joi, 10 iulie 2014

Omul rupt de Dumnezeu este stăpânit de diavoli

Duminica a 5-a după Rusalii (Matei 8, 28-34; 9, 1)

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi care ieşeau din morminte, atât de cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi, iată, au început să strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi îndată toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea şi a venit în cetatea Sa.
Pericopa citită la Sfân­ta Liturghie din Duminica a 5-a du­pă Rusalii pleacă de la o întâlnire: cea dintre Mân­tuitorul Hristos şi doi dintre locuitorii Gadarei. Evan­ghe­listul Luca vorbeşte doar de u­nul, probabil cel mai violent (Lu­ca 8, 26 - 39). De fapt, ce se în­tâmplase? Mântuitorul pre­di­­case pe partea vestică a lacului Ghenizaret. Fusese o zi pro­ba­bil obositoare, cu lume mul­tă, cu căldură excesivă. Şi tru­pul îşi cerea partea lui de o­dih­nă. Ca atare, trece cu corabia în părţile Gadarei, care astăzi ar fi zona de dincolo de lac, în par­tea iordaniană sau poate mai la nord, în ţinutul Golan. A­colo, ţinutul este pustiu, des­tul de sărăcăcios şi muntos. To­tul este doar stâncă şi piatră, ca­re parcă se taie în mare. Este spa­ţiul de dincolo de Iordan, iar pen­tru evlavia evreului cumin­te, acest loc nu reprezenta Ţara Sfân­tă, nu era ţara în care curge lapte şi miere, pentru că nu era cuprins între Iordan şi Ma­rea Mediterană, adică nu fă­cea parte din Canaanul pro­mis. Nici Moise nu trecuse de Ior­dan, ci doar privise de pe mun­tele Nebo frumuseţea Ţării Sfin­te. În schimb, pe aici trecea, mai la nord, drumul cara­va­­­nelor, care veneau dinspre Ba­bilon spre Siria şi de aici în jos spre Egipt şi spre Arabia Fe­lix. Era zona propice pentru cum­părări şi vânzări, fiind spa­ţiul de comerţ prin excelenţă.

Dorinţa de câştig fără măsură şi nepăzirea poruncilor izolează

Mai mult, populaţia de aici era una amestecată. Ştim cu to­­ţii că pentru evrei puritatea et­­nică avea dimensiuni religi­oa­se. Profeţii luptaseră din răs­pu­­teri ca neamul să nu se a­mes­­tece cu amaleciţi, cu moa­biţ­i, cu filisteni sau cu alţi ve­cini, care puteau să le distrugă fi­­inţa etnică şi să le altereze cre­­dinţa. Pe undeva aveau drep­­tate, deoarece fibra curată a neamului evreu în Vechiul Tes­­tament însemna şi păs­tra­rea revelaţiei autentice pe care Dum­­nezeu o transmisese prin ei către umanitate. Tot ceea ce era dincolo de Iordan era ames­te­­c­at cu astfel de populaţii, care nu aveau regulile evreilor au­ten­­­tici, în privinţa consumului de carne de porc. Deci, ga­da­re­nii se ocupau de creşterea, con­su­­marea sau comercializarea că­r­­nii de porc, deoarece era o sur­­să sigură de câştig sau de hra­­nă. Porcul se adaptase con­di­ţ­iilor de climă şi de hrană, de a­­c­eea, nu necesita o implicare prea concretă în creşterea lui, de­­cât simpla lăsare să pască în a­­fa­ra oraşului. Tot în afara ora­şu­­lui Gadara se afla şi cimiti­rul, iar aici fuseseră expediaţi doi îndrăciţi, care prin com­por­ta­­­mentul lor deveneau un pericol pentru locuitori. Ei trăiau prin morminte, în aşa-numitele peş­­teri mortuare, care se ciopleau în stâncă şi se pregăteau pen­­tru a fi depozitate cada­vre­le. Era o practică de a avea mor­­mânt săpat în stâncă, mai ales între cei bogaţi (iar ga­da­re­nii se puteau numi oameni în­stă­­riţi), deoarece aceasta în­sem­­na şi un respect pentru cel mort, dar şi o etalare a posibi­li­tă­­­ţilor financiare.
Definiţia pe care Evan­ghe­lis­­tul Luca o oferă celui mai fe­ro­­­c­e dintre îndrăciţi este foarte du­­ră: „haină pe el nu mai pu­nea, în casă nu mai locuia, ci doar în morminte“ (Luca 8, 27). Es­­te definiţia demonizatului de ori­­ce fel şi din orice timp. Omul ca­­re este stăpânit de cel rău, prin patimi, nu mai poartă hai­nă. Haina baptismală este a­proa­­pe lepădată, este zdren­ţă­ri­­tă şi murdară. Chiar şi pe­ce­tea Duhului dispare. De aceea, ne rugăm la botez „păzeşte-i ar­­vuna nefurată“, adică să nu îi dispară arvuna Duhului prin pa­timi. Haina botezului se dis­tru­ge, iar omul rămâne doar zdren­ţe şi lanţuri, legături şi mur­dărie.
Faptul că locuia prin mor­min­te şi nu în casă arată că o­mul pătimaş, stăpânit de dia­vo­lul, fuge de comuniune, de lo­cul dialogului, de casa unde stă o­mul normal, creştinul autentic, de biserică şi îşi doreşte mai de­grabă singurătatea patimii sa­le. El ajunge la maximum de e­­goism, de relaţie non-dialoga­lă cu semenii. Aceştia sunt cel mult obiecte ale obsesiei sale şi nu persoane de dialog sau de co­muniune. Aceasta este starea o­mului rupt de Dumnezeu şi de oa­meni. Patima stă lângă pati­mă şi lângă murdărie. Demo­ni­za­tul stătea lângă turma porci­lor. Aici multă lume era în­dră­ci­tă, nu doar cel care locuia în mor­minte. Erau îndrăciţi în pri­mul rând gadarenii, prin pof­ta de înavuţire cu orice preţ. Şti­au că porcul nu este un animal curat în mentalitatea iu­da­i­că şi to­tuşi făceau comerţ cu el, fă­ceau bani din acest animal o­di­os pentru religiozitatea locului.

Întâlnirea demonizatului cu Hristos este de fapt întâlnirea pătimaşului cu Dumnezeu

Sunt mai multe etape în ca­drul acestui eveniment. În pri­mul rând apare scandalizarea. Cum? De ce mă chinuieşti? Ce ai cu mine? Du-te! Lasă-mă în pa­ce! Apoi urmeazăconfrun­ta­rea. Ochii lui Hristos îl privesc pro­fund, mâna Lui se ridică şi prin­tr-un gest demonii fug. To­tul pare dur şi cutremurător. U­ne­ori se cade la pământ, de­mo­­nizaţii par aproape morţi, ca şi tânărul care făcea spume la gu­ră. Este cutremurătoare u­ne­ori întâlnirea cu Dumnezeu, mai ales atunci când sunt patimi în noi. Apoi vin vindecarea şi eliberarea conştiinţei. Începi să pluteşti. Eşti liniştit, ca un co­pil nou-născut la sânul ma­mei. Şi în cele din urmă ră­mâ­ne dorinţa de a sta lângă Hris­tos. Aceleaşi erau şi etapele de­mo­­nizatului din Gadara: la în­ce­put rebeliunea, atacarea ideii de divinitate, de sfinţenie, apoi vin­decarea, fie ea şi cu pagube co­laterale, care par valoroase pen­tru lumea materială, dar ne­valoroase pentru lumea lui Dum­nezeu, şi, în fine, dorinţa de a rămâne lângă Dumnezeu.

Hristos este alungat din cetate pentru vindecarea demonizatului

De reţinut este şi com­por­ta­men­­tul semenilor din Gadara. În loc să apară mulţumirea pen­tru vindecarea unui confra­te de-al lor, latura materială a pri­mat: du-te de la noi, a ră­su­nat vocea în unanimitate a ce­lor care priveau mai degrabă la­cul unde se înecaseră porcii, de­cât să privească faţa lui Hris­tos şi pe cel vindecat stând jos la picioarele Lui. Este men­ta­litatea egoistă pe care o pu­tem vedea în lumea consumis­tă, în care nimeni nu se mai de­ran­jează de prezenţa infirmă a se­menului, de suferinţa lui, în­să este foarte deranjată dacă in­teresele financiare sunt afec­ta­­te. Este maximum de egoism: să nu mai ai milă de un om, ci doar de propriul tău buzunar, ca­re îţi conferă plăcerile şi sen­zu­­alismul hedonist. Nimeni nu mai privea la bietul om, vindecat, curat, îmbrăcat şi întreg la min­te, care plângea de bucurie la picioarele Mântuitorului, ci toţi îşi făceau calculele cât au pierdut de pe urma acestei întâm­plări. Tema este mai actuală de­cât oricând.
Omul căzut nu mai atrage a­ten­ţia. Lumea s-a opacizat în per­cepţia semenului. Este un fel de tăbăcire a sentimentului de compasiune umană. Relaţia din­tre oameni are în vedere ide­ea de profit şi câştig. So­cie­ta­tea ne-a învăţat că suntem cel mult cifre de statistică, iar la­tura economică ne demon­strea­­ză că avem valoare doar câ­tă vreme producem şi suntem apţi de muncă. În momentul în care nu mai putem, suntem eliminaţi din sistem. Ca a­ta­re, am început să ne privim e­conomic şi în termeni de profi­ta­bilitate, de rentabilitate. O­mul de lângă noi are valoare, da­că îmi aduce un profit material. Dacă nu, îl ignor.

Comuniunea, starea sănătoasă a omului

Biserica, în înţelepciunea sa di­vină, ne arată că nu suntem nici cifre şi nici indivizi econo­mici, ci suntem fiinţe dialogale, ca­re depind mult de relaţia ver­ba­lă. Cu siguranţă că este ne­voie de o redefinire a omului şi a societăţii umane, adică să ne re­definim ca persoane, ca feţe di­alogale. Astăzi, din păcate, a­sis­tăm la indivizi monologali. Mai mult ca oricând asistăm la o inflaţie de cuvinte. Fiecare vor­beşte la un telefon, fiecare co­munică prin mijloacele mass-me­dia. Niciodată nu a existat o in­flaţie mai mare de cuvinte. Ni­ciodată nu a fost o mai mare ri­sipă de cuvinte, astfel încât am ajuns în situaţia în care toa­tă lumea vorbeşte, dar par­că nimeni nu mai ascultă. Sun­tem marcaţi de o verbalitate sea­că şi sterilă. Cuvinte fără rost. Şi totuşi parcă nu mai e­xis­­tă dialog. Or, tocmai dialo­gul şi verbalitatea interumană re­prezintă definiţia societăţii u­mane. Prin logosul nostru ne a­propiem de Logosul divin, în­să numai în momentul în care lo­gosul sau cuvintele noastre sunt creaţionale, ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Asta nu în­seam­nă să creăm cosmicitate, cisă cre­ăm frumosul. Atunci când Sfân­tul Apostol Iacov vorbeşte de­spre rolul limbii (Iacov 3, 9-12), o consideră ca fiind şansa, dar şi pericolul cel mai mare pen­tru fiinţa umană. Poate fi e­le­mentul doxologic din om, ca­re laudă şi slăveşte pe Dum­nezeu sau, din păcate, poate fi e­lementul blasfemiatoriu, care spurcă totul.
Verbalitatea umană poate fi do­xologică sau blasfemiatoare şi se pare că varianta a doua es­te mai pregnantă în socie­ta­tea consumistă. Se vorbeşte blas­femiatoriu în momentul în ca­re Dumnezeu nu este lăudat de limba umană. Sau în mo­men­­tul în care nu descoperim sla­va divină în creaţie şi în u­ma­nitate, ci vedem doar negati­vi­tatea şi răul pe care îl pro­pa­găm prin chipurile noastre schi­monosite sau prin cuvântul mur­dar. Zilnic ni se injectează prin mijloacele media urâtul în lim­baj sau în comportament. Zil­nic simţurile noastre sunt a­nes­teziate prin păcat sau prin mi­zeria transmisă în mod pro­gra­­mat, cu un singur scop: să fa­cem rating. Nimeni nu mai es­te interesat de frumos, ci de... ra­ting, iar acesta se face prin pre­zentarea urâtului, care este mai şocant şi mai atractiv decât frumosul.

Redescoperirea frumosului

Ar trebui din aproape în a­proa­pe să ne reînvăţăm sim­ţu­ri­le noastre cu frumosul, cu ele­men­tele care mai creează emo­ţia sacrală şi estetică. Avem ne­voie de un control al simţurilor noas­tre pentru a nu fi demoni­za­te şi infestate cu urâtul. A­vem nevoie de o reeducare a sen­sibilităţii umane. Din pă­c­a­te, suntem poporul care se uită cel mai mult la televizor din Eu­ropa şi asta arată că suntem niş­te oameni pe care mass-media îi poate manipula uşor. Sun­tem oameni care nu mai a­v­em timp de dialog şi de frumos, nu mai avem timp de ru­gă­ciune şi de meditaţie, ci stăm ore în şir să privim şi să ne ten­sio­­năm pe marginea certurilor po­litice fără rost, care aproape toate se derulează sub deviza: dă-te jos să mă pun eu!
Cred că trebuie să reve­nim la frumuseţea oamenilor de odinioară. Chiar dacă pur­tăm mijloacele de comunicare în buzunare, chiar dacă ne stă te­levizorul pe masă, să fim to­tuşi oameni ai selecţiei. Să cău­tăm ceea ce merită văzut şi au­zit, căci timpul vieţii este atât de scurt, încât nu merită pierdut cu fleacuri. Să nu ne tran­s­for­­măm în gadareni con­su­mişti, care să avem doar sco­puri strict materiale: porcii ma­te­­riei şi insensibilitatea faţă de se­men. Linia pe care societatea ne-o trasează, ca un fel de mo­dă, este din păcate insensibi­li­ta­­tea faţă de semen şi senti­men­­tul că Dumnezeu este ceva in­comod, care trebuie lăsat de­o­­parte. Nu. Să ne deschidem spre lumea frumosului pe care să nu aşteptăm să ne-o ofere al­ţii, lumea din afară, căci nu o va face, ci noi, acolo, în pe­ri­me­trul nostru existenţial, în că­su­ţa noastră. Să realfabetizăm su­fletele noastre cu atmosfera de odinioară în care bătrânii noş­tri ştiau să povestească lucruri frumoase unii cu alţii, sea­ra, după care să îşi spună îm­preună rugăciunile şi să se o­dihnească. Care ştiau să spu­nă Tatăl nostru, la masă, şi a­poi capul familiei să facă cruce pes­te pâinea care se împărţea ce­lor din jurul ei. Să redes­co­pe­rim profunzimea salutului Doam­ne, ajută!, care ar trebui să devină singurul salut autentic, românesc, care ţine de tra­di­ţia de odinioară.
Ce frumos ar fi să redes­co­pe­rim autenticul românesc şi creş­tinesc al familiei care mer­g­ea du­minică de duminică la bi­se­ri­că, după un ritual bine sta­bilit. Pri­mul care ieşea din ca­să spre bi­serică era tatăl, ca­re mergea cu hainele de bise­ri­că şi cu trai­s­ta specială pentru dus prescu­ră. El mergea din timp ca părintele să scoată mi­ri­da din prescu­ra familiei, astfel ca toată căsuţa lui să stea pe Sfântul Disc, în fa­ţa lui Hris­tos, a Maicii Dom­nu­lui şi a tu­turor sfinţilor. Apoi venea la L­iturghie şi femeia lui, cu ceata de copii, care trebuiau îm­bră­­caţi şi pregătiţi pentru sluj­bă. To­ţi ieşeau luminaţi la faţă de la Liturghie. Asta era imagi­nea oa­menilor de odinioară. O mai ve­dem noi astăzi? Din pă­ca­te, nu. Idolul nostru a devenit tele­vi­zorul, fiecare cu idolul lui, în­tr-o izolare verbală şi fiinţială deplină.
Cred că singura noastră şan­să de a ne recupera este să nu ui­­tăm că avem o responsa­bi­li­ta­te a frumosului şi a divi­nu­­lui în ar­ealul nostru existen­ţi­al. De la o­mul simplu la cel ca­re mus­teş­te de cultură, avem res­pon­sa­bi­li­ta­tea de a recrea at­mosfera sa­cră în viaţa noas­tră şi în socie­ta­tea noastră. Să reînvăţăm să vor­bim unii cu al­ţii, să ne sa­lu­­tăm cu Doamne, aj­ută!, să gân­­dim frumos unii des­pre alţii. Es­te şansa noastră de a nu ne tran­sforma în Ga­da­ra consu­mis­tă a mileniului a trei­lea. Alt­fel vom deveni o bia­tă gloată, de cifre u­ma­ne, bune doar în cam­panii elec­torale, mo­miţi şi pă­că­liţi de fie­care da­tă, care vom trăi permanent cu ideea că va veni o dată în care va fi altfel... iar acel alt­f­el nu va fi niciodată, deoa­rece nimeni nu are această sin­ce­ri­tate faţă de bietul om. Bi­se­­ri­ca trebuie să redevină spa­ţiul în care acea via­ţă altfel să fie reală. Adică să trăim ca Lot într-o So­domă a urâtului. Să trăim frumos, iar frumosul nostru va fi conta­gi­­os, chiar dacă nu va fi observat de mass-media cea cău­tă­toa­re de rating, va fi ob­servat de cei de lângă noi, care vor spu­ne ca odinioară: ce frumos tră­iesc aceşti creştini... ce ma­me minu­nate au... ce fa­milii u­ni­te şi bine­cu­vântate... ce feri­ci­­re poţi vedea pe feţele lor! Şi to­tul plecând de la Liturghia lui Hristos, care să de­vină li­tur­­ghia ochilor noştri, liturghia bu­zelor, a minţii şi a întregii noas­tre existenţe.

Autor: Pr. E. Jurcan
Sursa: www.ziarullumina.ro

Se poate iubi fără a fi iubiți?


Iubirea este experiența umană cea mai implicantă și cea mai decisivă în viața noastră. Probabil este unica experiență în care ne simțim puțin răscumpărați, în care simțim că salvăm săracele noastre vieți. Din acest motiv căutăm iubirea, o așteptăm, o dorim, și atunci când se aprinde posibilitatea istoriei iubirii toate atențiile noastre sunt tărâte în nașterea, răsărirea, creșterea ei... Ar vrea să fie veșnică iubirea, și este adevărat că, numai dacă este iubire până la sfârșit și în ciuda refuzului, învinge moartea; însă, în realitate, nouă celor umani, nu ne este posibilă o iubire în plinătatea ei.
De fapt, iubirea cunoaște, chiar dacă noi nu vrem acest lucru, multe contradicții: dificultăți, conflicte, sărăciri, infidelități și poate chiar – dar nu sunt sigur de acest lucru – moartea. Din acest motiv, iubirea nu implică pe nimeni fără a-l expune durerii și fără ca să trebuiască să ne  pierdem pe noi înșine; în iubire există suferință, durere pentru aceste contradicții, dar și inadecvări datorită incapacității noastre de a iubi: câtă disciplină este nevoie pentru a iubi în mod autentic, pentru a iubi din dorință, dar într-o relație simfonică și plină de respect unul față de celălalt, fără îndoieli între cei ce se iubesc, acceptându-se reciproc, îndreptați spre un raport care să facă din ambii parteneri oameni mai buni, mai umanizați.
În iubire, mai ales în faza îndrăgostirii, există ceva adolescențial care se reînnoiește la fiecare început: se dorește fuziunea care cere să se stea împreună totdeauna, să se gândească aceleași lucruri, să se bucure împreună de aceleași realități; într-un cuvânt, să nu se lase celuilalt distanța care-i este necesară pentru a fi altul față de mine, în fața mea. De aceea, iubirea reclamă o luptă, pentru că atunci când iubim, în noi apare dorința prepotentă a posedării, a avea pretenții asupra celuilalt. Există o dificultate, aproape o imposibilitate a iubirii autentice: cu cât iubim mai mult, cu atât dorim mai mult, și cu cât dorim mai mult, cu atât suntem ispitiți să dispunem de celălalt, până la a face din el un obiect în posesia noastră.
Sunt înțesați de iubire, cerșetori de iubire, în noi locuiește contradicția de a avea iubire, iubire care, însă, necesită libertate. Pentru puțină iubire suntem tentați și de a ne prostitua; pentru a nu pierde iubirea suntem ispitiți de a construi garduri în jurul celuilalt; pentru a nu suferi trădarea în iubire suntem purtați spre violență, la a face toate fără a ne ține cont de diferența celuilalt, de motivațiile sale, calea lui, bună sau rea. Este dificil să conjugămiubirea cu libertatea, să consimțim în istoria de iubire libertății celuilalt, să recunoaștem că alteritatea este imposibilitatea de a fi egali, la fel, și că trebuie să existe obligatoriu o diferență.
Această suferință devine mai acută și evidentă atunci când iubirea noastră este refuzată, nu este corespunsă, nu trezește reciprocitatea. Dacă am citi textele evanghelice astfel ca să vedem în ele sentimentele, trăirile protagoniștilor, ne vom da seama, de exemplu, că atunci când Isus întâlnește un tânăr (cf. Mc 10, 17-22 ss.) care îl interoghează în privința vieții veșnice și îi cere să-i vorbească de Dumnezeu, El îl privește, îl privește în ochi și îl iubește: Isus iubește gratuit un tânăr întâlnit pe drumul său... Privirea lui Isus este o privire de iubire, care nu trebuie privită numai ca o chemare pentru ca acel tânăr să-l urmeze. Nu este vorba de o tactică vocațională pusă în act de Isus pentru a pescui adepți pentru comunitatea Lui. Privirea lui ne spune cum Isus s-a simțit atras și interpelat de acel tânăr, cum față de el a încercat un sentiment de afecțiune. Era un tânăr amabil, poate frumos, poate atât de transparent încât lui Isus i se părea amabil; lui Isus îi adresează o privire lungă, profundă, precisă, de alegere a persoanei dintre cea a altora.
În ciuda acestei simpatii, această privire asupra celui care era amabil, relația nu se aprinde, iar privirea lui Isus rămâne fără răspuns. Da, tânărul a plecat trist, dar oare Isus a plecat mulțumit? Suntem siguri că, făcându-și datoria, ca și cum l-ar fi iubit numai pentru a-l chema, Isus nu s-a întristat datorită refuzului ofertei lui de iubire? Iată o slăbiciune a iubirii mai puternice: iubirea lui Isus nu a fost înțeleasă, tânărul, care în ochii lui era amabil, nu i-a permis să-l iubească. Este o enigmă însoțită de tristețe, nostalgie, suferință: nu-ul celuilalt, pentru noi amabil, privirii noastre, iubirii noastre, este o suferință acută care continuă pentru o anumită vreme. Este necesitatea iubirii înscrisă în iubire: iubirea se adresează libertății celuilalt, și astfel, într-o relație poate apărea și refuzul, nu-ul spus iubirii. Iar amantul, din iubirea născută din privirea lui primește suferință pentru nu-ul opus iubirii lui; cel care iubește este totdeauna expus riscului ca cel iubit să nu devină iubitul lui, ca iubitul să plece, ca acesta să nu recunoască iubirea celui care-l iubește.
Dar despre cine vorbesc? Despre mine și de datele mele biografice? Despre Isus care-l „povestește” pe Dumnezeu? Nu citesc oare toată istoria lui Dumnezeu și a omului? Nu sintetizez oare Biblia ca o istorie de iubire? Da, Dumnezeul nostru, care ne-a creat pentru a avea cu noi o relație de iubire, pentru a avea în fața lui pe cineva căruia să-i ofere darurile lui minunate – așa cum afirma Sf. Irineu din Lyon – Dumnezeul pe care Noul testament, după povestirea făcută de Isus îl definește agape, iubire (!In 4, 8.16), nu este mai ales partenerul din istoria de iubire cu noi, cu umanitatea? Ce istorie! O istorie de iubire care a cunoscut nerecunoașteri, trădări, conflicte, negări; o istorie în care Dumnezeul creator, Dumnezeul dăruitor a toate se face cerșetor al iubirii poporului său care îl trădează și ajunge să se prostitueze, să aibă alți amanți. În această istorie de iubire Dumnezeul creator este vulnerabil: suferă pentru iubirea care nu este corespunsă, este frustrat de lipsa de răspuns al partenerului iubit, este gelos față de acest iubit atât de litigios și gata totdeauna să fie infidel, un iubit care nu corespunde. Este o istorie în care au existat anotimpuri ale iubirii: a existat primăvara, îndrăgostirea; apoi anotimpul amplexului, al uniunii partenerului și al celebrării alianței de iubire; dar a existat și lungul anotimp al infidelității, al aridității iubirii și al pasiunii iubitului pentru noi amanți.
Iubirea este de ajuns iubirii? Adică cel care iubește, iubește și fără reciprocitate, și fără primirea de iubire din partea celui iubit? Iubirea se susține și atunci când cel iubit refuză să fie transfigurat de iubirea celui care iubește? Iubirea conține în sine recunoașterea libertății celuilalt și continuă în arderea ei și atunci când de la celălalt sosește refuzul? Dacă este adevărată iubire, da! Tocmai pentru că iubirea ajunge iubirii, pentru că iubirea nu poate fi niciodată meritată, dar se află în spațiul gratuității și al libertății, pentru că nu numai că Dumnezeu este iubire, dar că iubirea, dacă este adevărată, devine divină, adică îl povestește totdeauna pe Dumnezeu.

Traducere: Pr. Pătrascu Damian 
Autor: Enzo Bianchi




IADUL, ACEL FOC APRINS DE LIBERTATEA NOASTRĂ


Constatăm cu toții, și acest lucru a fost de mai multe ori denunțat, că despre așa numitele novissimi domnește tăcerea și în spațiul eclezial, dar trebuie să recunoaștem că, mai ales în cadrul predicilor, în privința iadului există nu numai mutism dar și o reală dificultate în a-l gândi ca fiind voit de Dumnezeu și de Dumnezeu aplicat cel puțin unei părți a umanității, cea păcătoasă și care nu s-a convertit, nu s-a împăcat cu El. Pentru mulți creștini, iadul veșnic plăsmuiește imaginea unui Dumnezeu pervers, răzbunător, chiar sadic; iar pentru necreștini, iadul pare un Auschwitz veșnic, ceva pe care numai o putere malefică o putea inventa. Și Sf. Tereza a Pruncului Isus simțea o mare reticență față de veșnicia pedepsei, și mulți bărbați și femei „spirituali” (pneumatikoi) au declarat imposibilitatea lor de a concepe compatibilitatea unui loc de chinuri veșnice cu bunătatea unui „Dumnezeu carea vrea ca toți oamenii să se mântuiască” (1Tim 2, 4).
Această dificultate este însă veche și a fost simțită cu o specială forță în unele epoci ale istoriei creștinismului. În secolul al III-lea mulți Părinți ai Bisericii, printre care origen, gândeau o mântuire universală; alții, în diferite tradiții creștine au arătat o iubire înurătoare extremă, până la a se ruga să fie trimiși ei în iad, cu condiția ca frații și surorile lor în umanitate să se mântuiască; alții, ca Isaac Sirul (sau din Ninive, secolul al VII-lea), au ajuns să se roage pentru o mântuire cosmică în care toate creaturile, înțelepte și lipsite de înțelepciune, bune sau rele, să fie iertate de infinita îndurare a lui Dumnezeu. În catolicismul italian, rămâne arzătoare iubirea Sf. Ecaterina de Siena, această femeie devenită foc, care scria: „Cum aș putea suporta, Doamne, ca unul singur din cei pe care i-ai creat după chipul și asemănarea ta să se piardă și să scape din mâinile tale? Nu, pentru nici un motiv eu nu vreau ca unul singur din frații mei să se piardă, unul singur din cei care sunt uniți cu mine prin aceeași naștere”.
Toți aceștia sunt sfinți și sfinte care urmează exemplul lui Moise și al lui Paul. Moise care-i spune lui Dumnezeu: „Acest popor a făcut un mare păcat... Dar acum, dacă Tu ai ierta păcatul lor... Altfel, șterge-mă pe mine din cartea pe cate Tu a-i scris-o!” (Ex 32, 31-32). Și, după tradiția ebraică, Moise ajunge să spună: „Doamne al lumii, să piară Moise și alți mii ca el, dar să nu se piardă vreo unghie al vreunui om din Israel!”. Paul, din partea lui, își exprimă propria solidaritate cu evreii frații săi, spunând că este dispus să fie excomunicat el și blestemat, separat de Cristos, dacă acest lucru poate să folosească Israelului care nu l-a recunoscut pe Isus ca Mesia (cf. Rom 9, 1-3).
Trebuie însă să recunoaștem că astăzi, iadul este refuzat, mai ales ca reacție la o învățătură care vorbea despre el pentru a produce frică și a amenința, crezând că astfel va convinge poporul creștin să nu mai păcătuiască. Eu însumi nu pot uita meditația unui preot dominican care, în a treia zi a exercițiilor, cea dedicată meditării asupra iadului, umplea discursul său de exemple de tortură și de durere și chiar reușea să facă să se simtă mirosul acru al sulfului... O extraordinară capacitate oratorică și teatrală, dar desigur nepotrivită pentru a celebra infinita îndurare a Domnului!
Deci, ce putem spune astăzi despre iad? Să rămânem în tăcere, lăsând la o parte ascultarea Sf. Scripturi, sau să ne lăsăm în voia obsesiile și să continuăm să predicăm existența și calitatea pedepsei teribile, ca și cum aceasta ar fi vestea cea bună adusă de Isus? Să încercăm înainte de toate să ascultăm Sf. Scriptură.
În Vechiul Testament nu se vorbește de iad așa cum îl înțelegem noi, ci de sheol, de adâncuri, înțeles ca un loc unde sunt adunați morții, unde nu poate exista comunicare cu Dumnezeu și din care nu se poate ieși. Retribuția celor drepți și a celor răi este dată de Dumnezeu în această viață – așa cum cântă și Psalmii (de exemplu Ps 32, 10: „Multe sunt durerile celui rău, dar iubirea îi înconjoară pe cei care nădăjduiesc în Domnul”) - și nu îndrăznește să gândească o beatitudine sau un blestem veșnic: Cine știe? (Qo 2, 19; 3, 21; 6, 12). Cu toate acestea, în epoca iudaică apare ideea speranței învierii și începe să se întrezărească ca o beatitudine apropierea de Dumnezeu a celor drepți și după moarte.
Isus, care revelează pe deplin acțiunea și prezența lui Dumnezeu după moarte, dă mai ales vestea cea bună a Împărăției care este aproape (cf. Mc 1, 15; Mt 4, 17), pe care El o deschide tuturor. Este vorba, din partea omului, de a o primi și de a se converti, alegând între bine și rău, între iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui și iubirea de sine, egoistă și orgolioasă. Ca și profeții care l-au precedat, profetul Isus duce toate la împlinire, îndeamnă, pune în gardă, reproșează, se enervează, uneori amenință. De fapt, Isus nu a fost niciodată violent, ba chiar a depotențiat totdeauna autoritatea lui de profet, de mesia și de Fiu al lui Dumnezeu, dar își arată indignarea față de rău și protestează față de răul pe care îl vede, mai ales față de violența și minciuna care se răspândește. Pentru a condamna răul în mod clar și să indice că omul poate să alege căi de moarte, Isus recurge la diferite imagini, luate din VT cât și din contemporaneitatea lui. A comite răul înseamnă „a merge spre un cuptor arzător (cf. Dn 3, 6), unde este plâns și scrâșnet de dinți (Mt 13, 42); înseamnă „a ne cufunda în gheenă” (Mc 9, 43.45.47; Mt 18, 9), groapa de gunoi a orașului Ierusalim; înseamnă a sfârși în adâncuri, unde există sete din cauza flăcărilor (cf. Lc 16, 24). Mai ales cartea Apocalipsului, de la sfârșitul Noului Testament, ne furnizează imagini infernale: lacul de foc în care vor fi aruncate moartea și iadul și în care va putea fi aruncat cel care nu este scris în cartea vieții (cf. Apoc 20, 14-15), și „moartea a doua” (Apoc 2, 11; 20, 6.15; 21, 8), moartea definitivă.
Da, aceste imagini sunt crude, dar cum s-ar putea descrie altfel rezultatul unei vieți care a ales moartea, violența, prepotența și nu a recunoscut niciodată viața celuilalt, nu a avut niciodată discernământul săracului și al celui nevoiaș, nu a recunoscut niciodată fraternitatea umană? Desigur, acestea sunt numai niște imagini, dar ele ne spun că noi putem să alegem nu viața și comuniunea cu Dumnezeu, ci moartea veșnică și separarea de Dumnezeu! De aceea, iadul nu indică un loc, cât mai ales o situație în care vor putea cădea cei care au ales în mod liber și definitiv tot ceea ce este contrar voinței lui Dumnezeu și, în consecință, orice drum de umanizare. Noi suntem obișnuiți să ne imaginăm iadul ca pe un loc, dar el este un non-loc, un a nu fii, un non-timp, este nimicul unei morți veșnice. Dumnezeu vrea ca toți să se mânuiască, Fiul său a venit în lume pentru cei păcătoși, nu pentru cei drepți (cf. Mc 2, 17ss; 1Tim 1, 15): dar în fața răului sau al binelui, omul, deși se află într-o condiție de fragilitate proprie a naturii lui, rămâne totuși liber să adere la unul și să alege pe altul, cel puțin cu dorința și cu voința. Unora șu cuvintele dure ale lui Isus l-i se pare o vlioneță, dar acest lucru se întâmplă pentru că noi trăim astăzi într-o cultură în care nu mai suntem capabili să ne indignăm, nici să avem pasiuni: toate merge bine, toate se pot îndrepta, toate sunt o simplă greșeală... Nu mai există afirmație și exercitarea responsabilității umane, de care – să nu uităm acest lucru – depinde viața sau moartea celuilalt, al aproapelui.
Deci, ce să credem? Dacă acceptăm cuvintele Sf. Scripturi în privința iadului, trebuie înainte de toate să vedem în ele o invitație la responsabilitate, cu ajutorul căreia să ne exercităm libertatea în vederea destinului nostru. Este adevărat că Isus i-a cerut Tatălui să ne ierte pentru că nu știm ceea ce spunem și facem (cf. Lc 23, 34); este adevărat că dreptatea lui Dumnezeu este o dreptate care justifică, care face drepți, deoarece conține în sine îndurare și iertare (cf. Rom 5, 1-11); este adevărat că noi nu putem merita iubirea lui Dumnezeu, pentru că este o iubire dăruită gratuit, care nu trebuie niciodată să fie meritată. Dar în fața acestei imensități a iubirii, trebuie să fim „responsabili” și să fim conștienți că putem să comitem acțiuni care conduc la „moartea” celuilalt sau al celorlalți. Nu poate exista pentru noi o mântuire automată, orice lucru am face, orice fel de viață am trăi, și pentru că iadul îl creem noi aici pe pământ, devenind deseori noi iad pentru alții. Edith Stein, în iadul de la Auschwitz în anul 1942 scria: „Aparține fiecăruia să decidă propriul destin. Dumnezeu însuși se oprește în fața misterului libertății fiecărei persoane”.
Iadul nu este un articol al profesiunii de credință, așa cum nu este nici diavolul, și pentru că diavolului nu iadului nu este necesar să le credem, din moment ce fiecare dintre noi face experiența acestor realități: suntem tentați de o putere din afara noastră și care ne domină, și putem cunoaște răul până la moarte sau separarea de Dumnezeu... Cu toate acestea, nu este conform cu credința creștină a afirma că nu există iad sau că iadul este gol. Ca și evreii, spun: Cine știe? Dar ca ucenic al lui Isus m-i se cere să recunosc milostivirea lui Dumnezeu și să o cânt totdeauna;  nu numai, m-i se cere și să sper pentru toți, să sper că toți se vor mântui și vor scăpa de iad, m-i se cere să mă rog și pentru cei mai mari criminali, pentru că să păstreze o parte, o scânteie de umanitate, capabilă să primească ultima chemare a lui Dumnezeu. În fața chipului lui Dumnezeu va fi posibil ca noi să nu-L alegem pe El, ci neființa morții? Hans Unrs von Balthasar scria în anul 1986, aproape ca un testament, un opuscul intitulat: Să sperăm pentru toți. Pe urmele atâtor sfinți și sfinte, bărbați și femei spirituali, cerea ucenicului lui Isus să se roage pentru ca toți să fie mântuiți. Biserica îndrăznește să proclame sfinți, adică să afirme că unii creștini se află lângă Dumnezeu, în beatitudinea lui, și de aceea sunt în comuniune cu noi, dar nu a îndrăznit niciodată să afirme că cineva ar fi în iad și că trebuie să scape de milostivirea lui, de iubirea nebună a Domnului nostru Isus Cristos!
Așadar, nici teroare, nici tăcere: să proclamăm infinita îndurare a lui Dumnezeu, voința lui de mântuire universală și cosmică; să ne rugăm pentru ca să se facă voința lui, precum în cer așa și pe pământ; să sperăm pentru toți oamenii; și dacă avem puterea iubirii să cerem Domnului, ca Moise și Paul, să fim noi trimiși în iad, numai ca toți să fie mântuiți. Fiecare dintre noi trebuie să spună cu umilință: „Nu știu” și să ne amintim de Sf. Ioana dArc: Dacă sunt în harul lui Dumnezeu, să mă păstreze în el. Dacă nu sunt în harul lui Dumnezeu, Dumnezeu să mă pună în siu în harul lui”.  

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Autor: ENZO BIANCHI
Avvenire, 1 dicembre 2013