Cristos, divinul înomenit, slujitorul tuturor și sclavul nimănui

De multe ori, Doamne, în scurta ta viață pământească, ne-ai invitat să mergem pe calea cea strâmtă care duce spre mântuire; de multe ori ne-ai spus că jugul tău este dulce și povara ta este ușoară, iar noi, nu întotdeauna am înțeles că jugul și povara Ta suntem noi, cei care, în ciuda greutății păcatelor noastre, ție îți părem ușori și dulci, și ne-ai invitat și pe noi în urmarea Ta, spunându-ne fără ocolișuri: luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine, căci sunt blând și smerit cu inima. Da, Doamne, pelerinajul tău pe drumurile acestei vieți a fost presărat cu bucurii și tristeți, dar nu ai renunțat la jug. Dar, asemeni dreptului Iob, și iubiților tăi discipoli, mă așez și eu în fața Ta și-ți spun: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6, 60). Pentru mine, Doamne, cuvântul tău, Tu, Cuvânt, ești greu de dus, ești greu de înțeles, ești greu de privit; și chiar de ești bând și smerit cu inima, greutatea Ta mă apasă mult de tot; poate tocmai pentru aceste virtuți ale tale, care mă strivesc și-mi tulbură privirea și mintea, eu nu reușesc să Te duc ducându-mă pe mine și pe frații mei sub chipul jugului. Și te întreb: pentru Tine cuvântul și voia Tatălui nu sunt grele? Nu simți uneori că greutatea creaturilor, și a făpturilor toate, puse pe umerii tăi de Cel ce toate le-a făcut, te doboară?, că nu merită?, că nu ești hamalul nimănui și că ai și Tu o demnitate, pe care nu vrei să ți-o calce în picioare nimeni?, că cine te pune s-o mai faci, acum, de atâtea veacuri? Că distracția s-a terminat, iar de acum fiecare să facă ce-o vrea?

De ce ai pronunțat acele cuvinte, care par un blestem pentru om: cine vrea să vină după Mine, să-și i-a crucea și să mă urmeze? De ce nu le-ai ascuns în adâncul inimii tale? De ce nu le-ai șters din mintea ta imediat ce le-ai auzit? De ce crucea? Tu nu știai că noi nu vrem cruci? Căci ne înspăimântă, iar noi numai de așa ceva nu avem nevoie; nu vrem cruci, nu vrem greutăți; vrem o viață tihnită, fără necazuri și poveri. VREM SĂ STĂM TOLĂNIȚI!

Știu, sau sper să știu, că nu toți pricep cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat, căci taina este mare.

Mă închin în fața măreției Tale, și recunosc starea mea de lut uscat, lipsit de apa și sângele harului, care nu pricepe dacă nu este udat continuu de roua milei tale prisositoare. Pământ uscat și plin de scaieți, bătătorit de nerecunoștințele mele și de nerecunoașterea fraților mei întru dragoste. Știu că trebuie să mă las arat adânc de crucea ta, dar prefer să fiu numai zgâriat puțin la suprafață, să vadă alții că și eu sunt creștin, căci… greu este cuvântul tău, și dacă reușește să intre în pământul meu, riscă să facă brazde adânci, lucru de care eu mă tem nespus.

Învață-mă, Marie, și mijlocește pentru mine curaj, să spun da, asemenea ție: l-ai lăsat pe arhanghelul Gabriel să semene adânc Cuvântul în tine, deși tu nu înțelegeai. Și chiar dacă taina era mare, tu nu rămâneai la suprafață, ci intrai în tine și musteai împreună cu Cel pe care-l țeseai în sânul inundat de Vestea cea Bună, zămislindu-vă și născându-vă unul pe celălalt, și împreună cu voi pe noi toți. Mijlocește, Preacurată Marie minți și inimă robuste, căci tu știi bine de câtă forță avem nevoie să ținem Cuvântul în noi, căci e greu, și ne țintuiește pe loc dacă nu-l dăruim. Fă, ca asemenea ție, să alergăm și noi la frații și surorile noastre, să-l dăruim pe Dăruit. Învață-ne că greutatea Cuvântului o vom putea duce numai dacă vom o împărtăși cu aproapele nostru, și numai dacă-i vom lăsa și pe ceilalți să țină în brațe câte un capăt al răstignirii noastre, așa cum a făcut Cristos: la picioarele crucii Maria și discipolul iubit; în dreapta tâlharul pocăit; în stânga celălalt răstignit, iar deasupra Tatăl milostiv; și, în față, mulțimea furibundă, care cu privirea ei sprijinea crucea să nu cadă.

„Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?”, … și Maria medita toate acestea în inima ei…

                                                                                                          Pr. Pătrașcu Damian

Când reînnoim iubirea față de cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație vitală

La Stampa, 1 noiembrie 2009
de ENZO BIANCHI

În fiecare an revin “morții”, zi în care sunt amintiți cei care “au plecat și nu mai sunt printre noi”. Încă din timpul preistoriei, de când omul este om, moartea este o enigmă, o nedreptate trăită de om ca destin, dar niciodată acceptată cu simplă naturalețe. Pentru cel care moare, moartea este un eveniment necunoscut: este sfârșitul a toate sau deschidere spre o altă lume? Din acest motiv, frica de moarte este altoită în fiecare viață umană și, de fapt, este, așa cum spune Iob, “regina fricilor”, rădăcina tuturor fricilor. Din acest motiv, autorul Scrisorii către Evrei are o afirmație puțin amintită și încă și mai puțin explorată, dar care are o importanță decisivă pentru dezvăluirea care conține  “din cauza fricii față de moarte, (ființele umane) sunt supuse alienării pentru toată viața” (Ev 2, 15).

În zilele noastre acceptăm cu o și mai mare dificultate să privim moartea, deoarece societatea noastră se aseamănă cu palatul pe care tatăl lui Gothama Buddha îl construise fiului: un loc din care fusese eliminat orice semn al bolii, al bătrâneții și al morții. În ciuda faptului că mijloacele de comunicare în masă sunt pline de moarte – astăzi moartea este sistematic crezută ca fiind obscenă și, în consecință, eliminată. Dar aceasta este moartea altora, moartea care este facută cunoscută, cu atât mai spectaculoasă cu cât mai puțin este moartea mea. Astfel, rezultatul acestui exces de reprezentare provoacă expulzarea morții din viața noastră de fiecare zi și o prezintă îndepărtată, improbabilă pentru noi.

Da, dar morții noștri? De fapt, mai degrabă sau mai târziu moare și cineva de lângă noi. Și, cu condiția să nu fie vorba de o moarte neașteptată, și pentru ei este în act un proces care-i face să devină pentru noi tot mai înstrăinați: perioada finală a vieții lor este ținută departe de cotidianul nostru, în spital, în locuri dedicate bolnavilor terminali. Alții sunt chemați să însoțească pe cel ce moare, iar când aceasta sosește, totul este pregătit pentru ca mortul nici măcar să nu mai treacă pe acasă dar, cu toate onorurile funeraliilor, să ajungă cât mai repede la cimitir, unde și acolo există din ce în ce mai puțin spațiu și timp pentru morți. După care ne grăbim să învățăm tehnici pentru “a elabora durerea”, pentru că se crede că durerea pentru pierderea celui pe care l-am iubit și îl iubim trebuie să fie îndulcit și făcut să dispară cât mai repede posibil: trebuie să uităm, iar uitarea trebuie accelerată…

Această încercare de a ascunde moartea și a uita morții o regăsim prezentă și în macabrul carnaval celebrat ca Halloween – sărbătoare străină tradiției culturale italiene, dar care a fost impusă pentru aspectele ei comerciale, crezând în principiul că “totul se poate vinde și cu orice ne putem distra” – în care copii sunt induși să se distreze parodiind moartea: este o încercare disperată și din punct de vedere antropologic fals de a exorciza moartea. A îndepărta privirea de la acest eveniment ineluctabil este imposibil, deoarece moartea este numai forma mai decisivă și definitivă a suferinței care însoțește întreaga viață, iar durerea nu poate fi eliminată. Astfel că moartea care se vrea a fi ignorată devine asuprire, coșmar, fantomă, iar noi rămânem inconștienți de ce anume ne așteaptă, alienați de frica de moarte. De ce s-a ajuns astăzi la această parodiere a unei zile care odată era foarte umană, o zi a memoriei pe care toate ființele umane – și numai ele – au creat-o și trăit-o prin ritualuri diferite, dar totdeauna îndreptate să le amintească de cei care i-au precedat pe drumul vieții și al morții, și să se antreneze să pună în practică pentru ei semne de atenție? Pare imposibilă această înfricoșătoare pierdere a memoriei. Generația mea a cunoscut această nevoie de a vizita mormintele persoanelor iubite: rit uneori chiar săptămânal, dar simțit ca o datorie absolută al acestui anotimp de toamnă, când întreaga natură ne vorbește de un sfârșit, o moarte, un somn și o odihnă. Nu se punea problema dacă unul era sau nu era credincios: exista în inimă o relație de iubire trăită, iar aceasta cerea să fie amintită și, în vreun fel, retrăită.

De altfel, dintre toate animalele, numai ființa umană a simțit dintotdeauna nevoia de a înmormânta pe cel ce murea, și să pună un semn vizibil și tangibil acolo unde trupul fusese pus în pământ, și se unise pentru totdeauna cu el. Iată, de aceea, necesitatea umanissimă de a vizita mormântul, mai ales cu ocazia unor evenimente personale – ca de exemplu aniversarea morții sau a nașterii – sau cu ocazia unor comemorări colective, ca de exemplu de “ziua morților”, sau de “ziua eroilor”. A curăța mormântul, a spăla piatra pe care este scris numele răposatului, a înfrumuseța cu flori mormântul, a-l ilumina cu o lumânare, sunt toate gesturi îndreptate să celebreze mortul și să reînsuflețească comuniunea vitală cu acesta. Cult al morții? Mai degrabă, într-un anumit sens, cult al morților: în aceste gesturi nu există venerație pentru cadavre, cu atât mai puțin evocare a spiritelor, ci dorința de a aprinde un raport imposibil în prezent, dar care în trecut a fost unul autentic, semnificativ, vital. Nevoie de reculegere, de un moment de tristețe sobră și de conținută nostalgie pentru istorii umane, dificile și grele, dar în care s-a găsit un sens care nu poate fi făcut dispărut odată cu moartea.

Dar astăzi, când Biserica  “permite” incinerarea, adică a reduce imediat trupul la puțină cenușă, apar probleme noi: unde să se depună urnele dacă nu sunt prevăzute locuri speciale care să le adune, permițând astfel să aibă rolul lor de memorial, de  “loc” pentru un trup mort, dar pentru care simțim nevoia să fie localizat undeva? Vor fi păstrate în casă, într-o optică fetișistă, care vrea să elimine distanța creată de moarte? Vor fi dispersate în pâraie sau în mări, sau în vânt, într-o ideologie new age, care dizolvă persoana, istoria și raportul personal de comuniune cu Dumnezeu? Iar pentru creștini, sacramentalitatea morții lui Isus, îngropat în pământ, cum va putea fi menținută și să rămână exemplară? În celebrarea sărbătorii Tuturor Sfinților creștinii afirmă că îi văd pe cei morți în cadrul speranței unei mari comuniuni în care moartea a fost învinsă, învinsă de iubirea umană trăită până la extrem de Isus din Nazaret.

Eros și Thanatos, Iubire și Moarte: iată duelul adevărat și definitiv, un duel care, pentru creștini, a avut loc deja, deoarece încă de acum peste moarte domnește iubirea, dar un duel la care putem participa și astăzi. Atunci când reînnoim iubirea față de cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație vitală, în timp ce, a uita de morți și a ne fie frică de propria moarte înseamnă a nu mai fi real și autentic persoane vii. Iubirea ne face să simțim că moartea este un dușman, dar iubirea față del cel mort ne poate vorbi de viață.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa:    https://www.monasterodibose.it/fondatore/articoli/articoli-su-quotidiani/4689-non-si-uccidono-cosi-anche-i-morti?start=2