Să trecem pe țărmul celălalt!

GÂND LA 1 FEBRUARIE 2025

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 4,35-41

În aceeaşi zi, după ce s-a înserat, le-a spus: "Să trecem pe ţărmul celălalt!" Şi, părăsind mulţimea, l-au luat aşa cum era în barcă. Erau şi alte bărci cu el. Şi a fost o mare furtună, iar valurile izbeau în barcă, încât aproape se umpluse. El dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit şi i-au spus: "Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?" Ridicându-se, a mustrat vântul şi a spus mării: "Potoleşte-te! Taci!" Şi vântul s-a calmat şi s-a făcut linişte mare. Atunci le-a spus: "De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?" Dar ei au fost cuprinşi de teamă mare şi spuneau unii către alţii: "Cine este oare acesta că şi vântul şi marea îl ascultă?"

Să trecem pe țărmul celălalt! 

1) Evanghelia de azi ne invită să ne convertim. Să trecem încă odată de pe țărmul nostru pe cel al Domnului și al fratelui nostru. De câte ori , lăsându-ne furați de această lume, preferăm să ne așezăm pe țărmurile vieții noastre, ucigând visele și dorințele noastre cele mai profunde, și lăsând garda jos, nu mai îndrăznim să privim spre celălalt țărm, unde Cristos ne așteaptă! 

Să trecem pe țărm celălalt! 

2) Evanghelia ne invită la curaj. Țărmul nostru mai poate indica ca suntem aproape de convertire, dar pe ultima sută de metri ne speriem și renunțăm să facem pasul decisiv, ca un atlet care, din cauza fricii sau epuizării se oprește și renunță cu câțiva metri înainte să atingă linia finală. Ne așezăm și spunem: „Oricum strugurii sunt acri”. „Nu merită să mă întind”, ori „merge și-așa”. 

Nu mai merge și-așa. Nu mai trebuie să meargă și-așa! Ce ne lipsește? Speranța supranaturală, altoită pe Cristos. Suntem pelerini ai speranței, chiriași pe acest țărm, cetățeni ai celuilalt. Să trecem grabnic pe țărmul celălalt. 

Să trecem pe țărmul celălalt!

3) Fragmentul evanghelic mai poate indica invitația de a face un salt de calitate, trecând de pe țărmul bun pe care suntem spre unul și mai bun. Să nu ne mulțumim cu prazul și roșcovele de pe acest țărm, ci să năzuim spre masa bogată, întinsă pe celălalt țărm de Bunul Dumnezeu. Curaj, eu am învins lumea!

Libertatea de eroare a celor aleși

de ENZO BIANCHI

În ultima vreme cuvântul “discernământ” este foarte prezent pe buzele catolicilor, mai ales după alegerea papei Francisc, care și-a manifestat imediat convingerea că discernământul este unul din operațiile cele mai urgente de făcut în Biserică, până la a o indica ca temă a apropiatului sinod al episcopilor (“Tinerii, credința și discernământul vocațional”, octombrie 2018).

Dar operațiunea discernământului a fost totdeauna prezentă în viața Bisericii,

plecând de la discernământul asupra persoanelor în vederea asumării unui minister sau a unei slujiri în comunitatea creștină. Tocmai asupra acestui discernământ asupra persoanelor aș vrea să mă opresc, pentru a-i prezenta toate dificultățile, pentru a delinia cum poate avea loc, dar fără a ascunde faptul că, uneori, rezultatele pot fi în contradicție cu intenția discernământului. În discernământul asupra persoanelor nimeni nu este infailibil: se poate greși, și se poate face un discernământ care, lăsând intactă libertatea persoanelor, se demonstrează a fi catastrofal.

În această privință este bine să amintim Evanghelia: Isus a chemat la sine, în urmarea lui, oameni care au răspuns în mod liber și pozitiv, abandonând totul – familie și meserie – pentru a-l urma. Deja în această acțiune, dincolo de stilizarea narațiunilor evanghelice, putem observa că Isus a făcut un discernământ, deoarece ne este chiar mărturisit că unul ar fi vrut să-L urmeze, dar el l-a împiedicat, trimițându-l înapoi.

Mai târziu, după o lungă împărtășire a vieții și a învățăturii dăruite, Isus trebuie să aleagă din acel grup pe cei doisprezece reprezentanți ai celor douăsprezece triburi ale lui Israel, poporul lui Dumnezeu ales și binecuvântat: Isus petrece noaptea în rugăciune, reflectând în fața Tatălui, sub călăuzirea Duhului Sfânt, tovarășul lui inseparabil, pentru a discerne pe cine trebuia să aleagă și să orânduiască în acel grup ca “apostoli”. Iar dimineața “a chemat la sine pe cei pe care i-a voit” și “a constituit doisprezece, ca să fie cu el, și pentru a-i trimite să predice” (Mc 3, 13-14). Discernământ cu ajutorul etapelor: a cunoaște – a vedea (a chema pe nume), a reflecta și a se ruga în fața lui Dumnezeu, a decide și a face alegerea.

Dar evangheliile ne dau mărturie că tocmai între cei doisprezece există un discipol care-l va trăda pe Isus, favorizând capturarea și, deci, patima și moartea: Iuda Iscarioteanul, pus pe ultimul loc în listă de către evangheliști, și totuși, un om chemat, ales și iubit de Isus! Cum a fost posibil? Pe de o parte alegerea are loc oricum plecând de la persoane reale și nu de la profiluri ideale: se alege între cei care există! Pe de altă parte, rezultatul negativ al alegerii este posibil deoarece discernământul alegerii nu anulează libertatea celui ales, care poate apuca drumul de-vocației, al revoltei, al negării întregii istorii împărtășite cu Isus. Aceasta este enigma răului, acțiunea satanei într-un discipol al lui Isus: imposibilă de explicat, de înțeles, de justificat…

Acest eveniment al vieții lui Isus ar trebui meditat mai mult, nu numai în rezultatul lui final. Deseori în Biserică, papa sau un episcop aleg colaboratori, numesc episcopi auxiliari care, apoi, prin stilul și acțiunea lor nu numai că se arată a fi inadecvați față de ministerul încredințat lor, dar și în adevărată contradicție cu cel care i-a ales. În discursul ținut Curiei în ziua de 21 decembrie a anului trecut, Francisc a vorbit de “trădători ai încrederii” pusă în ei. Trădători care sfârșesc prin a aduce diviziuni, nedumerire și scandal în Biserică, și astfel întunecă intenția celui care a privit spre ei, sperând de la ei un ajutor, și găsind în schimb piedici, rebeliuni și contestări.

De acum bătrân, trăind prietenia și confidența unor episcopi, printre care Michele Pellegrino și Carlo Maria Martini, pot mărturisi că acesta este un risc permanent în Biserică. Discernământul asupra persoanelor se poate revela uneori un faliment și o deraiere de la intențiile care stăteau la baza alegerii. Dar este drept să fie astfel, așa cum ne învață istoria celor Doisprezece, deoarece libertatea lăsată de Domnul fiecăruia, scapă chiar și unui discernământ cu autoritate.            

Pubblicato su: Jesus

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

IADUL, ACEL FOC APRINS DE LIBERTATEA NOASTRĂ

Constatăm cu toții, și acest lucru a fost de mai multe ori denunțat, că despre așa numitele novissimi domnește tăcerea și în spațiul eclezial, dar trebuie să recunoaștem că, mai ales în cadrul predicilor, în privința iadului există nu numai mutism dar și o reală dificultate în a-l gândi ca fiind voit de Dumnezeu și de Dumnezeu aplicat cel puțin unei părți a umanității, cea păcătoasă și care nu s-a convertit, nu s-a împăcat cu El. Pentru mulți creștini, iadul veșnic plăsmuiește imaginea unui Dumnezeu pervers, răzbunător, chiar sadic; iar pentru necreștini, iadul pare un Auschwitz veșnic, ceva pe care numai o putere malefică o putea inventa. Și Sf. Tereza a Pruncului Isus simțea o mare reticență față de veșnicia pedepsei, și mulți bărbați și femei „spirituali” (pneumatikoi) au declarat imposibilitatea lor de a concepe compatibilitatea unui loc de chinuri veșnice cu bunătatea unui „Dumnezeu carea vrea ca toți oamenii să se mântuiască” (1Tim 2, 4).

Această dificultate este însă veche și a fost simțită cu o specială forță în unele epoci ale istoriei creștinismului. În secolul al III-lea mulți Părinți ai Bisericii, printre care origen, gândeau o mântuire universală; alții, în diferite tradiții creștine au arătat o iubire înurătoare extremă, până la a se ruga să fie trimiși ei în iad, cu condiția ca frații și surorile lor în umanitate să se mântuiască; alții, ca Isaac Sirul (sau din Ninive, secolul al VII-lea), au ajuns să se roage pentru o mântuire cosmică în care toate creaturile, înțelepte și lipsite de înțelepciune, bune sau rele, să fie iertate de infinita îndurare a lui Dumnezeu. În catolicismul italian, rămâne arzătoare iubirea Sf. Ecaterina de Siena, această femeie devenită foc, care scria: „Cum aș putea suporta, Doamne, ca unul singur din cei pe care i-ai creat după chipul și asemănarea ta să se piardă și să scape din mâinile tale? Nu, pentru nici un motiv eu nu vreau ca unul singur din frații mei să se piardă, unul singur din cei care sunt uniți cu mine prin aceeași naștere”.

