Introducere
De mai multă vreme simt obligația de a povesti cum am
trăit participarea la Sf. Liturghie timp de douăzeci de ani, înainte de reforma
voită de Conciliul al II-lea din Vatican. Simt această obligație din diferite
motive. Înainte de toate pentru că în mine amintirea acelei Sf. Liturghii
rămâne foarte vie: de la șase la douăzeci și patru de ani a fost pentru mine
liturghia de toate zilele, o liturghie la care „slujeam”în calitate de
ministrant. Acea liturghie era principalul izvor al vieții mele spirituale, era
liturghia care mă plăsmuia în fiecare zi, era liturgia de împărtășire cu
Domnul, în care creșteam și făceam discernământ asupra vieții și a vocației
mele.
Dar există și un alt motiv pentru care simt nevoia să
fac memorie. Mulți din cei care au vârsta mea sau sunt chiar mai în vârstă, și
de aceea au trăit ca mine sau mai mult ca mine acea reformă liturgică, par să
nu-și mai amintească, nu mai știu să vorbească despre aceasta, nici nu știu să
o interpreteze: am constatat această dificultate de mai multe ori, rămânând
deseori tulburat de atâta uitare de minte… Însă nu este vorba de transcrierea
amintirilor personale, ca și cum ar fi amintirile mele, nici de nostalgie din
partea unui senescent: este o confruntare între două forme de celebrare, între
două rituri ambele capabile să celebreze misterul lui Cristos, dar unul
derivând din celălalt e generat de cel mai vechi, în continuitatea maturizării
în credință și al elocinței credinței care este liturgia catolică.
În așternerea acestei mărturii sper numai să fiu
veridic. Onest cu mine însumi atât cât îmi este posibil, pentru că este
adevărat că și experiența liturghiei reformate a Conciliului al II-lea din
Vatican m-a plăsmuit, ba chiar mai mult, pentru că este liturghia „mea” de mai
bine de patruzeci de ani, este liturghia pe care o trăiesc în comunitatea mea,
ca și călugăr care încearcă să fie creștin. Sper să nu rănesc pe nimeni și să
aduc o slujire celor care doresc o mărturie asupra liturghiei care astăzi poate
fi celebrată ca rit extraordinar acordat de Papa Benedict al XVI-lea celor care
se simt legați și sunt afecționați de această formă pre-conciliară. Cititorul
va putea, de aceea, face confruntare, va putea înțelege mai mult continuitatea
dintre aceste două rituri și, în același timp, va putea să discearnă „harul” pe
care reforma liturgică l-a adus în viața întregii Biserici.
Sf. liturghie tridentină
Să
începem prin a spune ceva asupra timpului și spațiului acelei liturgii. În
satele de câmpie, așa cum era satul meu, liturghia ferială se celebra la orele
șase dimineața: un orar care venea în întâmpinarea lumii, mai ales al femeilor,
care mai târziu trebuiau să trebăluiască prin jurul casei. La ora șase mă aflam
în sacristie și îl ajutam pe părintele paroh să se îmbrace: el, după ce săruta
amictul, și-l punea pe spate și în jurul gâtului, apoi îmbrăca alba, lua
cingolul și stola pe care i le întindeam, apoi lua planeta iar eu îi legam
manipulul. În acel moment, preotul era gata și, după ce se închina în fața
crucifixului așezat pe o măsuță, ne îndreptam spre biserică, în vreme ce eu
duceam Liturghierul sprijinit pe piept, cu deschiderea aproape de inimă. În
momentul în care intram în biserică, sacristanul suna clopoțelul și, iată ne
aflam în biserică.
În
primele bănci se aflau două sau trei surori, maica bucătăreasă a parohului,
vreo femei mai în vârstă; în băncile din cealaltă parte se afla o familie mai
mult sau mai puțin numeroasă, cea care „prenotase”, adică ceruse să se
celebreze liturghia pentru dragul lor răposat cu ocazia aniversării sau la
patruzeci de zile de la trecerea la cele veșnice. În spatele bisericii se afla
vreo femeie sau vreun bărbat care iubeau acel loc îndepărtat din spatele
băncilor: cu o anumită ironie aceștia erau numiți „cei din prag”. În total erau
între zece și cincisprezece persoane, niciodată mai multe; cu toate acestea,
mai ales la acea oră, deseori încă pe întuneric, cel puțin eu și parohul meu eram
conștienți că stăm coram Domino
pentru toți creștinii din sat și în comuniune cu întreaga Biserică.
