vineri, 1 iunie 2012

De la liturghia tridentină la reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican

Introducere


De mai multă vreme simt obligația de a povesti cum am trăit participarea la Sf. Liturghie timp de douăzeci de ani, înainte de reforma voită de Conciliul al II-lea din Vatican. Simt această obligație din diferite motive. Înainte de toate pentru că în mine amintirea acelei Sf. Liturghii rămâne foarte vie: de la șase la douăzeci și patru de ani a fost pentru mine liturghia de toate zilele, o liturghie la care „slujeam”în calitate de ministrant. Acea liturghie era principalul izvor al vieții mele spirituale, era liturghia care mă plăsmuia în fiecare zi, era liturgia de împărtășire cu Domnul, în care creșteam și făceam discernământ asupra vieții și a vocației mele.

Dar există și un alt motiv pentru care simt nevoia să fac memorie. Mulți din cei care au vârsta mea sau sunt chiar mai în vârstă, și de aceea au trăit ca mine sau mai mult ca mine acea reformă liturgică, par să nu-și mai amintească, nu mai știu să vorbească despre aceasta, nici nu știu să o interpreteze: am constatat această dificultate de mai multe ori, rămânând deseori tulburat de atâta uitare de minte… Însă nu este vorba de transcrierea amintirilor personale, ca și cum ar fi amintirile mele, nici de nostalgie din partea unui senescent: este o confruntare între două forme de celebrare, între două rituri ambele capabile să celebreze misterul lui Cristos, dar unul derivând din celălalt e generat de cel mai vechi, în continuitatea maturizării în credință și al elocinței credinței care este liturgia catolică.

În așternerea acestei mărturii sper numai să fiu veridic. Onest cu mine însumi atât cât îmi este posibil, pentru că este adevărat că și experiența liturghiei reformate a Conciliului al II-lea din Vatican m-a plăsmuit, ba chiar mai mult, pentru că este liturghia „mea” de mai bine de patruzeci de ani, este liturghia pe care o trăiesc în comunitatea mea, ca și călugăr care încearcă să fie creștin. Sper să nu rănesc pe nimeni și să aduc o slujire celor care doresc o mărturie asupra liturghiei care astăzi poate fi celebrată ca rit extraordinar acordat de Papa Benedict al XVI-lea celor care se simt legați și sunt afecționați de această formă pre-conciliară. Cititorul va putea, de aceea, face confruntare, va putea înțelege mai mult continuitatea dintre aceste două rituri și, în același timp, va putea să discearnă „harul” pe care reforma liturgică l-a adus în viața întregii Biserici.  



Sf. liturghie tridentină


Să începem prin a spune ceva asupra timpului și spațiului acelei liturgii. În satele de câmpie, așa cum era satul meu, liturghia ferială se celebra la orele șase dimineața: un orar care venea în întâmpinarea lumii, mai ales al femeilor, care mai târziu trebuiau să trebăluiască prin jurul casei. La ora șase mă aflam în sacristie și îl ajutam pe părintele paroh să se îmbrace: el, după ce săruta amictul, și-l punea pe spate și în jurul gâtului, apoi îmbrăca alba, lua cingolul și stola pe care i le întindeam, apoi lua planeta iar eu îi legam manipulul. În acel moment, preotul era gata și, după ce se închina în fața crucifixului așezat pe o măsuță, ne îndreptam spre biserică, în vreme ce eu duceam Liturghierul sprijinit pe piept, cu deschiderea aproape de inimă. În momentul în care intram în biserică, sacristanul suna clopoțelul și, iată ne aflam în biserică.

În primele bănci se aflau două sau trei surori, maica bucătăreasă a parohului, vreo femei mai în vârstă; în băncile din cealaltă parte se afla o familie mai mult sau mai puțin numeroasă, cea care „prenotase”, adică ceruse să se celebreze liturghia pentru dragul lor răposat cu ocazia aniversării sau la patruzeci de zile de la trecerea la cele veșnice. În spatele bisericii se afla vreo femeie sau vreun bărbat care iubeau acel loc îndepărtat din spatele băncilor: cu o anumită ironie aceștia erau numiți „cei din prag”. În total erau între zece și cincisprezece persoane, niciodată mai multe; cu toate acestea, mai ales la acea oră, deseori încă pe întuneric, cel puțin eu și parohul meu eram conștienți că stăm coram Domino pentru toți creștinii din sat și în comuniune cu întreaga Biserică.