Toți aceștia sunt sfinți și sfinte care urmează exemplul lui Moise și al lui Paul. Moise care-i spune lui Dumnezeu: „Acest popor a făcut un mare păcat... Dar acum, dacă Tu ai ierta păcatul lor... Altfel, șterge-mă pe mine din cartea pe cate Tu a-i scris-o!” (Ex 32, 31-32). Și, după tradiția ebraică, Moise ajunge să spună: „Doamne al lumii, să piară Moise și alți mii ca el, dar să nu se piardă vreo unghie al vreunui om din Israel!”. Paul, din partea lui, își exprimă propria solidaritate cu evreii frații săi, spunând că este dispus să fie excomunicat el și blestemat, separat de Cristos, dacă acest lucru poate să folosească Israelului care nu l-a recunoscut pe Isus ca Mesia (cf. Rom 9, 1-3).

Trebuie însă să recunoaștem că astăzi, iadul este refuzat, mai ales ca reacție la o învățătură care vorbea despre el pentru a produce frică și a amenința, crezând că astfel va convinge poporul creștin să nu mai păcătuiască. Eu însumi nu pot uita meditația unui preot dominican care, în a treia zi a exercițiilor, cea dedicată meditării asupra iadului, umplea discursul său de exemple de tortură și de durere și chiar reușea să facă să se simtă mirosul acru al sulfului... O extraordinară capacitate oratorică și teatrală, dar desigur nepotrivită pentru a celebra infinita îndurare a Domnului!

Deci, ce putem spune astăzi despre iad? Să rămânem în tăcere, lăsând la o parte ascultarea Sf. Scripturi, sau să ne lăsăm în voia obsesiile și să continuăm să predicăm existența și calitatea pedepsei teribile, ca și cum aceasta ar fi vestea cea bună adusă de Isus? Să încercăm înainte de toate să ascultăm Sf. Scriptură.

În Vechiul Testament nu se vorbește de iad așa cum îl înțelegem noi, ci de she’ol, de adâncuri, înțeles ca un loc unde sunt adunați morții, unde nu poate exista comunicare cu Dumnezeu și din care nu se poate ieși. Retribuția celor drepți și a celor răi este dată de Dumnezeu în această viață – așa cum cântă și Psalmii (de exemplu Ps 32, 10: „Multe sunt durerile celui rău, dar iubirea îi înconjoară pe cei care nădăjduiesc în Domnul”) - și nu îndrăznește să gândească o beatitudine sau un blestem veșnic: Cine știe? (Qo 2, 19; 3, 21; 6, 12). Cu toate acestea, în epoca iudaică apare ideea speranței învierii și începe să se întrezărească ca o beatitudine apropierea de Dumnezeu a celor drepți și după moarte.

Isus, care revelează pe deplin acțiunea și prezența lui Dumnezeu după moarte, dă mai ales vestea cea bună a Împărăției care este aproape (cf. Mc 1, 15; Mt 4, 17), pe care El o deschide tuturor. Este vorba, din partea omului, de a o primi și de a se converti, alegând între bine și rău, între iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui și iubirea de sine, egoistă și orgolioasă. Ca și profeții care l-au precedat, profetul Isus duce toate la împlinire, îndeamnă, pune în gardă, reproșează, se enervează, uneori amenință. De fapt, Isus nu a fost niciodată violent, ba chiar a depotențiat totdeauna autoritatea lui de profet, de mesia și de Fiu al lui Dumnezeu, dar își arată indignarea față de rău și protestează față de răul pe care îl vede, mai ales față de violența și minciuna care se răspândește. Pentru a condamna răul în mod clar și să indice că omul poate să alege căi de moarte, Isus recurge la diferite imagini, luate din VT cât și din contemporaneitatea lui. A comite răul înseamnă „a merge spre un cuptor arzător (cf. Dn 3, 6), unde este plâns și scrâșnet de dinți (Mt 13, 42); înseamnă „a ne cufunda în gheenă” (Mc 9, 43.45.47; Mt 18, 9), groapa de gunoi a orașului Ierusalim; înseamnă a sfârși în adâncuri, unde există sete din cauza flăcărilor (cf. Lc 16, 24). Mai ales cartea Apocalipsului, de la sfârșitul Noului Testament, ne furnizează imagini infernale: lacul de foc în care vor fi aruncate moartea și iadul și în care va putea fi aruncat cel care nu este scris în cartea vieții (cf. Apoc 20, 14-15), și „moartea a doua” (Apoc 2, 11; 20, 6.15; 21, 8), moartea definitivă.