Odată
ajunși la altar, după îngenunchere urcam spre el pentru a-i duce potirul și
patena acoperite de văl și pentru ca să așeze Liturghierul la pupitru. Apoi
coboram și începea Sf. Liturghie. «Introibo ad altare Dei», spunea
preotul cu voce joasă, iar eu răspundeam: «Ad Deum qui laetificat iuventutem
meam». Apoi, eu și preotul ne rugam psalmul 41 (42). Era un psalm în care
mă identificam foarte mult, pentru că viața mea era grea și semnată și de
suferință. «Quare tristis incedo?» (Sal 41 [42],2), îi spuneam lui
Dumnezeu, și nădăjduiam numai în El pentru ca să îmbucure tinerețea mea. Urma
mărturisirea păcatelor. Preotul o făcea primul: «Confiteor Deo omnipotenti…»,
iar eu îl dezlegam: «Misereatur tui omnipotens Deus et,dimissis peccatis
tuis, perducat te ad vitam aeternam. Amen». Apoi mă spovedeam iar el mă
dezlega, sau mai bine spus, îi dezlega pe toți cei prezenți: ei însă nu puteau
să audă, pentru că acest dialog avea loc cu voce joasă, și părea să ne
privească numai pe noi doi. Noi doi eram protagoniștii. În acest sens trebuie
să spun și că atunci când venea vreun preot din altă parte să spună Sf.
Liturghie în satul meu, mă chema pe mine care locuiam în fața bisericii, și
astfel putea să ducă la îndeplinire obligația, pentru că era interzis să se
celebreze liturghia de unul singur (după prevederea canonului 813 & 1 din
Codul de Drept Canonic din 1917: Sacerdos missam ne celebret sine ministro
qui eidem inserviat et respondeat»).
Preotul
îmi explica: „Lumea nu știe limba latină, deci nu poate să înțeleagă. Lumii îi
este de ajuns să asiste la Sf. Liturghie și să se roage așa cum știe, cu
rozariul și cu alte rugăciuni”. De fapt, nimeni nu ar fi nici măcar îndrăznit
să se gândească la conceptul de „adunare”, cu atât mai puțin să considere lumea
(popor al lui Dumnezeu era o expresie nepotrivită) ca adunare, subiect al
celebrării. De fapt, credincioșii erau considerați și tratați ca niște
„prezenți absenți”. Nici măcar foarte credincioasele surori nu aveau un mic
liturghier după care să urmărească celebrarea, în vreme ce eu eram mândru să am
unul și să-l pot folosi pe cel al lui Caronti care-mi fusese făcut cadou în
ziua Primei mele sf. împărtășanii. Pentru generația mea micul liturghier a
reprezentat o carte decisivă în vederea formării creștine. Sf. Liturghie,
Vesperele, anul liturgic se învățau din această carte prețioasă, carte care se
afla tot timpul pe noptieră, și în calitate de izvor pentru rugăciunea de dimineață
și de seară, cât și pentru diferitele rugăciuni pentru diferite necesități și
devoțiuni ale credincioșilor. Exista un mic liturghie pentru fiecare vârstă:
după ediția lui Caronti, la doisprezece ani mi-a fost făcut cadou ediția
Lefebvre, iar la cincisprezece ani ediția Feder. Și astăzi încă, aproape de
patul meu, în așteptarea unui mic liturghie latin-italian succesiv reformei
liturgice, păstrez ediția lui Feder pentru rugăciunea personală.
În
acei ani exista o mișcare liturgică foarte iubită de parohul meu. Mai ales după
ce Papa Pius al XII-lea, în enciclica Mediator
Dei (1947) vorbise despre băieți ca ministranți, aceștia deveniseră o
prezență și o slujire cărora li se dedica multă atenție. În fiecare săptămână
se făceau două ore de instruire liturgică și probe pentru a învăța cum să
slujească la Sf. Liturghie și la alte momente de rugăciune: parohul era foarte
exigent și trebuia să învățăm felul de a sta la altar, de a merge, de a ține
mâinile, de a ne îngenunchea, de a ne închina… Această instruire și exercițiu
zilnic îmi dădeau o conștiință profundă și o convingere puternică despre
slujirea la altar, ca și cum Sf. Liturghie ar fi fost a preotului și a mea: noi
doi eram protagoniștii, pentru că în calitate de ministrant de fapt eram un
concelebrant. Cu atât mai mult ceea ce putea fi cântat de credincioși nu era
relevant pentru validitatea Sf. Liturghii: numai preotul era celebrantul și
ceea ce interesa era ca ministrantul să urmeze riturile după rubrici și în mod
valid («rite et valide»). Cântecele și eventualele răspunsuri date de
lume erau decorative, dar nu și necesare. Ministrantul de atunci trebuia să fie
un rubricist expert, un atent cunoscător al regulilor și normelor liturgice, un
copil conștient și orgolios de slujirea lui la altar. Prezența lui și
răspunsurile date preotului erau esențiale pentru celebrare: el era o specie de
preot virtual. Nici nu trebuia uitat că această slujire era rezervată numai
băieților, în vreme ce femeile nu puteau intra în nici un caz în prezbiteriu,
nici să colaboreze la desfășurarea celebrării. Deci, ministrantul era educat în
spiritul liturgic și în executarea lui ordonată, elegantă, serioasă a
funcțiunilor liturgice cu care fusese investit.
Atunci
când preotul urca la altar, îl săruta și invoca îndurarea Domnului: «Kyrie
eleison», spunea, iar eu răspundeam. Se împleteau astfel între el și mine
invocațiile de cerere de îndurare, și apoi urma rugăciunea de început a zilei,
totdeauna în latină, urmată de lectura din epistolă. În fiecare dimineață.
lectura epistolei era aceeași, 1Tes
4, 13-18, care începea cu cuvintele: «Fratres, nolumus vos ignorare de
dormientibus…», ca și următoarea lectură luată din evanghelia după Ioan
(11, 21-27). Eu am studiat și am învățat foarte degrabă limba latină, deja la
vârsta de opt ani, grație celui care m-a educat în mod foarte rafinat, mai ales
după moartea mamei mele, și astfel puteam să fiu atent la toate cuvintele bolborosite
de către preot; simțeam însă, în spate, și bolboroselile lumii care recita
rozariul. Din când în când, preotul se întorcea spre lume spunând: «Dominus
vobiscum», dar numai eu eram cel care răspundeam: «Et cum spiritu tuo».
Totuși,
la un anumit punct, atunci când, după prefața uneori cântată, proclamam Sanctus-ul și sunam de trei ori clopoțelul, iată că
bâzâitul rugăciunii lumii înceta, și cu toții, îngenunchindu-se, priveau
preotul care, la altar, închinat spre ostie și potir, pronunța cu voce joasă
cuvintele consacrării. Cu toții știau, într-o totală obediență față de «disciplina
arcanului» că acela era momentul culminant al Sf. Liturghii, un moment care
producea teamă: era așa numitul «sanctissimus» al Sf. Liturghii, în care era
absolut necesar să se tacă și toți să fie atenți; era acel fascinosum et
tremendum, ce se impunea și lumii
simple de la țară! Toate privirile erau îndreptate la spatele preotului, în
așteptarea ca să apară deasupra capului lui, ridicate de mâinile lui, ostia și
apoi potirul. Și aici i clopoțelul ritma mișcările preotului care se
îngenunchea după ridicarea ostiei și a potirului. Un sunet prelung al
clopoțelului, pe care eu îl învârteam cu artă indica sfârșitul momentului
consacrării, al momentului cel mai înalt, al culmii Sf. Liturghii. A fi văzut
ostia și potirul era pentru mulți elementul decisiv al Sf. Liturghii, maxima
împărtășire cu Domnul, pentru că apoi aproape nimeni nu mergea să se
împărtășească. Într-adevăr, împărtășirea sacramentală era practică de foarte
puțină lume. Împărtășirea era obligatorie cel puțin odată pe an – recita
porunca Bisericii - și nimeni, în afară de surori și de mine, se simțeau să se
împărtășească zilnic. Mai trebuie să spunem că împărtășirea nu se făcea în
timpul Sf. Liturghii: în momentul împărtășirii numai preotul se împărtășea,
apoi Sf. Liturghie se termina. După ce intra în sacristie și se dezbrăca de planetă,
preotul, cu albă și stolă se întorcea la tabernacol, îl deschidea și ne
împărtășea, îngenuncheați la balustradă, deci închidea tabernacolul
bolborosind: «O sacrum convivium…».
Aceasta
era Sf. Liturghie ferială și zilnică, care ținea între douăzeci și douăzeci și
cinci de minute, în centrul căreia se afla «silențiul canonic»,, momentul sacru
al consacrării și înălțării, un timp în care celebrantul se cufunda, în funcție
de devoțiunea lui, într-o acțiune temătoare, adorantă, misterică; și odată cu
el și eu care de aproape, numai cu trei trepte mai jos, ascultam și puteam să
însoțesc cuvintele bolborosite de el. Rămâne adevărat că lumea «asista» și că
aceasta era participarea ei: ceea ce conta era devoțiunea, exercitarea
afectelor, atenția în prezența lui Dumnezeu, teama pentru ceea ce se întâmpla
pe altar. Cuvântul lui Dumnezeu nu era dăruit: Vechiul Testament era citit în
timpul săptămânii de puține ori, lecturile epistolei și evanghelia erau – așa
cum s-a spus – totdeauna aceleași, și oricum în latină (mai în general, în
liturghiile fără prohod, lecturile biblice erau foarte scurte, texte aproape
întotdeauna luate din evanghelia după Matei și admonițiuni luate din Apostolul
Paul). Îmi mai amintesc că parohul meu, văzut ca un inovator în liturgie și
uneori atenționat de către episcop, începând cu anul 1951 mă făcea să citesc de
lângă balustradă lecturile în italiană, în vreme ce el le citea cu voce joasă
de la altar. Atunci lumea făcea tăcere, asculta, ca la ridicarea Sfintelor
taine: erau singurele momente în care se suspendau devoțiunile făcute în
paralel cu desfășurarea Sf. Liturghii.
Duminica,
în schimb, se celebrau trei Sf. Liturghii: la orele 06 pentru femei, care apoi
trebuiau să meargă acasă să pregătească prânzul; la orele 08 pentru copii, după
care urma catehismul; la orele 11 «liturghia mare», mai ales pentru bărbați și
tineri. În cadrul acestei Sfinte Liturghii, în special se cânta: corul satului
executa în gregoriană Missa de angelis, la început și la sfârșit, în schimb, se cântau imnuri de care îmi
amintesc cu mare tristețe, pentru că erau urâte, având cuvinte pline de
sentimentalism, alteori conținând elemente dramatice. Dar lumea – trebuie să
recunoaștem – le simțea și le cânta cu pasiune. La «liturghia mare» nu
lipsea predica, adaptată auditoriului: imediat după război venea un preot
iosefin de la Asti sau un frate pasionist de la sanctuarul Delle Rocche și, pentru a nu face liturghia prea lungă, predica în
timpul desfășurării ritului. Se oprea numai în momentul Sanctus-ului, se îngenunchea și el în direcția altarului și relua
predica după sunetul clopoțelului care urma după consacrare. Era vorba de
predici, nu de omilii: era ocazia pentru a aminti și a repeta în timpul anului
etica creștină, poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii. În anii ‛50-‛60 ai
secolului trecut, predicarea era o oportunitate pentru apărarea Bisericii,
pentru lupta împotriva ateismului, comunismului și nerespectării riguroasei
morale sexuale, într-o societate care-și pierdea parametrii și cunoștea o nouă
cultură, tot mai, tot mai puțin tradițională și mai amestecată de individualism
și de libertate. Mulți oameni în timpul predicii rămâneau afară, formând
grupulețe, iar eu trebuia să ies pentru a încerca să-i fac să intre înainte de
ofertoriu, avertizându-i că altfel Sf. Liturghie pentru ei nu era validă.
Parohul îmi spunea: „Sus, curaj! Fă-i să intre, împinge-i să intre (Lc 14, 23)!”. Cei care intrau, ieșeau
din nou după Tatăl nostru, spunând
ușurați: „S-a terminat!” și se plângeau despre predică, murmurând.
În
afară de Sf. Liturghie ferială și cea duminicală, aș mai vrea să amintesc de o
altă liturghie foarte solemnă, care era celebrată cu ocazia înmormântărilor sau
la patruzeci de zile, dar numai pentru persoanele bogate și nobile. Da, bogații
puteau plăti nu numai liturghia numită a parohului, dar și pe cea ordinară, cea
la dispoziția oricui, dar și așa numita „mare liturghie levitică”. Cu această
ocazie veneau din altă parte alți doi preoți, care îndeplineau rolul levitic al
diaconului și al subdiaconului: aceștia din urmă îmbrăcau dalmatica și-l
asistau pe paroh în timpul Sf. Liturghii. Era o liturghie care uimea datorită
solemnității (mai ales prezenței a trei preoți), a cântului (executat de cor),
a catafalcului foarte înalt și ornat cu numeroase candele, diferite de cele ale
săracilor, montat anume pentru a fi pus sicriul pe el sau, în cazul
liturghiilor de patruzeci de zile, pentru a simula prezența sicriului pe el (se
tămâia chiar și catafalcul gol…). Dar atunci nimeni nu se gândea că aceasta din
urmă era o simulare sau că în liturgie era nevoie de adevăr, nu de simulare. În
satele mici, așa cum era la mine, « marea liturghie levitică» era un eveniment
foarte rar, iar sentimentul prevalent era minunăția pentru caracterul solemn,
grandios, spectacular.
Pentru
mine, liturghia de atunci era unica liturghie, și nu aveau nici o problemă
privitor la forma celebrării ei. Înțelegeam latina, aveam micul liturghie și
eram un creștin foarte convins. Nu întâmplător, la 11 ani, împotriva voinței
tatălui meu (mama mea murise cu trei ani în urmă), am vrut să merg la seminar
pentru a deveni preot, mai ales – spuneam – pentru a putea celebra Sf.
Liturghie. De fapt, slujirea zilnică în calitate de ministrant era un exercițiu
față de liturgie și conferea o subiectivitate creștină nu slabă, dar convinsă.
Mărturisesc că, din întreaga celebrare a Sf. Liturghii, în afară de consacrare,
pentru mine era foarte importantă meditarea colectei liturghiei zilei, mai ales
a celei duminicale. Într-adevăr, colecta din tradiția latină deseori era o
perlă, adevărată sinteză a rugăciunii creștine, un ajutor pentru cel
care voia să se roage după inima Bisericii. Din acest motiv, cunoșteam pe de
rost multe colecte, astfel ca să mă pot ruga cu ele cu diferite ocazii, fără a
mai recurge la micul liturghier.
Un
alt eveniment foarte semnificativ a fost apoi reforma Săptămânii Sfinte, voită de Papa Pius al XII-lea la începutul
anilor ‛50. Pentru mine, care aveam 10 ani era vorba totdeauna de a învăța rituri
noi împreună cu parohul: introducerea spălării picioarelor în Joia Mare, seara
privegherii pascale în noaptea dintre sâmbătă și duminică apărau ca noutăți
care necesitau angajare și solicitudine. Da, pentru că până în anul 1954 – să
m-i se ierte și să se înțeleagă expresia populară de atunci - „Isus Cristos
învia în dimineața sâmbetei sfinte”. Într-adevăr, liturgia pascală avea loc în
jurul orei 9 dimineața, într-o biserică întunecată cu perdele astfel ca să se
poată celebra lumina învierii. În biserică eram foarte puțini, mai puțini decât
la o liturghie ferială, la care participau rudele răposatului pentru care se
celebra Sf. Liturghie. Spre orele 10:30 se auzea sunetul clopotelor, dezlegate
după lectura cântului «Gloria in excelsis Deo», după ce fuseseră legate
în seara Joii Sfinte, iar lumea care rămânea acasă alerga spre pâraie ca să se
spele pe față. Aceasta era atunci celebrarea Învierii Domnului. Deci, nu a fost ușor să se facă să se accepte
acea primă reformă liturgică. Eu, parohul, surorile și unii dintre creștinii
mai instruiți învățam să înțelegem măreția misterului Învierii; pentru alții în
schimb, comentariul era: „Ne schimbă până și Paștele!”. O reacția nu foarte
diferită de cea suscitată de succesiva reformă liturgică a Conciliului al II-lea
din Vatican, când exclamația a devenit: „Ne schimbă până și liturghia!”.
Sf. Liturghie
post-conciliară
Cu
Papa Pius al XII-lea, dinamica schimbării intrase deja în liturgie, iar Papa
Ioan al XXIII-lea va simplifica el însuși unele rituri și va schimba unele
formule. Desigur, ar fi trebuit să se explice mai mult poporului motivul
reformei, să se trezească în popor un interes pentru „noua liturghie”, să se
învețe poporul să asculte mai mult și mai bine Scripturile. S-a făcut prea
puțin, dar pot spune că în sătucul meu parohul a făcut tot posibilul, a făcut
mult, cred. Dar de acum sosiseră anii boom-ului economic, lumea se schimbase:
sâmbăta și duminica deveniseră ocazii pentru a merge la mare sau să se facă –
așa se spunea - „vreo excursie”; era televizorul cel care dădea lecții în locul
preoților; tinerii mergeau să danseze… Cât mă privește pe mine, ajuns la Torino la facultate, frecventam liturghia în
fiecare zi, de această dată nu în calitate de ministrant. De aici îmi amintesc
liturghiile spuse în grabă, multe liturghii diferite concomitent la mai multe
altare, cel puțin aproape de locuința mea, la sanctuarul Mângâietoarei.
Dar
Conciliul începuse deja și exista convingerea că, pentru a ajunge la o
reformare a vieții creștinului și a Bisericii întregi, era necesar să se de-a
viață unui drum de reformă, înainte de toate din punct de vedere liturgică. Se simțea
nevoia și exista o așteptare în acest sens din partea simplilor credincioși. Astfel,
rând pe rând, soseau „noutățile”. Noutățile existau cu adevărat, dar – din păcate
– erau introduse cu sughițuri, pentru că preoții sfârșeau prin a anunța la
sfârșitul Sf. Liturghii: de astăzi se schimbă aceasta… Această parte a
liturghiei nu mai este în latină, ci în italiană… Nu se mai face cum se făcea,
dar se face diferit… Probabil că această modalitate nu era cea mai potrivită
pentru a-i face pe creștini să înțeleagă intențiile reformei, și puțini preoți
explicau cu răbdare și competență schimbările. Lumea nu s-a revoltat, dar mai
degrabă a primit schimbările cu o atitudine pasivă. Iar exclamația: „Ne schimbă
și liturghia!” era lipsită de amar, aproape o glumă, în acel ceas în care în
Italia boom-ul economic schimba totul. Cu toate acestea, tocmai pentru că
schimba viața creștinilor, trebuia să schimbe și forma liturgiei.
Puțin
câte puțin, reforma liturgică a schimbat în mod profund felul de a merge la
liturghie. Putem sintetiza această schimbare printr-o elocventă modificare a
limbajului: „de la a asista la liturghie” la „a participa la liturghie”. În
primul rând cu toții au fost mulțumiți de introducerea limbii italiene, pentru
că, în sfârșit, puteau înțelege cuvinte care până atunci păreau monopolul
preotului și al ministrantului. Ceea ce preotul făcea la altar nu mai era
obscur, secret, pentru unii magic, dar era ceva comprehensibil și totdeauna
făcând referință la ceea ce Isus spusese și făcuse. Să ne gândim apoi la mai
marea bogăție a lecturilor biblice. Pentru a face numai un exemplu, dacă
înainte, în totalitatea liturghiilor duminicale și festive se ascultau (sau mai
bine, erau citite în latină) cinci fragmente din VT și zece din evanghelia după
Marcu, odată cu noul lecționar, textele proclamate din VT erau circa două sute,
și cele din Marcu aproape patruzeci. Lumea auzea pentru prima dată pagini pe
care nu le ascultase niciodată, unde predica putea deveni o explicare și un comentariu.
După un lung exil, Cuvântul lui Dumnezeu revenea în inima poporului lui
Dumnezeu și, mai ales, evangheliile erau cunoscute aproape în întregimea lor. Mai
mult încă, s-a început să se răspundă la cuvintele preotului, s-a început,
într-adevăr, acea „liturghie dialogată”, așa cum se spunea în momentul
Conciliului, atât de dorită de păstori și de popor. A dispărut obiceiul de a
face să coincidă liturghia ferială cu liturghia „cu prohod”: și în aceste
liturgii lecturile biblice erau diferite și abundente. În sfârșit, trebuie să
mărturisim, și pentru aceasta trebuie să-i mulțumim Domnului, că începea să se
revină la o comunitate, la o adunare celebrantă, chiar dacă lumea nu avea
conștiință deplină; iarăși, preotul, în prezidarea liturghiei apărea mai clar
ca semn al lui Cristos față de adunare și semn vizibil al adunării față de
Dumnezeu.
Nu spun că nu mi-ar fi fost greu să accept
schimbările introduse, dar conștiința unei reînnoiri necesare a liturgiei m-a
făcut să particip din interior la acea reformă, și datorită prieteniei și
frecventării din partea mea a unor experți în liturgie, care la Torino, la
centrul liturgic de la editura Elle Di Ci Leumann, lucrau pentru a da o
contribuție de calitate întregii Biserici italiene. Convingerea și determinarea
Cardinalului Michele Pellegrino și frecventarea mănăstirilor benedictine și
trapiste franceze m-au ajutat mult să accept reforma în interiorul comunității
mele, care din anul 1968 făcuse deja din liturgie acel opus Dei asupra căreia să se construiască viața monastică. Unica tristețe,
în fața căreia am simțit întreaga mea și a noastră neputință, a fost
introducerea de cântece și melodii a căror urâțenie și banalitate, și al căror
caracter ideologic deseori desfigurau liturgia. Înțelegeam că în parohii nu se
putea cânta muzica gregoriană (dispăreau, de fapt, corurile și erau introduse
trupele de tineri), dar s-ar fi putut aștepta, căuta și să nu se cedeze imediat
noilor mode muzicale. Din partea noastră, înrădăcinându-ne în liturgia
monastică, am fost păziți de această contaminare, iar cântul nostru a rămas în
continuitate cu marea tradiție latină, chiar dacă în limba italiană. Nici o
alterare, dar un progres, o maturizare a liturgiei în sine înseși.
Concluzie
Deci,
s-a schimbat liturghia? Da, s-a schimbat în forma ei, așa cum totdeauna s-a
schimbat în diferitele epoci ale istoriei Bisericii; în același timp, însă,
liturghia este aceeași într-o continuitate mult mai profundă decât limba sau
gesturile cu care este celebrată. Într-adevăr, pentru cel care trăiește o
credință autentic creștină și eclezială, liturgia Cuvântului nu s-a schimbat de
cea a adunării prezidate de Ezdra la reîntoarcerea din exil (cf. Neh 8), iar liturgia euharistică este
totdeauna aceeași, de la frângerea pâinii în comunitatea din Ierusalim în
momentul Paștelui până astăzi. De aceea, în inima mea există o enormă
gratitudine pentru Conciliul al II-lea din Vatican și pentru Papa Paul al
VI-lea, care au operat reforma în fidelitate față de tradiție, față de marea
tradiție creștină, dar nu am sentimente depresive, cu atât mai puțin negative,
amintind de liturghie, așa cum era ea celebrată înainte de reforma conciliară.
Acum
patruzeci de ani vedeam în reforma liturgică mai ales noutățile; astăzi
recunosc mai ales continuitatea, tradiția care se maturizează și se reînnoiește
pentru a nu muri sau decădea, dar care știe totdeauna să păstreze aceeași
liturghie, aceeași celebrare a alianței dintre Dumnezeu și poporul său. Acum patruzeci
de ani, liturghia era pentru mine jertfa crucii: astăzi încă mai este tot
jertfa crucii, care are ca țintă învierea, victoria lui Cristos asupra răului
și a morții. Astăzi în liturghie trăiesc cu mai mare conștiință misterul
pascal, reînnoiesc alianța cu Domnul, îi ofer lui Dumnezeu viața mea, trupul
meu ca sacrificiu (cf. Rom 12, 1),
ofer întreaga creație cu o epicleză, invocare către Duhul Sfânt ca să
transfigureze această creație în împărăția cerurilor. Și rămân convins că vor
exista alte dezvoltări, alte maturizări și schimbări în liturgie, pentru că liturgia,
ca și Biserica, este semper reformanda. Toate acestea însă, într-o
continuitate care are ca referință marea tradiție a Orientului și a
Occidentului, și care va completa ceea ce va lipsi, va corecta ceea ce va fi
necesar, va îmbogăți ceea ce va apărea ca sărac.
În Rivista del Clero Italiano, n°3 (2012)
de ENZO BIANCHI
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial