Predestinaţi pentru libertate

Catolicii consideră că atunci când Dumnezeu "stabileşte planul său etern de 'predestinare' include în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului Său" (CBC 600). Astfel, orice om care este mântuit a fost predestinat de Dumnezeu să se mântuiască, deoarece planul predestinat şi harul divin al lui Dumnezeu l-au condus şi i-au permis să fie mântuit. Totuşi, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a predestinat vreun om pentru iad. Şi într-adevăr, în Biblie se spune foarte clar că "Domnul [...] nu vrea să se piardă cineva, ci ca toţi să ajungă la convertire" (2Petru 3,9). Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Pentru a fi condamnat, un om ! trebuie să respingă voit "planul predestinat" al lui Dumnezeu pentru mântuirea lui (cf. CBC 1037): lucrurile sunt deci clare.

Însă după calvinişti, Efeseni 2,1 declară că cei care sunt separaţi de Cristos sunt "morţi din cauza greşelilor şi a păcatelor". În această perspectivă, a spune că un om ar putea alege liber să accepte sau să respingă harul lui Dumnezeu şi invitaţia la mântuire este la fel de ridicol ca şi cum am spune că un cadavru ar putea alege să se scoale din morţi. În plus, conform cuvintelor lui Isus că un om trebuie "să se nască din nou" în Ioan 3,3, a include libertatea de a respinge propunerea ar fi similar cu a spune că un bebeluş ar putea decide dacă să se nască sau nu.

Partea favorită a calviniştilor este din Romani 9,18-22: "Aşadar, El are milă de cine vrea şi îl împietreşte pe cine vrea. Tu, însă, îmi vei spune: atunci de ce mai dojeneşte? Căci cine poate sta împotriva voinţei Lui? Dar cine eşti tu, omule, ca să faci obiecţii lui Dumnezeu? Nu cumva va spune un lucru către cel care l-a făcut: 'De ce m-ai făcut astfel?' Sau nu are olarul putere asupra lutului ca să facă din aceeaşi pastă sau un vas de cinste sau un vas pentru cele necuviincioase? Şi ce dacă Dumnezeu, voind să îşi arate mânia şi să îşi facă cunoscută puterea, a suportat cu atâta răbdare vasele mâniei destinate nimicirii."

Putea Pavel să fie mai explicit? Mântuirea noastră depinde exclusiv de voinţa neschimbătoare a lui Dumnezeu. Liberul arbitru despre care vorbeşte Biserica Catolică este pur şi simplu fără temei biblic. Ar trebui atunci să ne alăturăm şi noi comunităţii calviniste locale? Răspunsul pare... predestinat.

Moarte spirituală, nu literală

De fapt, Biserica Catolică este de acord cu calviniştii atunci când se afirmă că aceia care sunt "morţi din cauza greşelilor şi a păcatelor" nu au puterea să se "readucă singuri la viaţă". Omul nu poate să "încropească" harul sau credinţa; acestea sunt daruri nemeritate primite de la un Dumnezeu iubitor (vezi Efeseni 2,8-9). Sutele de milioane de bebeluşi pe care Biserica i-a botezat ar trebui să fie suficienţi pentru a înţelege clar acest aspect. Câte lucruri bune a făcut un bebeluş pentru a merita ceva de la Dumnezeu?

Un aspect important, printre altele, asupra căruia catolicii şi calviniştii au convingeri diferite este definirea a ce înseamnă "morţi din cauza greşelilor şi a păcatelor" şi "născut din nou". Calviniştii par a nu înţelege că acestea sunt de fapt metafore. Pavel vorbeşte despre moartea spirituală. Astfel, omul "mort" la care se referă în Efeseni 2,1 este totuşi o persoană cu un suflet viu, cu intelect funcţional şi cu liber arbitru. Sufletul nu a fost separat de trup pentru a fi necesară reconstituirea persoanei umane. De asemenea, prin "a se naşte din nou" în Ioan 3,3, Isus nu a spus că sufletul păcătosului a încetat cumva să mai existe, necesitând astfel să fie adus la existenţă din non-existenţă. Dacă ar fi aşa, păcătosul nu ar avea cum să coopereze cu Dumnezeu în acest proces.

Adevărul este acesta: sufletul omului nereînnoit "mort în păcat" rămâne viu şi capabil să cunoască şi să decidă (presupunem că vorbim despre un adult). Sufletul său este mort spiritual. Chiar dacă un suflet nereînnoit nu poate merita nimic de la Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că el nu poate coopera cu Dumnezeu care îl cheamă la mântuire. Aşa se pare că s-a întâmplat în cazul lui Saul din Tars. Dacă un om a fost vreodată "mort din cauza păcatelor", acela era Saul. Şi totuşi, conform Faptele Apostolilor 22,16, atunci când Anania i-a spus: "Ridică-te, primeşte botezul şi spală-ţi păcatele, invocând numele Lui", i s-a cerut să coopereze cu harul lui Dumnezeu pentru a-şi curăţa păcatele.

Alegerea ne aparţine

Aspectul peste care sar calviniştii apare peste tot în Biblie. Omul este cu adevărat liber, iar Dumnezeu îl cheamă să aleagă singur dacă să îl slujească sau nu. Pornind de la faimoasa alegere a lui Iosua din Vechiul Testament, "alegeţi-vă acum cui veţi sluji [...] Eu însă şi casa mea vom sluji Domnului, că sfânt este!" (Iosua 24,15) şi până la cuvintele lui Isus Cristos: "dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea" (Ioan 7,37), libertatea omului de a alege dacă să asculte sau nu dorinţa de mântuire a Domnului ocupă locul central în învăţăturile Sfintei Scripturi.

O afirmaţie precum: "sau nu are olarul putere peste lutul lui?" din Romani 9 nu pare cumva extrem de calvinistă? Nu şi dacă considerăm că este o referire la Ieremia 18,4-5: "Casa lui Israel, oare nu pot să fac şi Eu cu voi, ca olarul acesta, zice Domnul? Iată, ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteţi şi voi în mâna Mea, casa lui Israel!" Dacă am scoate acest verset din context, obţinem interpretarea calvinistă a lui Ieremia. Şi totuşi, următoarele patru versete ne lămuresc foarte clar: "Dacă voi zice cândva despre un popor, sau despre un rege, că îl voi dezrădăcina, îl voi sfărâma şi îl voi pierde. Şi dacă poporul acela, despre care am zis Eu acestea, se va întoarce de la faptele lui cele rele, atunci voi îndepărta răul ce gândeam să îi fac. Sau dacă voi zice despre un popor sau despre un rege că îl voi întocmi şi îl voi întări, şi dacă acela va face rele înaintea ochilor Mei şi nu va asculta de glasul Meu, atunci voi schimba binele cu care voiam să îl fe! ricesc" (Ieremia 18,6-10).

Departe de a nega liberul arbitru, Ieremia îl afirmă în mod evident. La fel putem afirma şi despre Pavel. În Epistola către Romani şi în alte părţi, Pavel spune clar că toţi oamenii trebuie să coopereze în mod liber cu harul lui Dumnezeu pentru a se mântui. De exemplu, dacă ne uităm în Romani 2,6-8, "[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui: viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţă în faptă bună, caută mărire, cinste şi nestricăciune, iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci se supun nedreptăţii: mânie şi furie". Sau în Romani 11,22: "Vezi deci bunătatea şi severitatea lui Dumnezeu: severitate faţă de cei care au căzut, bunătatea lui Dumnezeu faţă de tine, dacă rămâi în această bunătate. Dacă nu, vei fi tăiat şi tu".

În Romani 6,16, Pavel ne spune clar că trebuie să continuăm să fim ascultători, pentru a atinge împlinirea finală: "Nu ştiţi că, dacă vă daţi cuiva sclavi spre a-l asculta, sunteţi sclavii aceluia de care ascultaţi, ori ai păcatului, spre moarte, ori ai ascultării, spre justificare?" Într-adevăr, chiar şi Isus spune foarte clar în Matei 23,37: "Ierusalime, Ierusalime, care omori profeţii şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, aşa cum găina îşi adună puii sub aripi, şi n-ai voit!" Dumnezeu fiind, Isus vroia să îşi adune copiii, Israelul, dar ei nu au vrut. Dacă opinia calviniştilor despre predestinare ar fi adevărată, Dumnezeu nu ar fi dorit niciodată să îi adune pe toţi. Însă dacă Dumnezeu şi-ar fi dorit într-adevăr să îi adune, ei ar fi fost adunaţi!

Harul este suficient

Cum rămâne cu Romani 9,18-19? "Aşadar, el are milă de cine vrea şi îl împietreşte pe cine vrea. Tu, însă, îmi vei spune: atunci de ce mai dojeneşte? Căci cine poate sta împotriva voinţei Lui?" Fără îndoială că există un anumit mister în planul predestinat al lui Dumnezeu. Am putea pune multe întrebări fără răspuns. De exemplu, de ce Dumnezeu dă mai mult har unora decât altora? (vezi Romani 12,6, 1Petru 4,10). De ce permite Dumnezeu unor oameni să se nască şi să trăiască ştiind că ei ar putea alege să îl respingă şi să ajungă în iad (vezi Romani 9,22)? Exact despre aceasta vorbeşte Pavel atunci când se referă la "vasele mâniei destinate nimicirii" (Romani 9,22).

Şi am putea continua. De ce Dumnezeu nu îi dă mai mult har celui care îl respinge? Ar putea fi adevărat că dacă Dumnezeu i-ar fi dat mai mult har unui om din iad, acesta ar fi reuşit să ajungă în rai. Singurul răspuns la astfel de întrebări este: "Dar cine eşti tu, omule, ca să faci obiecţii lui Dumnezeu?" Totuşi, cel care se foloseşte de aceasta pentru a-l transforma pe Dumnezeu într-un Dumnezeu nedrept, greşeşte. Chiar dacă unii primesc mai mult har decât alţii, toţi primesc suficient har pentru a se mântui. Acest lucru este clar în Scriptură, deoarece Tit 2,11 ne spune că "harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii". Dacă Dumnezeu nu i-ar da unui om suficient har pentru a se mântui, atunci El ar fi într-adevăr nedrept, deoarece l-ar condamna.

Preţul libertăţii

Vestea bună este că Sf. Pavel ne-a spus deja pentru cine se înăspreşte Dumnezeu, în Romani 1,24-28: "De aceea i-a lăsat Dumnezeu pradă necurăţiei [...] (deoarece au) schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună: au cinstit şi au adus cult creaturii în locul Creatorului. [...] De aceea i-a lăsat Dumnezeu pradă patimilor ruşinoase [...]. Şi, deoarece ei nu au considerat important să ajungă la Dumnezeu prin cunoaştere, Dumnezeu i-a lăsat pradă unei minţi stricate ca să facă cele nepermise."

Voinţa lui Dumnezeu este imuabilă; prin urmare, voinţa lui Dumnezeu este mereu îndeplinită. A respinge liberul arbitru din cauza acestui adevăr este o greşeală. Am văzut deja că voinţa lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să fie mântuiţi (2Petru 3,9, cf. 1Timotei 2,4, 1Ioan 2,1-2). Dar la fel de adevărat este şi faptul că unii oameni nu vor fi mântuiţi (cf. Matei 7,13, 25,46; Apocalips 21,8). Aici intervine libertatea de a alege dacă să îl slujească sau nu pe Domnul (cf. Deuteronom 28,15, Matei 19,17-22). Toate acestea trebuie înţelese în planul predestinat al lui Dumnezeu. Cum le reconciliem pe toate? Concluzionăm că voinţa lui Dumnezeu are o natură antecedentă şi succesivă. Voinţa antecedentă a lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Totuşi, ca o consecinţă a darului primit de la Dumnezeu - adică liberul arbitru -, unii resping voinţa antecedentă a lui Dumnezeu. Atunci voinţa succesivă a lui Dumnezeu pentru respectivul suflet este să a! jungă în iad. Voinţa lui Dumnezeu s-a îndeplinit, iar liberul nostru arbitru, care este revelat în Scriptură, este conservat. Planul predestinat al lui Dumnezeu pentru noi este să avem liberul arbitru (CBC 600).

Autor: Tim Staples
Traducere: Renata Ioana
Sursa: www.catholica.ro