Da, aceste imagini sunt crude, dar cum s-ar putea descrie altfel rezultatul unei vieți care a ales moartea, violența, prepotența și nu a recunoscut niciodată viața celuilalt, nu a avut niciodată discernământul săracului și al celui nevoiaș, nu a recunoscut niciodată fraternitatea umană? Desigur, acestea sunt numai niște imagini, dar ele ne spun că noi putem să alegem nu viața și comuniunea cu Dumnezeu, ci moartea veșnică și separarea de Dumnezeu! De aceea, iadul nu indică un loc, cât mai ales o situație în care vor putea cădea cei care au ales în mod liber și definitiv tot ceea ce este contrar voinței lui Dumnezeu și, în consecință, orice drum de umanizare. Noi suntem obișnuiți să ne imaginăm iadul ca pe un loc, dar el este un non-loc, un a nu fii, un non-timp, este nimicul unei morți veșnice. Dumnezeu vrea ca toți să se mânuiască, Fiul său a venit în lume pentru cei păcătoși, nu pentru cei drepți (cf. Mc 2, 17ss; 1Tim 1, 15): dar în fața răului sau al binelui, omul, deși se află într-o condiție de fragilitate proprie a naturii lui, rămâne totuși liber să adere la unul și să alege pe altul, cel puțin cu dorința și cu voința. Unora șu cuvintele dure ale lui Isus l-i se pare o vlioneță, dar acest lucru se întâmplă pentru că noi trăim astăzi într-o cultură în care nu mai suntem capabili să ne indignăm, nici să avem pasiuni: toate merge bine, toate se pot îndrepta, toate sunt o simplă greșeală... Nu mai există afirmație și exercitarea responsabilității umane, de care – să nu uităm acest lucru – depinde viața sau moartea celuilalt, al aproapelui.

Deci, ce să credem? Dacă acceptăm cuvintele Sf. Scripturi în privința iadului, trebuie înainte de toate să vedem în ele o invitație la responsabilitate, cu ajutorul căreia să ne exercităm libertatea în vederea destinului nostru. Este adevărat că Isus i-a cerut Tatălui să ne ierte pentru că nu știm ceea ce spunem și facem (cf. Lc 23, 34); este adevărat că dreptatea lui Dumnezeu este o dreptate care justifică, care face drepți, deoarece conține în sine îndurare și iertare (cf. Rom 5, 1-11); este adevărat că noi nu putem merita iubirea lui Dumnezeu, pentru că este o iubire dăruită gratuit, care nu trebuie niciodată să fie meritată. Dar în fața acestei imensități a iubirii, trebuie să fim „responsabili” și să fim conștienți că putem să comitem acțiuni care conduc la „moartea” celuilalt sau al celorlalți. Nu poate exista pentru noi o mântuire automată, orice lucru am face, orice fel de viață am trăi, și pentru că iadul îl creem noi aici pe pământ, devenind deseori noi iad pentru alții. Edith Stein, în iadul de la Auschwitz în anul 1942 scria: „Aparține fiecăruia să decidă propriul destin. Dumnezeu însuși se oprește în fața misterului libertății fiecărei persoane”.

Iadul nu este un articol al profesiunii de credință, așa cum nu este nici diavolul, și pentru că diavolului nu iadului nu este necesar să le credem, din moment ce fiecare dintre noi face experiența acestor realități: suntem tentați de o putere din afara noastră și care ne domină, și putem cunoaște răul până la moarte sau separarea de Dumnezeu... Cu toate acestea, nu este conform cu credința creștină a afirma că nu există iad sau că iadul este gol. Ca și evreii, spun: Cine știe? Dar ca ucenic al lui Isus m-i se cere să recunosc milostivirea lui Dumnezeu și să o cânt totdeauna;  nu numai, m-i se cere și să sper pentru toți, să sper că toți se vor mântui și vor scăpa de iad, m-i se cere să mă rog și pentru cei mai mari criminali, pentru că să păstreze o parte, o scânteie de umanitate, capabilă să primească ultima chemare a lui Dumnezeu. În fața chipului lui Dumnezeu va fi posibil ca noi să nu-L alegem pe El, ci neființa morții? Hans Unrs von Balthasar scria în anul 1986, aproape ca un testament, un opuscul intitulat: Să sperăm pentru toți. Pe urmele atâtor sfinți și sfinte, bărbați și femei spirituali, cerea ucenicului lui Isus să se roage pentru ca toți să fie mântuiți. Biserica îndrăznește să proclame sfinți, adică să afirme că unii creștini se află lângă Dumnezeu, în beatitudinea lui, și de aceea sunt în comuniune cu noi, dar nu a îndrăznit niciodată să afirme că cineva ar fi în iad și că trebuie să scape de milostivirea lui, de iubirea nebună a Domnului nostru Isus Cristos!