Odată ajunși la altar, după îngenunchere urcam spre el pentru a-i duce potirul și patena acoperite de văl și pentru ca să așeze Liturghierul la pupitru. Apoi coboram și începea Sf. Liturghie. «Introibo ad altare Dei», spunea preotul cu voce joasă, iar eu răspundeam: «Ad Deum qui laetificat iuventutem meam». Apoi, eu și preotul ne rugam psalmul 41 (42). Era un psalm în care mă identificam foarte mult, pentru că viața mea era grea și semnată și de suferință. «Quare tristis incedo?» (Sal 41 [42],2), îi spuneam lui Dumnezeu, și nădăjduiam numai în El pentru ca să îmbucure tinerețea mea. Urma mărturisirea păcatelor. Preotul o făcea primul: «Confiteor Deo omnipotenti…», iar eu îl dezlegam: «Misereatur tui omnipotens Deus et,dimissis peccatis tuis, perducat te ad vitam aeternam. Amen». Apoi mă spovedeam iar el mă dezlega, sau mai bine spus, îi dezlega pe toți cei prezenți: ei însă nu puteau să audă, pentru că acest dialog avea loc cu voce joasă, și părea să ne privească numai pe noi doi. Noi doi eram protagoniștii. În acest sens trebuie să spun și că atunci când venea vreun preot din altă parte să spună Sf. Liturghie în satul meu, mă chema pe mine care locuiam în fața bisericii, și astfel putea să ducă la îndeplinire obligația, pentru că era interzis să se celebreze liturghia de unul singur (după prevederea canonului 813 & 1 din Codul de Drept Canonic din 1917: Sacerdos missam ne celebret sine ministro qui eidem inserviat et respondeat»).

Preotul îmi explica: „Lumea nu știe limba latină, deci nu poate să înțeleagă. Lumii îi este de ajuns să asiste la Sf. Liturghie și să se roage așa cum știe, cu rozariul și cu alte rugăciuni”. De fapt, nimeni nu ar fi nici măcar îndrăznit să se gândească la conceptul de „adunare”, cu atât mai puțin să considere lumea (popor al lui Dumnezeu era o expresie nepotrivită) ca adunare, subiect al celebrării. De fapt, credincioșii erau considerați și tratați ca niște „prezenți absenți”. Nici măcar foarte credincioasele surori nu aveau un mic liturghier după care să urmărească celebrarea, în vreme ce eu eram mândru să am unul și să-l pot folosi pe cel al lui Caronti care-mi fusese făcut cadou în ziua Primei mele sf. împărtășanii. Pentru generația mea micul liturghier a reprezentat o carte decisivă în vederea formării creștine. Sf. Liturghie, Vesperele, anul liturgic se învățau din această carte prețioasă, carte care se afla tot timpul pe noptieră, și în calitate de izvor pentru rugăciunea de dimineață și de seară, cât și pentru diferitele rugăciuni pentru diferite necesități și devoțiuni ale credincioșilor. Exista un mic liturghie pentru fiecare vârstă: după ediția lui Caronti, la doisprezece ani mi-a fost făcut cadou ediția Lefebvre, iar la cincisprezece ani ediția Feder. Și astăzi încă, aproape de patul meu, în așteptarea unui mic liturghie latin-italian succesiv reformei liturgice, păstrez ediția lui Feder pentru rugăciunea personală.

