Se poate iubi fără a fi iubiți?

Iubirea este experiența umană cea mai implicantă și cea mai decisivă în viața noastră. Probabil este unica experiență în care ne simțim puțin răscumpărați, în care simțim că salvăm săracele noastre vieți. Din acest motiv căutăm iubirea, o așteptăm, o dorim, și atunci când se aprinde posibilitatea istoriei iubirii toate atențiile noastre sunt tărâte în nașterea, răsărirea, creșterea ei... Ar vrea să fie veșnică iubirea, și este adevărat că, numai dacă este iubire până la sfârșit și în ciuda refuzului, învinge moartea; însă, în realitate, nouă celor umani, nu ne este posibilă o iubire în plinătatea ei.

De fapt, iubirea cunoaște, chiar dacă noi nu vrem acest lucru, multe contradicții: dificultăți, conflicte, sărăciri, infidelități și poate chiar – dar nu sunt sigur de acest lucru – moartea. Din acest motiv, iubirea nu implică pe nimeni fără a-l expune durerii și fără ca să trebuiască să ne  pierdem pe noi înșine; în iubire există suferință, durere pentru aceste contradicții, dar și inadecvări datorită incapacității noastre de a iubi: câtă disciplină este nevoie pentru a iubi în mod autentic, pentru a iubi din dorință, dar într-o relație simfonică și plină de respect unul față de celălalt, fără îndoieli între cei ce se iubesc, acceptându-se reciproc, îndreptați spre un raport care să facă din ambii parteneri oameni mai buni, mai umanizați.

În iubire, mai ales în faza îndrăgostirii, există ceva adolescențial care se reînnoiește la fiecare început: se dorește fuziunea care cere să se stea împreună totdeauna, să se gândească aceleași lucruri, să se bucure împreună de aceleași realități; într-un cuvânt, să nu se lase celuilalt distanța care-i este necesară pentru a fi altul față de mine, în fața mea. De aceea, iubirea reclamă o luptă, pentru că atunci când iubim, în noi apare dorința prepotentă a posedării, a avea pretenții asupra celuilalt. Există o dificultate, aproape o imposibilitate a iubirii autentice: cu cât iubim mai mult, cu atât dorim mai mult, și cu cât dorim mai mult, cu atât suntem ispitiți să dispunem de celălalt, până la a face din el un obiect în posesia noastră.

Sunt înțesați de iubire, cerșetori de iubire, în noi locuiește contradicția de a avea iubire, iubire care, însă, necesită libertate. Pentru puțină iubire suntem tentați și de a ne prostitua; pentru a nu pierde iubirea suntem ispitiți de a construi garduri în jurul celuilalt; pentru a nu suferi trădarea în iubire suntem purtați spre violență, la a face toate fără a ne ține cont de diferența celuilalt, de motivațiile sale, calea lui, bună sau rea. Este dificil să conjugămiubirea cu libertatea, să consimțim în istoria de iubire libertății celuilalt, să recunoaștem că alteritatea este imposibilitatea de a fi egali, la fel, și că trebuie să existe obligatoriu o diferență.

Această suferință devine mai acută și evidentă atunci când iubirea noastră este refuzată, nu este corespunsă, nu trezește reciprocitatea. Dacă am citi textele evanghelice astfel ca să vedem în ele sentimentele, trăirile protagoniștilor, ne vom da seama, de exemplu, că atunci când Isus întâlnește un tânăr (cf. Mc 10, 17-22 ss.) care îl interoghează în privința vieții veșnice și îi cere să-i vorbească de Dumnezeu, El îl privește, îl privește în ochi și îl iubește: Isus iubește gratuit un tânăr întâlnit pe drumul său... Privirea lui Isus este o privire de iubire, care nu trebuie privită numai ca o chemare pentru ca acel tânăr să-l urmeze. Nu este vorba de o tactică vocațională pusă în act de Isus pentru a pescui adepți pentru comunitatea Lui. Privirea lui ne spune cum Isus s-a simțit atras și interpelat de acel tânăr, cum față de el a încercat un sentiment de afecțiune. Era un tânăr amabil, poate frumos, poate atât de transparent încât lui Isus i se părea amabil; lui Isus îi adresează o privire lungă, profundă, precisă, de alegere a persoanei dintre cea a altora.

În ciuda acestei simpatii, această privire asupra celui care era amabil, relația nu se aprinde, iar privirea lui Isus rămâne fără răspuns. Da, tânărul a plecat trist, dar oare Isus a plecat mulțumit? Suntem siguri că, făcându-și datoria, ca și cum l-ar fi iubit numai pentru a-l chema, Isus nu s-a întristat datorită refuzului ofertei lui de iubire? Iată o slăbiciune a iubirii mai puternice: iubirea lui Isus nu a fost înțeleasă, tânărul, care în ochii lui era amabil, nu i-a permis să-l iubească. Este o enigmă însoțită de tristețe, nostalgie, suferință: nu-ul celuilalt, pentru noi amabil, privirii noastre, iubirii noastre, este o suferință acută care continuă pentru o anumită vreme. Este necesitatea iubirii înscrisă în iubire: iubirea se adresează libertății celuilalt, și astfel, într-o relație poate apărea și refuzul, nu-ul spus iubirii. Iar amantul, din iubirea născută din privirea lui primește suferință pentru nu-ul opus iubirii lui; cel care iubește este totdeauna expus riscului ca cel iubit să nu devină iubitul lui, ca iubitul să plece, ca acesta să nu recunoască iubirea celui care-l iubește.

Dar despre cine vorbesc? Despre mine și de datele mele biografice? Despre Isus care-l „povestește” pe Dumnezeu? Nu citesc oare toată istoria lui Dumnezeu și a omului? Nu sintetizez oare Biblia ca o istorie de iubire? Da, Dumnezeul nostru, care ne-a creat pentru a avea cu noi o relație de iubire, pentru a avea în fața lui pe cineva căruia să-i ofere darurile lui minunate – așa cum afirma Sf. Irineu din Lyon – Dumnezeul pe care Noul testament, după povestirea făcută de Isus îl definește agape, iubire (!In 4, 8.16), nu este mai ales partenerul din istoria de iubire cu noi, cu umanitatea? Ce istorie! O istorie de iubire care a cunoscut nerecunoașteri, trădări, conflicte, negări; o istorie în care Dumnezeul creator, Dumnezeul dăruitor a toate se face cerșetor al iubirii poporului său care îl trădează și ajunge să se prostitueze, să aibă alți amanți. În această istorie de iubire Dumnezeul creator este vulnerabil: suferă pentru iubirea care nu este corespunsă, este frustrat de lipsa de răspuns al partenerului iubit, este gelos față de acest iubit atât de litigios și gata totdeauna să fie infidel, un iubit care nu corespunde. Este o istorie în care au existat anotimpuri ale iubirii: a existat primăvara, îndrăgostirea; apoi anotimpul amplexului, al uniunii partenerului și al celebrării alianței de iubire; dar a existat și lungul anotimp al infidelității, al aridității iubirii și al pasiunii iubitului pentru noi amanți.

Iubirea este de ajuns iubirii? Adică cel care iubește, iubește și fără reciprocitate, și fără primirea de iubire din partea celui iubit? Iubirea se susține și atunci când cel iubit refuză să fie transfigurat de iubirea celui care iubește? Iubirea conține în sine recunoașterea libertății celuilalt și continuă în arderea ei și atunci când de la celălalt sosește refuzul? Dacă este adevărată iubire, da! Tocmai pentru că iubirea ajunge iubirii, pentru că iubirea nu poate fi niciodată meritată, dar se află în spațiul gratuității și al libertății, pentru că nu numai că Dumnezeu este iubire, dar că iubirea, dacă este adevărată, devine divină, adică îl povestește totdeauna pe Dumnezeu.

Traducere: Pr. Pătrascu Damian 

Autor: Enzo Bianchi