Așadar, nici teroare, nici tăcere: să proclamăm infinita îndurare a lui Dumnezeu, voința lui de mântuire universală și cosmică; să ne rugăm pentru ca să se facă voința lui, precum în cer așa și pe pământ; să sperăm pentru toți oamenii; și dacă avem puterea iubirii să cerem Domnului, ca Moise și Paul, să fim noi trimiși în iad, numai ca toți să fie mântuiți. Fiecare dintre noi trebuie să spună cu umilință: „Nu știu” și să ne amintim de Sf. Ioana d’Arc: Dacă sunt în harul lui Dumnezeu, să mă păstreze în el. Dacă nu sunt în harul lui Dumnezeu, Dumnezeu să mă pună în siu în harul lui”.  

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Autor: ENZO BIANCHI
Avvenire, 1 dicembre 2013

Predestinaţi pentru libertate

Catolicii consideră că atunci când Dumnezeu "stabileşte planul său etern de 'predestinare' include în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului Său" (CBC 600). Astfel, orice om care este mântuit a fost predestinat de Dumnezeu să se mântuiască, deoarece planul predestinat şi harul divin al lui Dumnezeu l-au condus şi i-au permis să fie mântuit. Totuşi, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a predestinat vreun om pentru iad. Şi într-adevăr, în Biblie se spune foarte clar că "Domnul [...] nu vrea să se piardă cineva, ci ca toţi să ajungă la convertire" (2Petru 3,9). Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Pentru a fi condamnat, un om ! trebuie să respingă voit "planul predestinat" al lui Dumnezeu pentru mântuirea lui (cf. CBC 1037): lucrurile sunt deci clare.

Însă după calvinişti, Efeseni 2,1 declară că cei care sunt separaţi de Cristos sunt "morţi din cauza greşelilor şi a păcatelor". În această perspectivă, a spune că un om ar putea alege liber să accepte sau să respingă harul lui Dumnezeu şi invitaţia la mântuire este la fel de ridicol ca şi cum am spune că un cadavru ar putea alege să se scoale din morţi. În plus, conform cuvintelor lui Isus că un om trebuie "să se nască din nou" în Ioan 3,3, a include libertatea de a respinge propunerea ar fi similar cu a spune că un bebeluş ar putea decide dacă să se nască sau nu.

Partea favorită a calviniştilor este din Romani 9,18-22: "Aşadar, El are milă de cine vrea şi îl împietreşte pe cine vrea. Tu, însă, îmi vei spune: atunci de ce mai dojeneşte? Căci cine poate sta împotriva voinţei Lui? Dar cine eşti tu, omule, ca să faci obiecţii lui Dumnezeu? Nu cumva va spune un lucru către cel care l-a făcut: 'De ce m-ai făcut astfel?' Sau nu are olarul putere asupra lutului ca să facă din aceeaşi pastă sau un vas de cinste sau un vas pentru cele necuviincioase? Şi ce dacă Dumnezeu, voind să îşi arate mânia şi să îşi facă cunoscută puterea, a suportat cu atâta răbdare vasele mâniei destinate nimicirii."

Putea Pavel să fie mai explicit? Mântuirea noastră depinde exclusiv de voinţa neschimbătoare a lui Dumnezeu. Liberul arbitru despre care vorbeşte Biserica Catolică este pur şi simplu fără temei biblic. Ar trebui atunci să ne alăturăm şi noi comunităţii calviniste locale? Răspunsul pare... predestinat.

Moarte spirituală, nu literală

De fapt, Biserica Catolică este de acord cu calviniştii atunci când se afirmă că aceia care sunt "morţi din cauza greşelilor şi a păcatelor" nu au puterea să se "readucă singuri la viaţă". Omul nu poate să "încropească" harul sau credinţa; acestea sunt daruri nemeritate primite de la un Dumnezeu iubitor (vezi Efeseni 2,8-9). Sutele de milioane de bebeluşi pe care Biserica i-a botezat ar trebui să fie suficienţi pentru a înţelege clar acest aspect. Câte lucruri bune a făcut un bebeluş pentru a merita ceva de la Dumnezeu?

Un aspect important, printre altele, asupra căruia catolicii şi calviniştii au convingeri diferite este definirea a ce înseamnă "morţi din cauza greşelilor şi a păcatelor" şi "născut din nou". Calviniştii par a nu înţelege că acestea sunt de fapt metafore. Pavel vorbeşte despre moartea spirituală. Astfel, omul "mort" la care se referă în Efeseni 2,1 este totuşi o persoană cu un suflet viu, cu intelect funcţional şi cu liber arbitru. Sufletul nu a fost separat de trup pentru a fi necesară reconstituirea persoanei umane. De asemenea, prin "a se naşte din nou" în Ioan 3,3, Isus nu a spus că sufletul păcătosului a încetat cumva să mai existe, necesitând astfel să fie adus la existenţă din non-existenţă. Dacă ar fi aşa, păcătosul nu ar avea cum să coopereze cu Dumnezeu în acest proces.

Adevărul este acesta: sufletul omului nereînnoit "mort în păcat" rămâne viu şi capabil să cunoască şi să decidă (presupunem că vorbim despre un adult). Sufletul său este mort spiritual. Chiar dacă un suflet nereînnoit nu poate merita nimic de la Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că el nu poate coopera cu Dumnezeu care îl cheamă la mântuire. Aşa se pare că s-a întâmplat în cazul lui Saul din Tars. Dacă un om a fost vreodată "mort din cauza păcatelor", acela era Saul. Şi totuşi, conform Faptele Apostolilor 22,16, atunci când Anania i-a spus: "Ridică-te, primeşte botezul şi spală-ţi păcatele, invocând numele Lui", i s-a cerut să coopereze cu harul lui Dumnezeu pentru a-şi curăţa păcatele.

Alegerea ne aparţine

Aspectul peste care sar calviniştii apare peste tot în Biblie. Omul este cu adevărat liber, iar Dumnezeu îl cheamă să aleagă singur dacă să îl slujească sau nu. Pornind de la faimoasa alegere a lui Iosua din Vechiul Testament, "alegeţi-vă acum cui veţi sluji [...] Eu însă şi casa mea vom sluji Domnului, că sfânt este!" (Iosua 24,15) şi până la cuvintele lui Isus Cristos: "dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea" (Ioan 7,37), libertatea omului de a alege dacă să asculte sau nu dorinţa de mântuire a Domnului ocupă locul central în învăţăturile Sfintei Scripturi.

O afirmaţie precum: "sau nu are olarul putere peste lutul lui?" din Romani 9 nu pare cumva extrem de calvinistă? Nu şi dacă considerăm că este o referire la Ieremia 18,4-5: "Casa lui Israel, oare nu pot să fac şi Eu cu voi, ca olarul acesta, zice Domnul? Iată, ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteţi şi voi în mâna Mea, casa lui Israel!" Dacă am scoate acest verset din context, obţinem interpretarea calvinistă a lui Ieremia. Şi totuşi, următoarele patru versete ne lămuresc foarte clar: "Dacă voi zice cândva despre un popor, sau despre un rege, că îl voi dezrădăcina, îl voi sfărâma şi îl voi pierde. Şi dacă poporul acela, despre care am zis Eu acestea, se va întoarce de la faptele lui cele rele, atunci voi îndepărta răul ce gândeam să îi fac. Sau dacă voi zice despre un popor sau despre un rege că îl voi întocmi şi îl voi întări, şi dacă acela va face rele înaintea ochilor Mei şi nu va asculta de glasul Meu, atunci voi schimba binele cu care voiam să îl fe! ricesc" (Ieremia 18,6-10).

Departe de a nega liberul arbitru, Ieremia îl afirmă în mod evident. La fel putem afirma şi despre Pavel. În Epistola către Romani şi în alte părţi, Pavel spune clar că toţi oamenii trebuie să coopereze în mod liber cu harul lui Dumnezeu pentru a se mântui. De exemplu, dacă ne uităm în Romani 2,6-8, "[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui: viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţă în faptă bună, caută mărire, cinste şi nestricăciune, iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci se supun nedreptăţii: mânie şi furie". Sau în Romani 11,22: "Vezi deci bunătatea şi severitatea lui Dumnezeu: severitate faţă de cei care au căzut, bunătatea lui Dumnezeu faţă de tine, dacă rămâi în această bunătate. Dacă nu, vei fi tăiat şi tu".

În Romani 6,16, Pavel ne spune clar că trebuie să continuăm să fim ascultători, pentru a atinge împlinirea finală: "Nu ştiţi că, dacă vă daţi cuiva sclavi spre a-l asculta, sunteţi sclavii aceluia de care ascultaţi, ori ai păcatului, spre moarte, ori ai ascultării, spre justificare?" Într-adevăr, chiar şi Isus spune foarte clar în Matei 23,37: "Ierusalime, Ierusalime, care omori profeţii şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, aşa cum găina îşi adună puii sub aripi, şi n-ai voit!" Dumnezeu fiind, Isus vroia să îşi adune copiii, Israelul, dar ei nu au vrut. Dacă opinia calviniştilor despre predestinare ar fi adevărată, Dumnezeu nu ar fi dorit niciodată să îi adune pe toţi. Însă dacă Dumnezeu şi-ar fi dorit într-adevăr să îi adune, ei ar fi fost adunaţi!

Harul este suficient

Cum rămâne cu Romani 9,18-19? "Aşadar, el are milă de cine vrea şi îl împietreşte pe cine vrea. Tu, însă, îmi vei spune: atunci de ce mai dojeneşte? Căci cine poate sta împotriva voinţei Lui?" Fără îndoială că există un anumit mister în planul predestinat al lui Dumnezeu. Am putea pune multe întrebări fără răspuns. De exemplu, de ce Dumnezeu dă mai mult har unora decât altora? (vezi Romani 12,6, 1Petru 4,10). De ce permite Dumnezeu unor oameni să se nască şi să trăiască ştiind că ei ar putea alege să îl respingă şi să ajungă în iad (vezi Romani 9,22)? Exact despre aceasta vorbeşte Pavel atunci când se referă la "vasele mâniei destinate nimicirii" (Romani 9,22).

