrierile fiicei aflăm, mai degrabă, imaginea pozitivă a unui tată care, chiar cu slăbiciunile care l-au însoţit în mod inevitabil, le-a lăsat celor dragi ai săi şi întregii Biserici mărturia unei credinţe puternice, a unei încrederi profunde în Providenţă şi a unei "ţinute" neclintite, în faţa încercărilor de care viaţa nu l-a scutit, nici pe el nici familia sa.
În timpul apariţiilor, Antonio a arătat o profundă intuiţie şi o deosebită sensibilitate faţă de Lucia, pe nedrept persecutată chiar între pereţii casei. Rămâne memorabilă, în acest sens, relatarea vizitei pe care a voit să o facă împreună cu fiica sa, numai ei doi, la Cova da Iria, într-o dimineaţă devreme, la primii zori. S-au rugat împreună, recitând Rozariul în genunchi acolo unde Fecioara îşi pusese picioarele şi a manifestat mesajul său de pocăinţă şi de iubire. De acum tot terenul, în jur, fusese călcat în picioare de mulţimea care zilnic mergea în acel loc, care îi aparţinea lui. "Dacă este Sfânta Fecioară care apare acolo - a conchis în ziua aceea bunul om, în faţa inevitabilei distrugeri a recoltelor sale - ea ne va ajuta!".
Cu acea ocazie a crescut în el conştiinţa sincerităţii fiicei sale.
Ultimele două Memorii ale sorei Lucia, referitoare întocmai la figura părinţilor, ne fac să simţim gustul unei credinţe simple şi transparente, imediate, înrădăcinate în existenţa de toate zilele. Şi mărturisesc despre acea comuniune autentică de spirit şi de viaţă care lega inimile în acea lume săracă şi esenţială, formată din muncă şi din sentimente sincere, iluminată şi susţinută mereu de harul şi de speranţa creştină, solidară cu dramele şi evenimentele aproapelui.
Astăzi, dezorientaţi de "contravalorile" care domnesc, am avea nevoie şi mai mult de referinţe sigure, concrete, luminoase, apropiate de inima noastră şi de problemele noastre. Mai ales adolescenţii şi tinerii, în deriva generală a conştiinţelor, cer cu urgenţă cuvinte şi gesturi mature, capabile să orienteze drumul, să indice o ţintă.
"Eclipsa tatălui" este unul din fenomenele cele mai triste şi alarmante din timpul nostru. Biserica, printr-o fericită intuiţie, vorbeşte despre "paternitate responsabilă", înţeleasă ca participare a soţilor la însăşi paternitatea lui Dumnezeu: ea se referă nu numai la actul generativ, în sens strict, ci se extinde la tot parcursul de creştere şi de maturizare personală a copiilor.
Astăzi, mai mult ca oricând, am vrea de aceea să privim iar la voi, taţi preaiubiţi, figuri extraordinare care umpleţi casele noastre de iubire şi de lumină cu prezenţa voastră. Dorim să ascultăm cuvintele voastre măsurate şi reproşurile voastre paterne, sub privirea voastră severă şi foarte tandră, care insuflă probabil un pic de teamă sfântă, dar care ştie mereu să reverse încredere în inimi.
Avem nevoie de credinţa voastră, întrupată în truda muncii şi în dezamăgirile vieţii, dar susţinută de o încredere neclintită în Dumnezeu. Avem nevoie de forţa voastră şi de fragilitatea voastră, de fidelitatea voastră şi de dedicarea pentru binele caselor voastre. Avem nevoie de pacea voastră, de tenacitatea voastră, de buna dispoziţie a voastră şi de înţelepciunea voastră.
Paternitatea nu se improvizează: ca orice autentic bine uman şi creştin, cere educare a inimii şi a minţii, umilinţă, fermitate, privire pozitivă asupra vieţii şi abandonare constantă în mâna purtătoare de grijă a lui Dumnezeu şi evlavie adevărată către sfântul Iosif, tatăl purtător de grijă al lui Isus.
Şi vouă, taţi ai noilor generaţii în epoca "unirilor de fapt", stimulate de cel care se străduieşte cu orice mijloc să distrugă familia şi să elimine definitiv orice valoare, în numele atotputernicului Nimic Absolut, Dumnezeu vă încredinţează încă pe soţiile voastre şi casele voastre.
Şi continuă şi va continua mereu să conteze pe voi şi să aibă încredere în voi.
[Luat din Maria di Fatima, revistă lunară a Familiei Inimii Neprihănite a Mariei]
(După Zenit, 14 martie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro

Formele de guvernare şi demnitatea umană: Politica la eshaton

Politica este activitatea care organizează viaţa comună în şi pentru cetate. Prin urmare, ar trebui să ne intereseze pe noi toţi mai ales dacă ne dorim o democraţie care să dea sens creştin demnităţii umane şi sacralităţii vieţii. Cine sunt însă cetăţenii care nu par interesaţi de politică?

Politica a existat întotdeauna. De la Aristotel şi Sfinţii Părinţi până la Sfântul Neagoe Basarab şi William Beveridge, activitatea şi reflecţia politică par să fi însoţit în permanenţă umanitatea. Însă politica drept activitate autonomă distinctă de morală şi religie a fost inventată abia de Niccolò Machiavelli, care îl sfătuia pe principe să renunţe la convingerile sale religioase şi morale în situaţiile în care raţiunea de stat o va cere. În cei 500 de ani de autonomie a politicii, reflecţiile asupra binelui comun au fost dintre cele mai diverse şi rareori consensuale. Mai mult decât atât, democraţia, "cea mai rea formă de guvernare exceptându-le pe toate celelalte care au mai fost încercate" (Winston Churchill, 1947), a fost pusă mereu sub semnul conflictului. Peste tot în lume democraţiile s-au născut prin revoluţii şi s-au susţinut prin conflictul de idei, electoral şi al exercitării puterii. Disputele politice fac parte din natura democraţiei şi chiar a politicului însuşi, de vreme ce Carl Schmitt reduce esenţa acestuia la distincţia ultimă dintre duşman şi prieten.

Politica în impas

Politica ar fi prin urmare o activitate legitimă în oricare dintre societăţi. În măsura în care este rea sau bună, ne afectează pe noi toţi. Iar în măsura în care este şi democratică, politica nu poate fi niciodată bună pentru toţi, tocmai pentru că democraţia se fundamentează ontologic pe conflict. Cu toate acestea şi mai ales în ciuda discursului oficial al diferitelor instituţii naţionale sau internaţionale, democraţia pare să fie înlocuită cu o postdemocraţie reticentă la însăşi natura ei conflictuală. Astăzi vorbim mai degrabă de "buna guvernanţă" decât de finalităţile guvernării politice, de reacţia pieţelor financiare decât de demnitatea persoanei umane, de economişti posesori de ştiinţă infailibilă deveniţi premieri prin numire decât de politicieni trecuţi prin focul dezbaterilor şi alegerilor politice, iar cetăţenii sunt consideraţi mai degrabă consumatori de servicii publice decât electori. Însuşi limbajul economic a cucerit arena politică de vreme ce se cere eficientizarea banului public, iar politicile publice trebuie să fie eficace. În aceeaşi logică, spitalele, şcolile şi chiar sistemele de asigurări sociale au intrat şi ele în câmpul economic din moment ce nu mai au relevanţă pentru societate prin natura lor, ci doar prin prisma profitului înregistrat.
Societatea civilă este şi ea dominată de discursul plat al "ONG-urilor de servietă" care se revendică din acelaşi umanism multiculturalist, iar valoarea centrală a oricărei forme de politică democratică, anume dreptatea socială, este înlocuită cu transparenţa decizională. În actuala arhitectură politică guvernele au înlocuit reflecţia asupra "ce e de făcut?" cu întrebarea "cum e de făcut?", prin urmare politica însăşi nu mai are finalitate, e deja stabilită printr-un consens unanim, iar ceea ce rămâne de negociat este doar drumul care va fi parcurs.

Guvernare fără guvern

Experienţele totalitare ale secolului XX ne-au arătat că statul s-a extins atât de mult încât a intrat chiar şi în cele mai intime zone ale persoanei umane, iar economiile planificate şi în cele din urmă pe deplin falimentare ne-au învăţat că statul e un prost actor economic. Cu toate acestea, statul nu e altceva decât un imens aparat birocratic fără de care dreptatea socială nu poate fi pusă în practică. Pentru acest motiv el trebuie supus criticii permanente şi menţinut în ipostaza pentru care a fost creat, adică aceea de rezultat al contractului social şi de instrument al binelui comun. "Omul este care face statul după cum are el nevoie, iar nu statul pe om", ne reaminteşte încă din 1924 episcopul Bartolomeu Stănescu într-o analiză teologică asupra modernităţii politice menită să sublinieze întâietatea persoanei umane în raporturile sociale. Astăzi însă guvernele s-au dereglat, s-au autogolit de politic şi migrează către sfere dominate mai degrabă de economic, management sau juridic.
Politica se face într-o cheie înfricoşător de consensualistă, iar democraţia nu mai este locul de refulare a diverselor clivaje, divergenţe sau conflicte, ci tinde să pângărească orice formă de partizanat. Prin urmare, celebrul "nu votez pentru că oricum va fi la fel" îşi găseşte deplina legitimitate în raţionamentul cetăţenilor de vreme ce politica însăşi nu mai este despre construirea binelui comun, ci doar despre administrarea unei fericiri predeterminate.

Autor: C. Raiu