vineri, 22 iulie 2011

DECALOGUL IUBIRII

1. Iubirea este ca luna: dacă nu crește, scade
2. Iubirea nu se împarte: se multiplică
3. Iubirea nu se vinde și nu se cumpără: se dăruiește


4. Iubirea ori e umilă, ori nu e
5. Iubirea înainte să zică: „Îți dau un sărut”, spune „Îți întind mâna”
6. Iubirea care face economie de iubire nu este iubire adevărată
7. A iubi înseamnă a nu te obișnui cu celălalt
8. A iubi înseamnă a conduce înapoi cu delicatețe o persoană spre sine însuși
9. A iubi înseamnă a construi fericirea cuiva
10. A iubi înseamnă a trece dincolo de necesar

MARILE SOLUȚII DATE DE SF. AUGUSTIN UNOR PROBLEME FILOSOFICO-TEOLOGICE: CELE DOUĂ CETĂȚI (VII)

În baza acestui concept de ordine și cel de pace, Augustin, punând în evidență natura socială a omului, concepe istoria binelui și a răului, care este istoria umanității, nu însă ca două căi (vezi Didahul), ci ca două cetăți, fondate pe două iubiri, legate între ele și peregrinante în decursul timpului, destinate unor sorți diferite în escatologie, atunci când vor fi despărțite și din punct de vedere exterior.
Cele două iubiri sunt iubirea de sine și iubirea de Dumnezeu, care sunt destinate să fie prin natura lor intim unite, dar care de prea multe ori, din cauza prostiei și a nelegiuirii umane devin antitetice, pentru că iubirea de sine devine iubire privată, adică închisă și opusă iubirii de Dumnezeu, care este în mod esențial socială. „Două iubiri, dintre care… una socială și cealaltă privată, au fondat și deosebit în neamul omenesc cele două cetăți… cea a drepților și cea a nelegiuiților” . Această concepție grandioasă este prezentă deja în primele opere augustiniene: De vera religione din anul 391 (două popoare), De catechizandis rudibus (cele două cetăți), dar se găsește în deplina ei dezvoltare în De civitate Dei, unde drama cosmică se desfășoară în cinci acte: creația, căderea, legea, răscumpărarea, soarta eternă. Fiecare din aceste acte importă și dezleagă o mare problemă, una din acele care au chinuit și încă mai chinuiește gândirea umană: a originii, a răului, a luptei dintre bine și rău, a victoriei binelui asupra răului, a termenilor eternității. Numai atunci cetatea lui Dumnezeu, care „din vremea lui Abel, primul drept ucis de fratele cel rău, și apoi succesiv până la sfârșitul timpurilor, împlinește pelerinajul ei, alergând între mângâierile lui Dumnezeu și persecuțiile acestei lumi” , va obține „victoria ultimă și pacea perfectă” , atunci când „nu va avea alt rege decât adevărul, altă lege decât caritatea, altă măsură (a existenței) decât veșnicia” . Atunci, dar numai atunci, în cetatea lui Dumnezeu va fi identitate deplină, identitate care aici pe pământ este un ideal căutat totdeauna și niciodată obținut, între victorie și adevăr, demnitate și sfințenie, pace și fericire, viață și veșnicie, pentru că va fi cetatea „unde victoria este adevăr, demnitatea este sfințenie, pacea este fericire, viața este veșnicie” .

Cine, apoi, ar vrea să pătrundă mai în profunzime în conceptul celor două cetăți, trebuie să țină prezent că dualismul augustinian are o natură etică și escatologică, nu metafizică ca cel al maniheilor (cele două substanțe ale binelui și ale răului), sau cel al platonicilor (materie și spirit), nici o natură teologică ca cea a predestinaționiștilor (predeterminarea divină a unora spre pierzare, și a altora spre mântuire), nici nu are o natură socială, după interpretarea unor cercetători care văd, pe de o parte Biserica, pe de altă parte Statul, ca și cum Statul ar fi pentru Augustin o valoare depreciată. Am spus deja: are natură etică și escatologică; etică, pentru că depinde de libera voință a omului care alege și caută binele sau răul (Despre cetatea lui Dumnezeu conține o puternică apărare a libertății și în fața harului ); escatologică, pentru că presupune și vede în perspectivă soarta veșnică a drepților și a celor răi, diferite în funcție de diversitatea lor morală.

Cu aceasta trecem de pe planul filosofic pe cel teologic.

În Despre cetatea lui Dumnezeu, Augustin scrie împreună cu filosofia și teologia istoriei; nu numai teologia, ca și cum rațiunea nu ar avea nimic să spună despre soarta omului, nici numai filozofie, ca și cum rațiunea ar fi capabilă să spună ultimul cuvânt.

Am văzut până aici sinteza, sau cel puțin schela filosofiei augustiniene, care aruncă multă lumină asupra misterului universului, al omului și al istoriei; dar rațiunea de una singură are mai multe întrebări de pus decât răspunsuri de oferit, pune mai multe probleme decât dezleagă. De aici rezultă necesitatea și colaborarea teologiei, despre care, sperăm că vom vorbi într-un viitor cât mai apropiat.

Sunt conștient că în stricta simbioză creată de doctorul nostru între filozofie și teologie, fiecare discurs în parte riscă să-i denatureze gândirea, dar discursul în parte este necesar din motive didactice. Pe de altă parte, inconvenientul poate fi evitat dacă, vorbind de cele două argumente separat, se țin totuși strict unite în gând. Așa cum voi încerca să fac și cum sper că dorește cititorul.

The end