Şi am putea continua. De ce Dumnezeu nu îi dă mai mult har celui care îl respinge? Ar putea fi adevărat că dacă Dumnezeu i-ar fi dat mai mult har unui om din iad, acesta ar fi reuşit să ajungă în rai. Singurul răspuns la astfel de întrebări este: "Dar cine eşti tu, omule, ca să faci obiecţii lui Dumnezeu?" Totuşi, cel care se foloseşte de aceasta pentru a-l transforma pe Dumnezeu într-un Dumnezeu nedrept, greşeşte. Chiar dacă unii primesc mai mult har decât alţii, toţi primesc suficient har pentru a se mântui. Acest lucru este clar în Scriptură, deoarece Tit 2,11 ne spune că "harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii". Dacă Dumnezeu nu i-ar da unui om suficient har pentru a se mântui, atunci El ar fi într-adevăr nedrept, deoarece l-ar condamna.

Preţul libertăţii

Vestea bună este că Sf. Pavel ne-a spus deja pentru cine se înăspreşte Dumnezeu, în Romani 1,24-28: "De aceea i-a lăsat Dumnezeu pradă necurăţiei [...] (deoarece au) schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună: au cinstit şi au adus cult creaturii în locul Creatorului. [...] De aceea i-a lăsat Dumnezeu pradă patimilor ruşinoase [...]. Şi, deoarece ei nu au considerat important să ajungă la Dumnezeu prin cunoaştere, Dumnezeu i-a lăsat pradă unei minţi stricate ca să facă cele nepermise."

Voinţa lui Dumnezeu este imuabilă; prin urmare, voinţa lui Dumnezeu este mereu îndeplinită. A respinge liberul arbitru din cauza acestui adevăr este o greşeală. Am văzut deja că voinţa lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să fie mântuiţi (2Petru 3,9, cf. 1Timotei 2,4, 1Ioan 2,1-2). Dar la fel de adevărat este şi faptul că unii oameni nu vor fi mântuiţi (cf. Matei 7,13, 25,46; Apocalips 21,8). Aici intervine libertatea de a alege dacă să îl slujească sau nu pe Domnul (cf. Deuteronom 28,15, Matei 19,17-22). Toate acestea trebuie înţelese în planul predestinat al lui Dumnezeu. Cum le reconciliem pe toate? Concluzionăm că voinţa lui Dumnezeu are o natură antecedentă şi succesivă. Voinţa antecedentă a lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Totuşi, ca o consecinţă a darului primit de la Dumnezeu - adică liberul arbitru -, unii resping voinţa antecedentă a lui Dumnezeu. Atunci voinţa succesivă a lui Dumnezeu pentru respectivul suflet este să a! jungă în iad. Voinţa lui Dumnezeu s-a îndeplinit, iar liberul nostru arbitru, care este revelat în Scriptură, este conservat. Planul predestinat al lui Dumnezeu pentru noi este să avem liberul arbitru (CBC 600).

Autor: Tim Staples
Traducere: Renata Ioana
Sursa: www.catholica.ro

PROMISIUNE PENTRU O UMANITATE DESFIGURATĂ

„Am văzut o lumină mare!”. Așa, intrând în casă în grabă în dimineața zilei de 6 august 1945, o tânără mamă care locuia la vreo sută de kilometri de Hiroshima, exclamase, îmbrățișându-și copilașul de zece ani, Kenzaburo Oe, viitor premiu Nobel pentru literatură. Își făcuse tragica apariție la orizontul umanității bomba atomică. Lumină de moarte și devastare. Și totuși, creștinul nu poate lega acea dată (6 august) și acea experiență („o lumină mare!”) de solemnitatea Schimbării la Față a Domnului nostru Isus Cristos, sărbătoare care chiar în acea zi se celebrează începând cu secolul al IV-lea în Orient și cu secolul al XI-lea în Occident.

Astfel povestește evanghelia după Matei acest eveniment de nedescris: „Isus s-a schimbat la față înaintea lui Petru, Iacob și Ioan: chipul lui strălucea ca soarele, iar hainele lui au devenit candide ca lumina” (Mt 17, 2). În această sărbătoare, aproape ignorată sau celebrată distrat în euforia vacanței care contagiază și mulți creștini, se contemplă chipul „Fiului omului” strălucind de o lumină destinată întregului univers, omenirii întregi, pentru că este viața divină care în Cristos vrea să ajungă la fiecare creatură: o lumină de viață și de comuniune.

Și totuși, încă din momentul fixării acestei sărbători de către călugării din Palestina, alegerea începutului lunii august a avut și o altă comemorare extrem de plină de sens: în aceleași zile cade 9 a lunii Av după calendarul ebraic, zi de post și de doliu în care poporul lui Israel face memoria distrugerii primului și al celui de-al doilea Templu din Ierusalim (care au avut loc respect în anul 586 î.Chr., și în 70 d.Chr.) și, începând de aici, toate celelalte tragedii care au semnat istoria, ca izgonirea din Spania în anul 1492, până la catastrofa maximă, shoah-ul exterminării naziste din secolul trecut. Astfel, născută pentru a-l contempla pe Cristos noul Templu, nefăcut de mână de om, în coincidență cu memoria distrugerii Templului făcut de oameni, născută pentru a celebra destinul de lumină care așteaptă orice om, Schimbarea la Față a sfârșit prin a vedea semnificația ei îmbogățită de amintirea unei lumini – care orbește umanitatea lovită și urâțește aceeași umanitate care o dezlănțuie - și a comemorării nimicirii locului și a poporului ales de Dumnezeu pentru a se manifesta. În vreme ce creștinii, în bisericile lor inundate de lumină, celebrează gloria lui Dumnezeu care strălucește pe chipul lui Cristos, evreii, în sinagogile semi întunecate din cauza unei slabe lumini al unei singure lumânări, citesc cartea Plângerilor. Și asupra tuturor, lugubră și preocupantă, apasă umbra unei scântei de moarte, norul luminos al unei lumini exterminatoare. Paradox răscolitor: lumina vieții a Schimbării la Față, care provine de la Dumnezeu și vestește viitorul lumii în Cristos, contrastează cu lumina morții produsă de omul care amenință prezentul lumii și îi compromite ziua de mâine. Schimbarea la Față amintește frumusețea la care umanitatea și universul întreg sunt destinate, Hiroshima și shoah-ul mărturisesc abrutizarea de care este capabil omul; Schimbarea la Față evocă, concentrând-o în Cristos, gloria la care este destinat trupul omenesc, cosmosul însuși; Hiroshima și shoah-ul arată capacitatea omului de a desfigura trupul uman, de a desfigura trupul și spiritul, de a devasta cosmosul.

A celebra Schimbarea la Față pentru un creștin înseamnă, atunci, și un apel la responsabilitate și un îndemn la con-pasiune, la dilatarea inimii față de omul suferind. Nu întâmplător, pentru evanghelii, Cristos care cunoaște Schimbarea la Față este cel care nu cu puțin timp în urmă a anunțat pentru prima dată destinul de patimă și moarte care îl așteaptă, desfigurarea pe care o va îndura din partea oamenilor (cf. Mt 16, 21-23). În fața răului, Isus alege să-i fie victimă mai degrabă decât ministru. Schimbarea la Față devine astfel da-ul lui Dumnezeu Fiului, care acceptă calea radicalei solidarități cu cei oprimați și cu victimele istoriei. Este, deci, un mister al suferinței cel închis în inima înseși a Schimbării la Față: ea își găsește în dinamismul pascal al morții și învierii, al suferinței și însuflețirii, propria logică.

Iarăși, dacă 9 Av evocă suferințele evreilor, iar Hiroshima amintește suferințele tuturor oamenilor, Cristos (care este evreu și astfel va fi totdeauna) este cel care adună în trupul lui omenesc, în trupul lui ebraic suferințele întregii omeniri. Iar Schimbarea lui la Față devine speranță universală pentru fiecare suferind, ba chiar, pentru întreaga creație care geme în așteptarea răscumpărării (cf. Rom 8, 22). Creștinilor le revine atunci datoria de a celebra Schimbarea la Față, sperând pentru toți oamenii; a comemora acest eveniment al vieții lui Isus este, într-adevăr, promisiunea că și trupul nostru mizerabil și păcătos va fi transformat, astfel ca să restabilească în noi imaginea deplină a lui Dumnezeu. Schimbarea la față este zălogul, garanția că Dumnezeu muncește pentru a ne conforma cu Fiul său, până la a ne face asemănători cu El; mai este și garanția că întreaga noastră ființă va fi transfigurată, fără întreruperi cu situația noastră umană: nici măcar pasiunile noastre, simțurile noastre, afecțiunile noastre nu vor fi distruse, dar vor fi transfigurate cu ajutorul unei purificări al cărei protagonist este Dumnezeu. Trăită în această așteptare, Schimbarea la Față va deveni o sărbătoare care deja în momentul prezent aprinde scântei de speranță în inimi și iluminează conștiințele suscitând compasiune, coresponsabilitate, fraternitate autentică.

Enzo Bianchi , Dare senso al tempo,Ed. Qiqajon, 2003, pp.131-134
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian