luni, 7 februarie 2011

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (III): Ioan al XXIII-lea şi sfântul paroh de Ars

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Roncalli.
De Mauro Piacenza

Fericitul Ioan al XXIII-lea a dedicat o întreagă enciclică sfântului paroh de Ars, la primul centenar de la naşterea sa pentru cer. În ea, temele fundamentale ale fecioriei şi celibatului pentru Împărăţia cerurilor, dezvoltate de Pius al XI-lea şi, mai ales, de Pius al XII-lea, sunt receptate de Ioan al XXIII-lea şi declinate progresiv în figura exemplară a sfântului Ioan Maria Vianney, pe care el îl prezintă drept chintesenţă a preoţiei catolice.

Pontiful scoate în evidenţă că toate virtuţile necesare şi proprii ale unui preot au fost primite şi trăite de sfântul Ioan Maria Vianney, şi pune accentul, în textul enciclicei, pe asceza sacerdotală, pe rolul rugăciunii şi al cultului euharistic şi pe respectivul zel pastoral.

Citându-l, chiar dacă indirect, pe Pius al XI-lea, enciclica recunoaşte că, pentru îndeplinirea funcţiilor sacerdotale, se cere o sfinţenie mai mare decât aceea cerută de starea călugărească, şi afirmă că măreţia preotului constă în imitarea lui Isus Cristos. Afirmă Ioan al XXIII-lea: "Castitatea strălucea în privirea lui, s-a spus despre Parohul de Ars. Realmente, cel care intră la şcoala lui este uimit, nu numai de eroismul cu care acest preot a redus în sclavie trupul său (cf. 1Cor 9,27), dar şi de accentul de convingere, cu care el reuşea să tragă după el mulţimea penitenţilor săi". Reiese cu claritate că, pentru fericitul Ioan al XXIII-lea, în parohul de Ars este de evidenţă luminoasă legătura dintre eficacitatea ministerială şi fidelitatea faţă de continenţa perfectă pentru Împărăţia cerurilor, şi cum aceasta din urmă nu este determinată de exigenţele slujirii, ci, din contra şi împotriva oricărei reduceri funcţionaliste a preoţiei, tocmai slujirea, în înflorirea ei cea mai amplă, este determinată, aproape cauzată de fidelitatea faţă de celibat. Continuă Pontiful: "Această asceză necesară pentru castitate, departe de a-l închide pe Preot într-un egoism steril, face inima lui mai deschisă şi mai pregătită pentru toate necesităţile fraţilor săi: "Când inima este curată - spunea foarte bine Parohul de Ars - nu poate face altceva decât să iubească, pentru că a regăsit izvorul Iubirii care este Dumnezeu"".

Din această argumentare perfect teologică se înţelege bine că Duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii sunt în opoziţie diametrală. Aşadar avem parametrii pentru a înţelege şi pentru a construi.

În enciclică este scoasă în evidenţă legătura constitutivă dintre celibat, identitate sacerdotală şi celebrarea Misterelor divine. Accent deosebit este pus pe legătura dintre ofranda euharistică a Jertfei divine şi dăruirea zilnică de sine, şi în celibatul sacru. Deja în anul 1959, magisteriul pontifical recunoştea, astfel, că mare parte din dezorientarea cu privire la fidelitatea şi la necesitatea celibatului ecleziastic depindea, şi de fapt depinde, de înţelegerea necorespunzătoare a raportului său cu celebrarea euharistică. De fapt, în ea, nu în mod funcţionalist, ci real, preotul participă la oferirea unică şi irepetabilă a lui Cristos, care totuşi este actualizată şi re-prezentată în mod sacramental în Biserică pentru Mântuirea lumii. O astfel de participare implică oferirea de sine, care trebuie să fie integră, de aceea una care să includă şi propriul trup în feciorie.

Aşadar, cine nu vede că între Euharistie-cult divin şi preoţia primită prin hirotonire există o legătură vitală? Destinele cultului şi preoţiei sunt legate împreună. Este imposibil a avea grijă de un domeniu fără a avea grijă de celălalt. Trebuie să reflectăm atunci când facem formarea sacerdotală şi trebuie să fim conştienţi şi de faptul că de soarta reformei clericilor este legată soarta noii evanghelizări în mod absolut indispensabile.

Este valabil şi astăzi, poate cu accente de dramatism mai mare, indicaţia fericitului Pontif: "Noi le cerem preaiubiţilor noştri preoţi să se examineze periodic cu privire la maniera în care celebrează Sfintele Taine, cu privire la dispoziţiile spirituale cu care urcă la Altar şi cu privire la roadele pe care se străduiesc să le aibă". Euharistia este, astfel, în acelaşi timp izvor al celibatului sacru şi "probă de examinare" a fidelităţii faţă de el, banc de probă concret al realei oferiri de sine Domnului.

(După L'Osservatore romano, 5 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (II): Pius al XII-lea şi "Sacra virginitas"

de Mauro Piacenza
Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Pacelli.

O contribuţie determinantă din punctul de vedere magisterial a fost dat de enciclica Sacra virginitas, din 25 martie 1954, a slujitorului lui Dumnezeu Pius al XII-lea. Ea, ca toate enciclicele acelui Pontif, străluceşte prin modul doctrinal clar şi profund de a pune problema, prin bogăţia de referinţe biblice, istorice, teologice, spirituale, şi constituie şi astăzi un punct de referinţă de importanţă deosebită.

Dacă, în sens strict, enciclica are ca obiect formal, nu celibatul ecleziastic, ci fecioria pentru Împărăţia cerurilor, cu toate acestea sunt în ea foarte multe idei de reflecţie şi referinţe explicite la condiţia celibatară şi a preoţiei.

Documentul se compune din patru părţi: prima schiţează "adevărata idee despre condiţia feciorelnică", a doua identifică şi răspunde la câteva erori ale epocii, care nu-şi pierd caracterul lor problematic nici astăzi, a treia parte schiţează raportul dintre feciorie şi sacrificiu, în timp ce ultima, în mod de concluzie, schiţează câteva speranţe şi câteva temeri legate de feciorie.

Fecioria, în prima parte, este prezentată ca un mod excelent de a trăi urmarea lui Cristos. "De fapt, ce înseamnă a urma dacă nu a imita?", se întreabă Pontiful. Şi răspunde: "Toţi aceşti discipoli au îmbrăţişat starea de feciorie pentru conformitatea cu Mirele Cristos. (...) Caritatea lor arzătoare faţă de Cristos nu se putea mulţumi cu legături de iubire cu el: era avea absolută nevoie de a se manifesta cu imitarea virtuţilor sale şi, în mod special, cu conformitatea cu viaţa Sa consacrată în întregime pentru binele şi pentru mântuirea neamului omenesc. Dacă preoţii (...) respectă castitatea perfectă, acest lucru, în definitiv, este pentru că Învăţătorul lor divin a rămas el însuşi feciorelnic până la moarte".

În realitate, şi desigur nu întâmplător, pontiful aseamănă condiţia feciorelnică sacerdotală cu aceea a călugărilor şi călugăriţelor, arătând, în felul acesta, că celibatul, care diferă din punct de vedere normativ, are în realitate acelaşi fundament teologic şi spiritual.

Un alt motiv al celibatului este găsit de către pontif în exigenţa, legată de mister, a unei libertăţi spirituale profunde. Afirmă enciclica: "Tocmai pentru că slujitorii sacri să se poată bucura de această libertate spirituală a trupului şi a sufletului, şi pentru a evita ca să se amestece în afaceri pământeşti, Biserica latină cere de la ei ca să asume în mod voluntar obligaţia castităţii perfecte", şi adaugă: "Însă slujitorii sacri nu renunţă la căsătorie numai pentru că se dedică apostolatului, ci pentru că slujesc la altar".

În felul acesta, rezultă că se uneşte cu motivaţia apostolică şi misionară, în magisteriul lui Pius al XII-lea, tocmai cea cultuală, într-o sinteză care, dincolo de orice polarizare, reprezintă unitatea reală şi completă de motivaţii în favoarea celibatului sacerdotal.

De altfel, deja în exortaţia apostolică Menti nostrae, acelaşi Pius al XII-lea afirma: "Prin legea celibatului, Preotul, departe de a-şi pierde paternitatea, o măreşte la infinit, pentru că el dă naştere la copilaşi, nu pentru această viaţă pământească şi trecătoare, ci pentru viaţa cerească şi veşnică".

Misionaritatea, sacralitatea slujirii, imitare realistă a lui Cristos, rodnice şi paternitate spirituală constituie, aşadar, orizontul de referinţă al celibatului sacerdotal de care nu se poate face abstracţie, nu independent de corectarea unor erori mereu latente, cum ar fi necunoaşterea excelenţei obiective, şi desigur nu prin sfinţenie subiectivă, a stării feciorelnice faţă de cea matrimonială, afirmarea imposibilităţii umane de a trăi condiţia feciorelnică sau înstrăinarea celor consacraţi faţă de viaţa lumii şi a societăţii. În această privinţă pontiful afirmă: "Sufletele consacrate la castitatea perfectă nu sărăcesc pentru aceasta propria personalitate umană, deoarece primesc de la Dumnezeu însuşi un ajutor spiritual imens mai eficace decât "ajutorul reciproc" al soţilor. Consacrându-se direct celui care este principiul lor şi comunică viaţa lui divină, nu se sărăcesc ci se îmbogăţesc".

Aceste afirmaţii ar putea să fie suficiente pentru a răspunde, cu claritatea necesară, la atâtea obiecţii cu caracter psihico-antropologic, care sunt aduse şi astăzi celibatului sacerdotal.

Ultima şi fundamentala temă tratată de enciclica Sacra virginitas este aceea, mai propriu-zis sacerdotală, a raportului dintre feciorie şi sacrificiu. Afirmă pontiful, citându-l pe sfântul Ambrozie: "Castitatea perfectă nu este decât un sfat, un mijloc capabil de a conduce mai sigur şi mai uşor la perfecţiunea evanghelică (...) acele suflete «cărora le-a fost dat» (Mt 19,11). Ea nu este impusă, ci propusă". În acest sens, este dublă invitaţia lui Pius al XII-lea pe urma marilor părinţi: pe de o parte, el afirmă obligaţia de "a măsura bine forţele" pentru a înţelege dacă suntem în măsură să primim darul de har al celibatului, încredinţând întregii Biserici, în acest sens, în special zilelor noastre, un criteriu sigur de discernământ onest; pe de altă parte, scoate în evidenţă legătura intrinsecă dintre castitate şi martiriu, învăţând, cu sfântul Grigore cel Mare, că virtutea castităţii şi martiriul reprezintă, în orice timp, cea mai înaltă şi eficace formă de mărturie.

Apare evident pentru toţi că, mai ales în societatea noastră secularizată, continenţa perfectă pentru Împărăţia cerurilor reprezintă una din mărturiile cele mai eficiente şi cele mai capabile să "provoace" în mod salutar inteligenţa şi inima contemporanilor noştri. Într-un climat tot mai mult, şi aproape violent, eroticizată, castitatea, mai ales a celor care în Biserică sunt împodobiţi cu preoţia ministerială, reprezintă o provocare, şi mai elocventă, făcută culturii dominante şi, în definitiv, întrebării însăşi despre existenţa lui Dumnezeu şi despre posibilitatea de a-l cunoaşte şi de a intra în raport cu el.

Mi se pare necesar acum să scot în evidenţă o ultimă reflecţie despre enciclica lui Pius al XII-lea, deoarece ea, mai mult decât celelalte, apare în mod clar împotriva curentului faţă de multe din obiceiurile răspândite astăzi printre destul de mulţi membri ai clerului şi în diferite locuri de "formare". Citându-l pe sfântul Ieronim, pontiful scoate în evidenţă că "pentru păzirea castităţii foloseşte mai mult fuga decât lupta deschisă (...) şi această fugă constă nu numai în a îndepărta cu grijă ocaziile de păcat, ci mai ales în a înălţa mintea, în timpul acestor lupte, către Cel căruia i-am consacrat fecioria noastră. «Priviţi din nou frumuseţea Celui care vă iubeşte», recomandă sfântul Augustin".

Astăzi ar apărea aproape imposibil pentru educator să transmită valoarea celibatului şi a curăţiei pentru tinerii seminarişti, într-un context în care, de fapt este imposibil să se supravegheze vizionările, lecturile, folosirea internetului şi cunoştinţele. Dacă este tot mai evidentă şi necesară implicarea matură a libertăţii candidaţilor într-o colaborare voluntară şi conştientă la opera de formare, nu mai puţin enciclica evaluează ca o eroare, şi suntem pe deplin de acord, a permite celui care se pregăteşte la preoţie orice experienţă, fără discernământul necesar şi cuvenita dezlipire de lume. A permite asta echivalează cu a nu înţelege nimic despre om, despre psihologia lui, despre societatea şi despre cultura care ne înconjoară. Înseamnă a fi închişi într-un fel de ideologie preconcepută care merge împotriva realităţii. E suficient să privim în jurul nostru. Cât realism este în versetele psalmului: "Au ochi şi nu văd"! Trebuie să destăinui, la sfârşitul acestui scurt excursus despre enciclica lui Pius al XII-lea - dar acelaşi lucru l-aş putea spune pentru Ad catholici sacerdotii a lui Pius al XI-lea - că rămân întotdeauna surprins de modernitatea şi actualitatea sa. Deşi rămâne focalizarea proeminentă asupra aspectului sacral al celibatului şi asupra legăturii dintre exercitarea cultului şi a fecioriei pentru împărăţia cerurilor, magisteriul acestor doi pontifi prezintă celibatul întemeiat în mod cristologic, fie în direcţiunea configuraţiei ontologice cu Cristos preot-feciorelnic, fie în cea a lui imitatio Christi.

Dacă în pare apare justificată lectura care vede în magisteriul papal despre celibat, anterior Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, o insistenţă asupra argumentărilor sacrale-rituale, şi, în cel de după Conciliu, o deschidere spre motivaţii mai cristologico-pastorale, totuşi trebuie recunoscut - şi acest lucru este fundamental pentru corecta hermeneutică a continuităţii, adică pentru hermeneutica "catolică" - că fie Pius al XI-lea, fie Pius al XII-lea subliniază pe larg motivaţiile cu caracter teologic. Celibatul rezultă, din pronunţările menţionate, nu numai deosebit de oportun şi potrivit pentru condiţia sacerdotală, ci intim legat cu însăşi esenţa preoţiei, inclusiv ca participare la viaţa lui Cristos, la identitatea lui şi, de aceea, la misiunea lui. Desigur nu este o întâmplare că acele Biserici de rit oriental care hirotonesc şi viri probati, nu admit deloc la hirotonirea episcopală preoţi uxorati!

(După L'Osservatore romano, 30 ianuarie - 1 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu




DESPRE UMILINȚĂ

Prima cale este umilința,
a doua cale este umilința,
a treia cale este umilința,
și ori de câte ori mă vei întreba,
de tot atâtea ori
îți voi răspunde la fel.
(Sf. Augustin)

Suntem uneori înclinați spre o falsă umilință și aceasta ne împiedică să obținem adevărata umilință. Trebuie să fim atenți împotriva acestui risc. Umilința nu constă în a nu vedea darurile naturale, inteligența, harurile, cultura pe care o avem, pentru că aceasta ar fi un a nu vedea darurile pe care Dumnezeu n-i le-a dat și, deci, mai mult decât umilință, ar fi vorba de ingratitudine.


Dacă suntem abili în muzică, în conversație, în pictură, în învățarea limbilor străine sau în alte domenii, nu înseamnă umilință a le nega. Ar trebui să-i mulțumim Domnului pentru aceste daruri. Ceea ce este contrar umilinței este a ne atribui meritul de a le avea, prezentându-ne frumoși cu ceea ce a, primit de fapt de la Dumnezeu. Umilința nu constă în a ne înjosi și în a ne îngenunchea în fața altora.

Acest fel de a ne comporta deseori este numai o mantie care acoperă orgoliul; uneori scopul, poate inconștient, al celui care se înjosește, este acela de a obține de la alții lauda pe care ne-o negăm nouă înșine. A repeta continuu: Ah, eu nu sunt bun de nimic! este contrar duhului evangheliei și bucuriei pe care orice creștin ar trebui să o arate în cuvintele lui. Din adevărata umilință nu se naște niciodată descurajarea. Dacă ne descurajăm, acest lucru se întâmplă deoarece ne gândim mai mult la succesul nostru decât la preamărirea lui Dumnezeu, pentru că nu suntem perfect resemnați, pentru că orgoliul nostru este rănit iar voința noastră este contrariată; cu alte cuvinte: pentru că în ceea ce facem suntem împinși de motive lumești, căutăm consensul oamenilor mai degrabă decât pe cel al lui Dumnezeu. Adevărata umilință ne face pregătiți să abandonăm proiectele noastre, dacă este Dumnezeu cel care vrea acest lucru. Să ne examinăm asupra acestui aspect, pentru a vedea dacă umilința noastră nu este una falsă.

Suntem cu toții doritori ca Dumnezeu să asculte rugăciunile noastre iar El este totdeauna gata să facă acest lucru. Piedicile, atunci când apar, provin totdeauna din partea noastră, iar una din piedicile principale este lipsa de umilință. Dacă Dumnezeu rezistă celor superbi, rezultă că nu este dispus să asculte rugăciunile lor: motiv pentru care prima condiție pentru a fi ascultați în rugăciune este cea de a fi umili în fața lui Dumnezeu. Atunci și numai atunci rugăciunile noastre vor ajunge la tronul Celui PreaÎnalt. S-a spus: Rugăciunea celui care se umilește străpunge norii. Una din formele cele mai periculoase de orgoliu este disprețuirea altora și în aceasta putem cădea noi, fără a ne da seama, atunci când ne rugăm. Atunci când fariseul, plin de sine, îi mulțumea lui Dumnezeu că nu este asemenea publicanului, probabil nu-și dădea seama că rugăciunea lui îl ofensa pe Dumnezeu. Orgoliul îl orbea (Lc 18, 10-14).

Și deseori ne orbește și pe noi. Iar noi poate nu ne dăm seama că, atunci când în rugăciunile noastre ne bucurăm cu noi înșine în a vedea că nu cădem în anumite păcate al altora, nu putem să-i fim plăcuți lui Dumnezeu, atât pentru că ne exaltăm pe noi înșine fără să merităm, cât și pentru că îi disprețuim pe alții fără a avea acest drept.

Cum este posibil să ne menținem umili atunci când ne rugăm? Ce să facem? Înainte de toate este necesar să ne gândim la mizeriile noastre și la bunele calități pe care le vedem în alții, sau pe care le-am putea vedea dacă orgoliul nostru nu ne-ar face orbi, distrați sau indiferenți față de ceea ce alții au bun. Este apoi necesar să se cultive gândul că harurile care ne-au fost dăruite în mod liber din partea lui Dumnezeu fac mai vinovată ingratitudinea noastră și multele noastre infidelități față de obligațiile noastre.

Dintre toți fii lui Adam, nimeni, niciodată, nu a ajuns la umilința Sf. Fecioare Maria. Care sunt motivele acestei mărimi? Maria nu a aflat în sine nici un păcat sau imperfecțiune pentru care să se umilească în fața lui Dumnezeu; în ciuda acestei realități, nici un păcătos nu s-a umilit așa cum a făcut-o ea. Umilința ei nu consta în a recunoaște propriile păcate (pe care nu le avea), ci în a recunoaște propria nulitate în fața ochilor lui Dumnezeu. Trebuie să învățăm de la Maria să recunoaștem că în noi nu există nimic bun, în afară de ceea ce ne-a fost dăruit de Dumnezeu

Sf. Fecioară Maria, chiar dacă avea dreptul la locul cel mai înalt, a căutat totdeauna locul din urmă. Există o lege care se confirmă totdeauna: cel care merită ultimul loc caută totdeauna primul loc, iar cel care merită primul loc, caută totdeauna ultimul loc. Dușmanii lui Dumnezeu nu iubesc să se umilească, prietenii însă recunosc locul cel din urmă ca cel mai potrivit pentru ei.

Eu sunt prieten sau dușman al lui Cristos? Pentru a afla acest lucru, ajunge să răspund la această întrebare: aspir la locurile cele mai înalte, sau la cele din urmă? Umilința Mariei se hrănea din dorința de a fi asemenea Fiului ei în toate. Atunci când l-a văzut coborând din ceruri pe pământ, nu a dorit altceva decât să se umilească până în praful pământului. S-a pus spiritual sub picioarele tuturor și s-ar fi pus încă și mai jos dacă acest lucru ar fi fost posibil. Nu avea altă posibilitate dacă voia să se asemene până la capăt cu Fiul ei. Iar Maria a făcut acest lucru cu inima plină de bucurie: s-a umilit fericită că se poate umili. Dacă, deci, Maria este Regina și Mama mea, eu voi încerca să o imit cultivând în inimă dorința de a mă umili. Dacă a făcut ea acest lucru, Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu, de ce nu ar trebui să-l fac eu care sunt un mizerabil vierme al pământului?