În acei ani exista o mișcare liturgică foarte iubită de parohul meu. Mai ales după ce Papa Pius al XII-lea, în enciclica Mediator Dei (1947) vorbise despre băieți ca ministranți, aceștia deveniseră o prezență și o slujire cărora li se dedica multă atenție. În fiecare săptămână se făceau două ore de instruire liturgică și probe pentru a învăța cum să slujească la Sf. Liturghie și la alte momente de rugăciune: parohul era foarte exigent și trebuia să învățăm felul de a sta la altar, de a merge, de a ține mâinile, de a ne îngenunchea, de a ne închina… Această instruire și exercițiu zilnic îmi dădeau o conștiință profundă și o convingere puternică despre slujirea la altar, ca și cum Sf. Liturghie ar fi fost a preotului și a mea: noi doi eram protagoniștii, pentru că în calitate de ministrant de fapt eram un concelebrant. Cu atât mai mult ceea ce putea fi cântat de credincioși nu era relevant pentru validitatea Sf. Liturghii: numai preotul era celebrantul și ceea ce interesa era ca ministrantul să urmeze riturile după rubrici și în mod valid («rite et valide»). Cântecele și eventualele răspunsuri date de lume erau decorative, dar nu și necesare. Ministrantul de atunci trebuia să fie un rubricist expert, un atent cunoscător al regulilor și normelor liturgice, un copil conștient și orgolios de slujirea lui la altar. Prezența lui și răspunsurile date preotului erau esențiale pentru celebrare: el era o specie de preot virtual. Nici nu trebuia uitat că această slujire era rezervată numai băieților, în vreme ce femeile nu puteau intra în nici un caz în prezbiteriu, nici să colaboreze la desfășurarea celebrării. Deci, ministrantul era educat în spiritul liturgic și în executarea lui ordonată, elegantă, serioasă a funcțiunilor liturgice cu care fusese investit.

Atunci când preotul urca la altar, îl săruta și invoca îndurarea Domnului: «Kyrie eleison», spunea, iar eu răspundeam. Se împleteau astfel între el și mine invocațiile de cerere de îndurare, și apoi urma rugăciunea de început a zilei, totdeauna în latină, urmată de lectura din epistolă. În fiecare dimineață. lectura epistolei era aceeași, 1Tes 4, 13-18, care începea cu cuvintele: «Fratres, nolumus vos ignorare de dormientibus…», ca și următoarea lectură luată din evanghelia după Ioan (11, 21-27). Eu am studiat și am învățat foarte degrabă limba latină, deja la vârsta de opt ani, grație celui care m-a educat în mod foarte rafinat, mai ales după moartea mamei mele, și astfel puteam să fiu atent la toate cuvintele bolborosite de către preot; simțeam însă, în spate, și bolboroselile lumii care recita rozariul. Din când în când, preotul se întorcea spre lume spunând: «Dominus vobiscum», dar numai eu eram cel care răspundeam: «Et cum spiritu tuo».

Totuși, la un anumit punct, atunci când, după prefața uneori cântată, proclamam Sanctus-ul și sunam de trei ori clopoțelul, iată că bâzâitul rugăciunii lumii înceta, și cu toții, îngenunchindu-se, priveau preotul care, la altar, închinat spre ostie și potir, pronunța cu voce joasă cuvintele consacrării. Cu toții știau, într-o totală obediență față de «disciplina arcanului» că acela era momentul culminant al Sf. Liturghii, un moment care producea teamă: era așa numitul «sanctissimus» al Sf. Liturghii, în care era absolut necesar să se tacă și toți să fie atenți; era acel fascinosum et tremendum, ce se impunea și lumii simple de la țară! Toate privirile erau îndreptate la spatele preotului, în așteptarea ca să apară deasupra capului lui, ridicate de mâinile lui, ostia și apoi potirul. Și aici i clopoțelul ritma mișcările preotului care se îngenunchea după ridicarea ostiei și a potirului. Un sunet prelung al clopoțelului, pe care eu îl învârteam cu artă indica sfârșitul momentului consacrării, al momentului cel mai înalt, al culmii Sf. Liturghii. A fi văzut ostia și potirul era pentru mulți elementul decisiv al Sf. Liturghii, maxima împărtășire cu Domnul, pentru că apoi aproape nimeni nu mergea să se împărtășească. Într-adevăr, împărtășirea sacramentală era practică de foarte puțină lume. Împărtășirea era obligatorie cel puțin odată pe an – recita porunca Bisericii - și nimeni, în afară de surori și de mine, se simțeau să se împărtășească zilnic. Mai trebuie să spunem că împărtășirea nu se făcea în timpul Sf. Liturghii: în momentul împărtășirii numai preotul se împărtășea, apoi Sf. Liturghie se termina. După ce intra în sacristie și se dezbrăca de planetă, preotul, cu albă și stolă se întorcea la tabernacol, îl deschidea și ne împărtășea, îngenuncheați la balustradă, deci închidea tabernacolul bolborosind: «O sacrum convivium…».

Aceasta era Sf. Liturghie ferială și zilnică, care ținea între douăzeci și douăzeci și cinci de minute, în centrul căreia se afla «silențiul canonic»,, momentul sacru al consacrării și înălțării, un timp în care celebrantul se cufunda, în funcție de devoțiunea lui, într-o acțiune temătoare, adorantă, misterică; și odată cu el și eu care de aproape, numai cu trei trepte mai jos, ascultam și puteam să însoțesc cuvintele bolborosite de el. Rămâne adevărat că lumea «asista» și că aceasta era participarea ei: ceea ce conta era devoțiunea, exercitarea afectelor, atenția în prezența lui Dumnezeu, teama pentru ceea ce se întâmpla pe altar. Cuvântul lui Dumnezeu nu era dăruit: Vechiul Testament era citit în timpul săptămânii de puține ori, lecturile epistolei și evanghelia erau – așa cum s-a spus – totdeauna aceleași, și oricum în latină (mai în general, în liturghiile fără prohod, lecturile biblice erau foarte scurte, texte aproape întotdeauna luate din evanghelia după Matei și admonițiuni luate din Apostolul Paul). Îmi mai amintesc că parohul meu, văzut ca un inovator în liturgie și uneori atenționat de către episcop, începând cu anul 1951 mă făcea să citesc de lângă balustradă lecturile în italiană, în vreme ce el le citea cu voce joasă de la altar. Atunci lumea făcea tăcere, asculta, ca la ridicarea Sfintelor taine: erau singurele momente în care se suspendau devoțiunile făcute în paralel cu desfășurarea Sf. Liturghii.

Duminica, în schimb, se celebrau trei Sf. Liturghii: la orele 06 pentru femei, care apoi trebuiau să meargă acasă să pregătească prânzul; la orele 08 pentru copii, după care urma catehismul; la orele 11 «liturghia mare», mai ales pentru bărbați și tineri. În cadrul acestei Sfinte Liturghii, în special se cânta: corul satului executa în gregoriană Missa de angelis, la început și la sfârșit, în schimb, se cântau imnuri de care îmi amintesc cu mare tristețe, pentru că erau urâte, având cuvinte pline de sentimentalism, alteori conținând elemente dramatice. Dar lumea – trebuie să recunoaștem – le simțea și le cânta cu pasiune. La «liturghia mare» nu lipsea predica, adaptată auditoriului: imediat după război venea un preot iosefin de la Asti sau un frate pasionist de la sanctuarul Delle Rocche și, pentru a nu face liturghia prea lungă, predica în timpul desfășurării ritului. Se oprea numai în momentul Sanctus-ului, se îngenunchea și el în direcția altarului și relua predica după sunetul clopoțelului care urma după consacrare. Era vorba de predici, nu de omilii: era ocazia pentru a aminti și a repeta în timpul anului etica creștină, poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii. În anii ‛50-‛60 ai secolului trecut, predicarea era o oportunitate pentru apărarea Bisericii, pentru lupta împotriva ateismului, comunismului și nerespectării riguroasei morale sexuale, într-o societate care-și pierdea parametrii și cunoștea o nouă cultură, tot mai, tot mai puțin tradițională și mai amestecată de individualism și de libertate. Mulți oameni în timpul predicii rămâneau afară, formând grupulețe, iar eu trebuia să ies pentru a încerca să-i fac să intre înainte de ofertoriu, avertizându-i că altfel Sf. Liturghie pentru ei nu era validă. Parohul îmi spunea: „Sus, curaj! Fă-i să intre, împinge-i să intre (Lc 14, 23)!”. Cei care intrau, ieșeau din nou după Tatăl nostru, spunând ușurați: „S-a terminat!” și se plângeau despre predică, murmurând.

În afară de Sf. Liturghie ferială și cea duminicală, aș mai vrea să amintesc de o altă liturghie foarte solemnă, care era celebrată cu ocazia înmormântărilor sau la patruzeci de zile, dar numai pentru persoanele bogate și nobile. Da, bogații puteau plăti nu numai liturghia numită a parohului, dar și pe cea ordinară, cea la dispoziția oricui, dar și așa numita „mare liturghie levitică”. Cu această ocazie veneau din altă parte alți doi preoți, care îndeplineau rolul levitic al diaconului și al subdiaconului: aceștia din urmă îmbrăcau dalmatica și-l asistau pe paroh în timpul Sf. Liturghii. Era o liturghie care uimea datorită solemnității (mai ales prezenței a trei preoți), a cântului (executat de cor), a catafalcului foarte înalt și ornat cu numeroase candele, diferite de cele ale săracilor, montat anume pentru a fi pus sicriul pe el sau, în cazul liturghiilor de patruzeci de zile, pentru a simula prezența sicriului pe el (se tămâia chiar și catafalcul gol…). Dar atunci nimeni nu se gândea că aceasta din urmă era o simulare sau că în liturgie era nevoie de adevăr, nu de simulare. În satele mici, așa cum era la mine, « marea liturghie levitică» era un eveniment foarte rar, iar sentimentul prevalent era minunăția pentru caracterul solemn, grandios, spectacular.

Pentru mine, liturghia de atunci era unica liturghie, și nu aveau nici o problemă privitor la forma celebrării ei. Înțelegeam latina, aveam micul liturghie și eram un creștin foarte convins. Nu întâmplător, la 11 ani, împotriva voinței tatălui meu (mama mea murise cu trei ani în urmă), am vrut să merg la seminar pentru a deveni preot, mai ales – spuneam – pentru a putea celebra Sf. Liturghie. De fapt, slujirea zilnică în calitate de ministrant era un exercițiu față de liturgie și conferea o subiectivitate creștină nu slabă, dar convinsă. Mărturisesc că, din întreaga celebrare a Sf. Liturghii, în afară de consacrare, pentru mine era foarte importantă meditarea colectei liturghiei zilei, mai ales a celei duminicale. Într-adevăr, colecta din tradiția latină deseori era o perlă,  adevărată sinteză  a rugăciunii creștine, un ajutor pentru cel care voia să se roage după inima Bisericii. Din acest motiv, cunoșteam pe de rost multe colecte, astfel ca să mă pot ruga cu ele cu diferite ocazii, fără a mai recurge la micul liturghier.

Un alt eveniment foarte semnificativ a fost apoi reforma Săptămânii Sfinte, voită de Papa Pius al XII-lea la începutul anilor ‛50. Pentru mine, care aveam 10 ani era vorba totdeauna de a învăța rituri noi împreună cu parohul: introducerea spălării picioarelor în Joia Mare, seara privegherii pascale în noaptea dintre sâmbătă și duminică apărau ca noutăți care necesitau angajare și solicitudine. Da, pentru că până în anul 1954 – să m-i se ierte și să se înțeleagă expresia populară de atunci - „Isus Cristos învia în dimineața sâmbetei sfinte”. Într-adevăr, liturgia pascală avea loc în jurul orei 9 dimineața, într-o biserică întunecată cu perdele astfel ca să se poată celebra lumina învierii. În biserică eram foarte puțini, mai puțini decât la o liturghie ferială, la care participau rudele răposatului pentru care se celebra Sf. Liturghie. Spre orele 10:30 se auzea sunetul clopotelor, dezlegate după lectura cântului «Gloria in excelsis Deo», după ce fuseseră legate în seara Joii Sfinte, iar lumea care rămânea acasă alerga spre pâraie ca să se spele pe față. Aceasta era atunci celebrarea Învierii Domnului.  Deci, nu a fost ușor să se facă să se accepte acea primă reformă liturgică. Eu, parohul, surorile și unii dintre creștinii mai instruiți învățam să înțelegem măreția misterului Învierii; pentru alții în schimb, comentariul era: „Ne schimbă până și Paștele!”. O reacția nu foarte diferită de cea suscitată de succesiva reformă liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican, când exclamația a devenit: „Ne schimbă până și liturghia!”.



Sf. Liturghie post-conciliară



Cu Papa Pius al XII-lea, dinamica schimbării intrase deja în liturgie, iar Papa Ioan al XXIII-lea va simplifica el însuși unele rituri și va schimba unele formule. Desigur, ar fi trebuit să se explice mai mult poporului motivul reformei, să se trezească în popor un interes pentru „noua liturghie”, să se învețe poporul să asculte mai mult și mai bine Scripturile. S-a făcut prea puțin, dar pot spune că în sătucul meu parohul a făcut tot posibilul, a făcut mult, cred. Dar de acum sosiseră anii boom-ului economic, lumea se schimbase: sâmbăta și duminica deveniseră ocazii pentru a merge la mare sau să se facă – așa se spunea - „vreo excursie”; era televizorul cel care dădea lecții în locul preoților; tinerii mergeau să danseze… Cât mă privește pe mine, ajuns la  Torino la facultate, frecventam liturghia în fiecare zi, de această dată nu în calitate de ministrant. De aici îmi amintesc liturghiile spuse în grabă, multe liturghii diferite concomitent la mai multe altare, cel puțin aproape de locuința mea, la sanctuarul Mângâietoarei.

Dar Conciliul începuse deja și exista convingerea că, pentru a ajunge la o reformare a vieții creștinului și a Bisericii întregi, era necesar să se de-a viață unui drum de reformă, înainte de toate din punct de vedere liturgică. Se simțea nevoia și exista o așteptare în acest sens din partea simplilor credincioși. Astfel, rând pe rând, soseau „noutățile”. Noutățile existau cu adevărat, dar – din păcate – erau introduse cu sughițuri, pentru că preoții sfârșeau prin a anunța la sfârșitul Sf. Liturghii: de astăzi se schimbă aceasta… Această parte a liturghiei nu mai este în latină, ci în italiană… Nu se mai face cum se făcea, dar se face diferit… Probabil că această modalitate nu era cea mai potrivită pentru a-i face pe creștini să înțeleagă intențiile reformei, și puțini preoți explicau cu răbdare și competență schimbările. Lumea nu s-a revoltat, dar mai degrabă a primit schimbările cu o atitudine pasivă. Iar exclamația: „Ne schimbă și liturghia!” era lipsită de amar, aproape o glumă, în acel ceas în care în Italia boom-ul economic schimba totul. Cu toate acestea, tocmai pentru că schimba viața creștinilor, trebuia să schimbe și forma liturgiei.

Puțin câte puțin, reforma liturgică a schimbat în mod profund felul de a merge la liturghie. Putem sintetiza această schimbare printr-o elocventă modificare a limbajului: „de la a asista la liturghie” la „a participa la liturghie”. În primul rând cu toții au fost mulțumiți de introducerea limbii italiene, pentru că, în sfârșit, puteau înțelege cuvinte care până atunci păreau monopolul preotului și al ministrantului. Ceea ce preotul făcea la altar nu mai era obscur, secret, pentru unii magic, dar era ceva comprehensibil și totdeauna făcând referință la ceea ce Isus spusese și făcuse. Să ne gândim apoi la mai marea bogăție a lecturilor biblice. Pentru a face numai un exemplu, dacă înainte, în totalitatea liturghiilor duminicale și festive se ascultau (sau mai bine, erau citite în latină) cinci fragmente din VT și zece din evanghelia după Marcu, odată cu noul lecționar, textele proclamate din VT erau circa două sute, și cele din Marcu aproape patruzeci. Lumea auzea pentru prima dată pagini pe care nu le ascultase niciodată, unde predica putea deveni o explicare și un comentariu. După un lung exil, Cuvântul lui Dumnezeu revenea în inima poporului lui Dumnezeu și, mai ales, evangheliile erau cunoscute aproape în întregimea lor. Mai mult încă, s-a început să se răspundă la cuvintele preotului, s-a început, într-adevăr, acea „liturghie dialogată”, așa cum se spunea în momentul Conciliului, atât de dorită de păstori și de popor. A dispărut obiceiul de a face să coincidă liturghia ferială cu liturghia „cu prohod”: și în aceste liturgii lecturile biblice erau diferite și abundente. În sfârșit, trebuie să mărturisim, și pentru aceasta trebuie să-i mulțumim Domnului, că începea să se revină la o comunitate, la o adunare celebrantă, chiar dacă lumea nu avea conștiință deplină; iarăși, preotul, în prezidarea liturghiei apărea mai clar ca semn al lui Cristos față de adunare și semn vizibil al adunării față de Dumnezeu.

   Nu spun că nu mi-ar fi fost greu să accept schimbările introduse, dar conștiința unei reînnoiri necesare a liturgiei m-a făcut să particip din interior la acea reformă, și datorită prieteniei și frecventării din partea mea a unor experți în liturgie, care la Torino, la centrul liturgic de la editura Elle Di Ci Leumann, lucrau pentru a da o contribuție de calitate întregii Biserici italiene. Convingerea și determinarea Cardinalului Michele Pellegrino și frecventarea mănăstirilor benedictine și trapiste franceze m-au ajutat mult să accept reforma în interiorul comunității mele, care din anul 1968 făcuse deja din liturgie acel opus Dei asupra căreia să se construiască viața monastică. Unica tristețe, în fața căreia am simțit întreaga mea și a noastră neputință, a fost introducerea de cântece și melodii a căror urâțenie și banalitate, și al căror caracter ideologic deseori desfigurau liturgia. Înțelegeam că în parohii nu se putea cânta muzica gregoriană (dispăreau, de fapt, corurile și erau introduse trupele de tineri), dar s-ar fi putut aștepta, căuta și să nu se cedeze imediat noilor mode muzicale. Din partea noastră, înrădăcinându-ne în liturgia monastică, am fost păziți de această contaminare, iar cântul nostru a rămas în continuitate cu marea tradiție latină, chiar dacă în limba italiană. Nici o alterare, dar un progres, o maturizare a liturgiei în sine înseși.


Concluzie

Deci, s-a schimbat liturghia? Da, s-a schimbat în forma ei, așa cum totdeauna s-a schimbat în diferitele epoci ale istoriei Bisericii; în același timp, însă, liturghia este aceeași într-o continuitate mult mai profundă decât limba sau gesturile cu care este celebrată. Într-adevăr, pentru cel care trăiește o credință autentic creștină și eclezială, liturgia Cuvântului nu s-a schimbat de cea a adunării prezidate de Ezdra la reîntoarcerea din exil (cf. Neh 8), iar liturgia euharistică este totdeauna aceeași, de la frângerea pâinii în comunitatea din Ierusalim în momentul Paștelui până astăzi. De aceea, în inima mea există o enormă gratitudine pentru Conciliul al II-lea din Vatican și pentru Papa Paul al VI-lea, care au operat reforma în fidelitate față de tradiție, față de marea tradiție creștină, dar nu am sentimente depresive, cu atât mai puțin negative, amintind de liturghie, așa cum era ea celebrată înainte de reforma conciliară.

Acum patruzeci de ani vedeam în reforma liturgică mai ales noutățile; astăzi recunosc mai ales continuitatea, tradiția care se maturizează și se reînnoiește pentru a nu muri sau decădea, dar care știe totdeauna să păstreze aceeași liturghie, aceeași celebrare a alianței dintre Dumnezeu și poporul său. Acum patruzeci de ani, liturghia era pentru mine jertfa crucii: astăzi încă mai este tot jertfa crucii, care are ca țintă învierea, victoria lui Cristos asupra răului și a morții. Astăzi în liturghie trăiesc cu mai mare conștiință misterul pascal, reînnoiesc alianța cu Domnul, îi ofer lui Dumnezeu viața mea, trupul meu ca sacrificiu (cf. Rom 12, 1), ofer întreaga creație cu o epicleză, invocare către Duhul Sfânt ca să transfigureze această creație în împărăția cerurilor. Și rămân convins că vor exista alte dezvoltări, alte maturizări și schimbări în liturgie, pentru că liturgia, ca și Biserica, este semper reformanda. Toate acestea însă, într-o continuitate care are ca referință marea tradiție a Orientului și a Occidentului, și care va completa ceea ce va lipsi, va corecta ceea ce va fi necesar, va îmbogăți ceea ce va apărea ca sărac.


În Rivista del Clero Italiano, n°3 (2012)
de ENZO BIANCHI

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian