luni, 12 februarie 2018

VINERI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII: A ÎNȚELEGE POSTUL


VINERI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII
A ÎNȚELEGE POSTUL

Postul Mare este un timp al postului. Întrebarea din evanghelia de astăzi este: „de ce ucenicii lui Isus nu postesc? Răspunsul este că învățătura lui reclamă un fel diferit de post.
Uneori suntem confuzi în privința conceptului de post. Credem că postul este o negație continuă – nu face aceasta, nu mânca această mâncare. Totuși, există un post pozitiv, care poate fi în mod genuin avantajos, și poate să îmbogățească pelerinajul nostru din timpul Postului Mare.
În ce fel? Să ne întrebăm: de la ce anume ne abținem? Lista o cunoaștem bine. Dar de la ce anume ar trebui să ne abținem? Primul lucru care îmi vine în minte sunt gândurile negative, gândurile care pătrund în mintea noastră, în creierul nostru, ajungând chiar până în stomacul nostru: am făcut acest lucru, nu am făcut acest lucru. Nu vorbesc aici de a ignora acțiunile nedrepte – evident trebuie să ne abținem de la ele. Vorbesc în schimb de renunțarea la gândurile negative care ne fac să ne fie greață de noi înșine.
Dacă ne gândim bine, există multe feluri de a posti. Cele mai cunoscute ne sunt convenabile: renunț la dulciuri, nu mai stau la discotecă până dimineața, nu mai vorbesc prostii. Dar fiecare din aceste propuneri poate fi ghidată de o indulgentă și auto-indusă motivație. A construi un „sine” mai bun este, cu siguranță, un lucru bun, însă până când reușim să înțelegem scopul acelui „sine” mai bun. Dacă legăm postul nostru de chemarea spre o participare profundă și personală în proiectul uman – a face parte din comunitatea, mare sau mică, personală sau impersonală – suntem cu adevărat pe calea cea bună. În acest fel măsurăm postul nostru.
Uneori a posti înseamnă a ne abține de a dedica timp propriilor proiecte. Atunci timpul pe care l-am rezervat mie poate fi dăruit comunității, mari sau mici, oricum ar fi ea. Acest lucru înseamnă a merge la muzeu cu părintele în vârstă, sau să dăruiesc timp unui prieten în dificultate, sau să fac puțin voluntariat în caritas-ul parohial. Acest fel de post nu-mi va da posibilitatea de a vedea ultimul catalog de haine, sau de a dezlega rebusuri, și poate chiar va face să pierd programul meu preferat de la televizor, dar acest cadou mă va pune în legătură cu alte persoane. Tocmai acesta este proiectul creștin.
Tocmai atunci când nu avem nici o legătură cu alții, când suntem învăluiți în solitudinea noastră preferată, singuri și nederanjați, ne îndepărtăm de Cristos cel viu în mijlocul nostru. Acesta este felul greșit de a posti. Nu este tăcerea contemplativului, ci al egoistului.
Acest lucru nu vrea însă să spună că trebuie să stăm continuu în mijlocul altora, și pentru unii dintre noi este chiar foarte greu să stea totdeauna în contact cu alții. Dar fiecare dintre noi poate face ca beniamina săracilor, Dorothy Day, și să aibă o listă cu persoanele și situațiile pentru care să se roage. Dacă chiar nu avem nici o idee pentru cine să ne rugăm, ajunge să deschidem televizorul dimineața și vom găsi imediat motive. Totdeauna există cineva care suferă.
Viața nu este totdeauna fericită, dar contactul nostru cu ceilalți poate crea o celebrare liniștită și simplă a propriei vieți și a celorlalți. Acești „alții” constituie prezența lui Cristos în viața noastră. Fiecăruia îi place să facă sărbătoare. Isus ne spune că, până când mirele este prezent, mai poate exista sărbătoare, și putem să-i sărbătorim pe toți.

O rugăciune pentru astăzi: Doamne, ajută-mă să știu cum să postesc

Phyllis Zagano, Meditazioni quotidiane per la Quaresima e la Pasqua, pp. 21-24.
Traducere: Pr. Damian Pătrașcu

JOI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII: A RECUNOAȘTE CRUCEA


Problema tăcerii constă în faptul că ea poate rezulta a fi terifiantă. Mai mult încă, uneori confundăm conceptul de solitudine cu cel de tăcere sfântă în fața Domnului. Nu sunt același lucru. Tăcera nu este egală cu solitudinea, chiar dacă se poate întâmpla să stăm în fața Domnului în tăcere, în solitudine, și putem sta în solitudine atunci când stăm în tăcere în fața Domnului.
Lucrul cel mai important este a recunoaște că solitudinea face parte din crucea de a fi a ființei umane. O recunoaștem, ca și durerea pe care o produce, și cerem harul să o suportăm. Suntem creaturi sociale. Avem nevoie de mângâierea comunității, a familiei și a prietenilor. Avem nevoie de muncă, atât în casă cât și în afara ei, cu scopul de a lua parte la acea minunată aventură care este viața noastră, avându-i pe toți în jurul nostru. Dar, în același timp, simțim nevoia de a rămâne singuri, în tăcere în fața lui Dumnezeu, dacă trebuie să recunoaștem crucea noastră, deoarece, în același moment în care facem acest lucru, suntem capabili să ne reîntoarcem din solitudine în comunitate, în mijlocul familiei și a prietenilor, și să recunoaștem astfel și crucile lor.
Tipologia solitudinii care ne face să fim singuri este alegerea deliberată de a nu sta aproape de cineva, adică de comunitate, de prieteni și de familie, astfel ca să putem rămâne singuri cu noi înșine, pentru scopurile noastre egoiste. Aceasta este o solitudine stupidă și foarte distructivă. Atunci când cineva vorbește de „fericită solitudine” – sunt singur cu mine însumi – poate chiar să aibă o mulțime de oameni care să-l aplaude, dar aceasta numai pentru că se privește ca în oglindă, și nu în cruce. A privi la cruce este adevăratul proiect al Postului Mare.
Misterul crucii este misterul auto-negației. Unul din primele lucruri pe care trebuie să-l negăm suntem chiar noi înșine și, un prim punct în această negare, este să ne negăm nouă înșine mângâierea gândurilor autoreferențiale și a viselor cu ochii deschiși, care pot să se mascheze în rugăciune. Trebuie să evităm orice fel de „rugăciune pietistă”, care este făcută în timpul rămas și care, apoi, rezultă a fi ineficace.
Ce să facem în acest caz?
Atunci când suntem prea focalizați asupra persoanei noastre, atunci când toată rugăciunea noastră este o recitare a durerilor noastre, a sosit timpul să vorbim cu cineva care ne poate ajuta să ieșim din acest cerc vicios. Da, să punem totul la picioarele crucii – orice durere și orice cruce – și făcând astfel vom menține în fața noastră chipul lui Isus. Trebuie să ducem crucile noastre, dar trebuie și să avem bun simț în a le duce și dreapta măsură cu noi înșine. Dacă ne așezăm și ținem prea strânse la piept crucile noastre nu vom putea îmbrățișa pe nimeni, și nimeni nu va fi în stare să ne îmbrățișeze pe noi. Inclusiv Dumnezeu.

O rugăciune pentru astăzi: Doamne, ajută-mă să conștientizez că viața mea este la dispoziția ta.

Phyllis Zagano, Meditazioni quotidiane per la Quaresima e la Pasqua, pp. 17-19
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian