marți, 30 noiembrie 2010

CINE IL CUNOASTE PE AUGUSTIN? Un articol teribil de interesant

Deşi a fost o figură exemplară a creştinismului primului mileniu, Augustin, episcopul Hipponei în nordul Africii Romane (sec. IV-V), se bucură astăzi numai de o primire cu jumătate de gură între sfinţii Bisericii Ortodoxe. Nu puţini dintre creştinii ortodocşi de astăzi sunt contrariaţi de apelativul de "Fericit" asociat numelui acestui Părinte al Bisericii. Nu este Augustin chiar un sfânt? În ciuda importanţei generale a operei sale pentru gândirea occidentală, sau poate tocmai pentru aceea, Augustin este astăzi, pentru unii ortodocşi, un străin sau chiar un intrus.


Pentru teologi chiar, Augustin este o piatră de încercare. Deşi nu le este de-a dreptul necunoscut, aceştia intră rar în dialog cu teologia lui sau preferă să o treacă cu vederea. De pildă, în faimosul său studiu intitulat Treimea, structura supremei iubiri, propunând definirea iubirii ca act divin fiinţial lui Dumnezeu şi ca relaţie în Dumnezeu-Treime, părintele Dumitru Stăniloae se afla, în mod evident, în posteritatea celebrei analogii augustiniene despre iubire ("Cel Care iubeşte, Cel Care este iubit, Iubirea", De Trinitate VIII, 10, 14). Îndatorat teologiei lui Pavel Florensky, pe care îl şi citează, marele teolog român preferă să nu facă nici o referire la Augustin, nici măcar pentru a-şi manifesta rezerva - aşa cum s-ar fi cerut în acest caz - faţă de riscul pe care îl presupunea învăţătura sa (care ar putea sugera că Sfântul Duh nu este o Persoană aflată în relaţie, ci relaţia însăşi).

Această trecere cu vederea este simptomatică... Că opera lui Augustin are unele erori în privinţa doctrinei despre Sf. Treime ori a celei despre păcat şi har este ştiut. Reacţia corectă ar trebui să fie promovarea dialogului critic cu opera, şi nu ignorarea acesteia, ori sfiala semantică este evidentă azi prin impunerea consecventă de către unii ortodocşi a apelativului de "fericit" şi nu de "sfânt". De ce şi de când această frică de Augustin? Din rândurile de mai jos se va vedea că în fapt această atitudine e mai degrabă de dată recentă, el fiind multă vreme ţinut la loc de cinste între Părinţii Bisericii.

Augustin şi Răsăritul: din vremea sa, prin Bizanţ, în Sinaxar

A spune că Augustin (353-430) a devenit foarte repede, şi a rămas până astăzi, un stâlp al creştinismului apusean nu va contraria pe nimeni. Recunoaşterea acestui fapt începuse din vremea ucenicilor săi şi se poate spune că era definitivată deja în vremea Sf. Grigorie Dialogul, papa Romei (540-604). Spre deosebire însă de scrierile acestuia din urmă, ca şi de cele ale răsăriteanului Ioan Casian, opera lui Augustin, deşi uriaşă, nu a fost propriu-zis citită în Răsărit până în secolul al XIII-lea, cu excepţia unor florilegii*.

Dincolo de operă, însă, Augustin era îndeajuns de cunoscut în Răsărit, încât să fie invitat la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431). Chiar fără a fi propriu-zis citit, Augustin a rămas şi după vremea sa o figură respectată. Actele Sinodului al V-lea Ecumenic (553) îl enumeră între părinţii şi învăţătorii Bisericii, include extrase din florilegii şi atestă faptul că unele dintre scrisorile sale fuseseră citite public în cadrul deliberărilor. Actele următorului Sinod Ecumenic (680-681) îl numesc "preastrălucitul şi fericitul Augustin", iar Actele Sinodului constantinopolitan din 1166-1167 citează unul dintre florilegiile sale, numindu-l "sfântul Augustin".

Augustin în Bizanţ

Una dintre mărturiile importante cu privire la reputaţia lui Augustin în Bizanţ provine de la patriarhul Constantinopolului, Fotie (sec. al IX-lea). În disputele sale cu teologii franci, care îşi bazau opiniile greşite pe scrieri ale lui Augustin, Fotie a depus eforturi pentru apărarea corectitudinii învăţăturii acestuia, cu scopul menţinerii sale ca autoritate a creştinismului ortodox. În "Mystagogia Sfântului Duh", ca şi în "Scrisoare către Mitropolitul din Aquileea", eruditul patriarh susţinea că cei care îşi bazau părerile eronate pe textele lui Augustin nu făceau altceva decât să ponegrească memoria acestuia. Teologul bizantin, care îl ştia pe Augustin doar după reputaţie şi din florilegii, era înclinat să creadă fie că textele acestuia, ca şi ale altor Părinţi apuseni, suferiseră intervenţii străine, fie că ele cuprindeau unele exagerări care puteau fi înţelese ca mijloace de a evita erori mai mari, adică în contextul epocii în care au fost scrise. Chiar şi în cazul în care Augustin sau alţi părinţi apuseni au scris poate unele lucruri uşor diferite de învăţătura ortodoxă, ei au făcut aceasta fără intenţie, iar teologii franci făceau, după el, un abuz susţinându-şi ereziile pe scăpările din textele lor teologice, scăpări ce trebuiau, dimpotrivă, "acoperite", precum au făcut fiii lui Noe în cazul goliciunii tatălui lor.

Dacă Patriarhul Fotie a apărat, strict, reputaţia Părintelui Bisericii, fără a-i cunoaşte opera, rolul teologiei augustiniene în dialogul teologic al Răsăritului cu Apusul a crescut începând cu secolul al XIII-lea, când au început să fie făcute traduceri în greceşte ale lucrărilor importante. Datorită acestora, Augustin a fost receptat pozitiv de personalităţi precum Sfinţii Grigorie Palama şi, mai ales, Marcu Eugenicul. Acesta din urmă a acceptat autoritatea lui Augustin la Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), citându-i mai multe lucrări în dezbaterile cu privire la Purgatoriu, numindu-l "Fericitul Augustin" şi înscriindu-l între "Învăţătorii" Bisericii.

Respectul arătat lui Augustin de Răsăritul ortodox, ilustrat aici tocmai de mari stâlpi ai Ortodoxiei precum Fotie, Grigorie Palama şi Marcu Eugenicul este, cred, demn de remarcat. Deşi ar fi putut fi tentaţi să-l respingă pe Augustin, în contextul insistenţei apusenilor de a-şi întemeia erorile pe teologia sa, ei au continuat să-l rânduiască între Părinţii Bisericii, considerând că erorile promovate ulterior în Apus nu i se puteau imputa.

Augustin în Sinaxar. Sfânt şi Fericit

După căderea Constantinopolului, Augustin a continuat să fie prezent în bibliotecile athonite. În epoca veneţiană a tiparului ortodox, Sf. Nicodim Aghioritul publică în 1799 Solilocviile. În 1793, Nicodim îl numise pe Augustin sfânt şi mare teolog al Bisericii într-o notă explicativă la un canon cuprins în Pidalion. Considerând că operele sale fuseseră corupte de eretici, el recomanda citirea lor cu atenţie şi primirea celor scrise doar în măsura fidelităţii faţă de învăţăturile Bisericii ortodoxe. În 1819, acelaşi Nicodim a publicat Sinaxarul revizuit, în care introdusese mai mulţi sfinţi, printre care şi pe Augustin (15 iunie). De aici a urmat introducerea sa şi în sinaxarele folosite în alte Biserici locale.

Sfânt? Fericit? Oricum ar fi numit, cred că venerarea ca sfânt a episcopului african nu este disputată. Trebuie subliniat, de asemenea, că apelativul de "fericit" nu provine nicidecum dintr-o practică similară beatificării catolice. În biserică, vom putea spune "Fericitul Augustin" fără ca acesta să însemne altceva decât "Sfântul Augustin". Vom păstra, astfel, o tradiţie care provine dintr-o epocă în care nu se făceau de fapt canonizări şi în care, cum am văzut mai sus, termenii de sfânt şi fericit au fost folosiţi simultan pentru a desemna o aceeaşi persoană. Pe de altă parte, dacă Sf. Nicodim era deja conştient de erorile existente în operele păstrate sub numele lui Augustin, acest lucru a devenit cu atât mai clar în ultimele două secole de cercetare critică. Se poate admite că, în context teologic, denumirea de "fericit" reprezintă un mod practic, chiar dacă, strict vorbind, inadecvat, de a avertiza asupra acestor erori. În concluzie, vom putea spune că, pentru ortodocşii informaţi teologic şi responsabili bisericeşte, Augustin va fi citit ca Fericit, dar venerat ca Sfânt.


* Datorez majoritatea informaţiilor istorice lui George E. Demacopoulos şi Aristotle Papanikolaou, "Augustine and the Orthodox: The West in the East", în Orthodox Readings of Augustine, 2008, p. 11-40).

Articol preluat din: http://www.ziarullumina.ro/

Rugaciuni diferite

Rugăciune pentru generozitate

(a Sfântului Ignaţiu de Loyola)

Doamne, învaţă-mă să fiu generos, ca să Te pot sluji aşa cum e drept să fii slujit, să dăruiesc fără să-mi pese de osteneală, să lupt fără teama de a fi rănit, să lucrez fără să caut odihnă, fără să aştept vreo răsplată sau recunoştinţă, fiindu-mi de ajuns doar gândul că împlinesc voia Ta sfântă.

Rugăciune pentru încredinţarea smerită în mâinile lui Dumnezeu
(Tomas de Kempis)

Dacă-Ţi întorci faţa de la noi, Doamne, orice bunătate se va spulbera. Dacă Tu nu ne mai călăuzeşti, nu va mai fi înţelepciune în lume. Dacă Tu nu ne întăreşti, castitatea noastră îşi va pierde puterea. Dacă nu veghezi asupra noastră, vigilenţa noastră nu ne va fi de nici un folos. Fără Tine ne scufundăm şi pierim, iar când eşti cu noi înviem şi ne ridicăm.
Noi suntem schimbători şi nestatornici, Tu dă-ne tărie. Noi suntem căldicei, Tu aprinde în noi focul nestins.

Rugăciune pentru pogorârea Duhului Sfânt
(Hildegard von Bingen)

Flacără a Duhului Sfânt,
Viaţă a vieţii tuturor făpturilor,
spirală a sfinţeniei, izvor nesecat al carităţii,
dulceaţă a milei pentru păcătoşii care se căiesc,
fii cu noi şi ascultă-ne.

Creatorule a toate câte sunt,
chezăşie a Învierii,
cheie care descui porţile Paradisului,
speranţă a unităţii, ţintă a castităţii,
scapă-ne din temniţa întunericului.
Bucurie a slavei, cinste fără prihană,
fii cu noi şi ascultă-ne.

Rugăciune pentru dobândirea umilinţei
(Rafael Cardinal Merry del Val)

Isuse cu inima blândă şi smerită,
scapă-mă de dorinţa de a fi stimat.
Alungă de la mine dorinţa de a fi iubit,
dorinţa de a fi onorat de alţii, dorinţa de a fi lăudat,
dorinţa de a fi preferat în locul altora,
alungă de la mine dorinţa de a fi aprobat de alţii.
Scapă-mă de frica de a fi umilit, dispreţuit, ignorat de ceilalţi.
Alungă de la mine frica de a fi făcut de ruşine, de a fi ridiculizat şi acuzat pe nedrept.
Fă, Doamne, ca ceilalţi să aibă parte de iubire, iar eu să fiu ignorat.
Fie ca ceilalţi să fie respectaţi, iar eu, dispreţuit.
Fie ca ceilalţi să crească, iar eu să mă micşorez.
Fă ca ceilalţi să fie aleşi şi preferaţi, iar eu să rămân mereu nebăgat în seamă.

Rugăciune pentru toate timpurile
(atribuită lui Clement al IX-lea)

Doamne, cred în Tine – sporeşte credinţa mea.
Te iubesc – ajută-mă să Te iubesc tot mai mult.
Mă întristez pentru păcatele mele – adânceşte-mi această tristeţe.Te ador ca pe primul meu început, tânjesc după Tine ca după ultimul meu sfârşit. Te preamăresc ca pe singurul meu ajutor, Te chem ca pe Ocrotitorul meu iubitor.
Călăuzeşte-mă cu înţelepciunea Ta, îndreaptă-mă cu dreptatea Ta, mângâie-mă cu mila Ta, apără-mă cu puterea Ta.
Îţi ofer, Doamne, gândurile mele, ca în Tine să-şi afle reazem, cuvintele mele, ca numai despre Tine să vorbească, faptele mele, ca toate să fie oglinda iubirii mele pentru Tine, suferinţele mele, ca să le rabd pentru slava Ta.
Vreau să împlinesc numai ce-mi ceri Tu şi aşa cum îmi ceri Tu.
Doamne, luminează-mi cugetul, întăreşte-mi voinţa, curăţeşte-mi inima şi fă-mă sfânt. Ajută-mă să mă căiesc de păcatele trecute şi să înving ispitele viitoare. Ridică-mă deasupra slăbiciunii omeneşti şi dă-mi putere.
Ajută-mă să Te iubesc mereu, Domnul şi Dumnezeul meu, şi să mă pot vedea aşa cum sunt, un peregrin în această lume, un creştin chemat să-i respecte şi să-i iubească pe toţi cei ale căror vieţi îi sunt deschise, pe toţi care i se supun sau cărora li se supune, prieteni sau duşmani.
Ajută-mă să birui furia prin blândeţe, lăcomia prin generozitate, lâncezeala prin înflăcărare. Ajută-mă să uit de mine şi să-i slujesc pe ceilalţi.
Fă-mă prudent în planuri, curajos în asumarea riscurilor, nepăsător la averi şi prosperitate, atent în rugăciune, cumpătat la mâncare şi băutură, perseverent în osteneală, neclintit în gândurile şi intenţiile bune.
Dă-mi o conştiinţă curată, o viaţă bine ordonată, o purtare ireproşabilă. Învaţă-mă mereu cât de trecătoare este această lume şi că viitorul meu este fericirea în împărăţia cerurilor.
Ajută-mă să mă pregătesc pentru moarte gândindu-mă la judecată şi punându-mi speranţa în bunătatea Ta.
Călăuzeşte-mă prin moarte în veşnicie şi în bucuria fără sfârşit a paradisului,
prin Cristos, Domnul nostru. Amin.

Rugăciunea unui soldat
(scrisă de un soldat american anonim, în timpul războiului civil din SUA)

Ţi-am cerut putere, Doamne, ca să pot să le dobândesc pe toate.
Tu însă m-ai făcut slab, ca să învăţ să mă supun cu umilinţă.
Ţi-am cerut sănătate, ca să pot împlini lucruri mari.
Tu însă mi-ai dat boală şi infirmitate, ca să împlinesc lucruri mici.
Ţi-am cerut avuţii, ca să fiu fericit.
Tu însă mi-ai dat sărăcia, ca să fiu înţelept.
Ţi-am cerut autoritate, ca să fiu lăudat şi respectat de oameni.
Tu însă mi-ai dat neputinţa, ca să înţeleg câtă nevoie am de Tine.
Eu ţi-am cerut lucruri, ca să mă bucur de viaţă.
Tu însă mi-ai dat viaţă, ca să mă bucur de lucruri.
N-am primit nimic din ce-am cerut.
Am primit însă tot ce-am sperat, în adâncul sufletului,
chiar dacă n-am ştiu că speram.
Rugăciunile mele nerostite au fost ascultate.
Şi sunt un binecuvântat printre oameni şi cu adevărat fericit.

Sfântul Naum al Ohridei (mort în 910): Canon în cinstea Apostolului Andrei (fragment)

Cântarea întâi
Tu, cel dintâi dintre cei aleşi!
Ca o rază de soare ai fost trimis
să răspândeşti în lume vestea împărăţiei.

Vrând Creatorul a toate să scape lumea din robia celui rău,
s-a pogorât pe pământ,
chemându-te pe tine, o, fericite sfinte,
să călăuzeşti neamul omenesc spre lumină.

Văzând că poporul se întunecase în răutăţi, Doamne,
pe apostolul Tău l-ai trimis,
ca glasul lui să le vestească tuturor cu tărie
venirea împărăţiei Tale.

Către Născătoarea de Dumnezeu

Tot ce s-a profeţit despre Tine, Sfântă Fecioară,
ai împlinit în viaţa ta,
iar Lumina revărsată din preacuratul tău trup
i-a insuflat apostolului puterea
să o vestească tuturor neamurilor.

Cântarea a treia

Pe tine Cristos te-a numit apostol, sfinte,
şi te-a trimis la toate popoarele,
iar acestea,
prin tine venind la cunoştinţa adevărului, cu credinţă strigă, împreună cu tine:
„Nu este sfânt afară de Dumnezeul nostru”.
Cu flacăra Duhului Sfânt, apostole,
ai ars pe pământ spinii păcatelor,
strigând cu tărie: „Nu este sfânt ca Dumnezeul nostru”.

Notă: Una din cele mai vechi cântări închinate sfântului Andrei.

Rugăciunea unui povăţuitor de suflete, înainte de moarte, pentru credincioşii pe care i-a păstorit: (Konstantin Kiril Filosoful - monah, filosof, mort în 860)

Doamne, Creatorul tuturor cetelor îngereşti şi al puterilor celor nevăzute, Care ai adus de la nefiinţă la fiinţă întreaga lume!
Tu, Care îi asculţi pe cei care se supun voinţei Tale şi urmează neabătut poruncile Tale, ascultă şi rugăciunea mea şi ocroteşte turma pe care mi-ai încredinţat-o spre păstorire mie, netrebnicului Tău slujitor. Păzeşte-o de atacurile celor care n-au frică de Tine, nimiceşte toată erezia şi înşelăciunea şi ajută Biserica Ta să crească şi să sporească mereu. Uneşte-i pe toţi în dreptatea credinţei şi fă ca în sufletele slujitorilor să prindă mereu rod sămânţa cuvântului Adevărului Tău.

De vreme ce m-ai ales pe mine, nevrednicul, să propovăduiesc Evanghelia Ta în mijlocul poporului, eu mă supun voii Tale, ştiind că puterea de a împlini ce este plăcut Ţie e şi aceasta numai dar de la Tine.

Aşadar, pentru că a venit timpul să-Ţi înapoiez ceea ce mi-ai dăruit, Te rog să ţii poporul Tău credincios pururi sub acoperământul aripilor Tale, ca să laude şi să preamărească numele Tău întreit sfânt, acum şi în vecii vecilor.

Notă: „Înşelăciunea” şi „atacurile” împotriva Bisericii, demascate în rugăciunea de faţă, se referă la persistenţa în acea epocă (secolul IX, când evanghelizarea slavilor era încă un proces neîncheiat) a practicilor păgâne. După câteva sute de ani de creştinism oficial, încă existau numeroase comunităţi care trăiau izolate şi refuzau cu încăpăţânare să renunţe la păgânism, motiv pentru care nu de puţine ori era nevoie să se recurgă la forţă pentru a le determina să se supună legilor şi să se integreze în societate (într-una din capodoperele de tinereţe ale lui Andrei Tarkovski, „Andrei Rubliov”, este înfăţişat, printre altele, şi acest fenomen straniu).

Traducere de: Munteanu Sorina

Rugăciune înainte de spovadă: (Clement al Ohridei, mort în 916, primul episcop bulgar)

Dumnezeule Atotputernic,Ţie îţi mărturisesc toate păcatele, din copilărie şi până astăzi, cu gândul, cu vorba sau cu fapta - păcate pe care mi le amintesc şi pe care nu mi le amintesc, cu voia sau fără voia mea, în somn sau în stare de veghe. Iartă-mi toate clevetirile, necurăţiile, slava deşartă, mândria şi lăcomia.
Te rog, Doamne, dăruieşte-mi binecuvântare şi milă, ca să nu fiu făcut de ruşine înaintea Ta, ci să aflu iertare prin pocăinţa mea şi bunătatea Ta.

Doamne Atotputernic, Împărate, Sfântă Treime, fii ajutorul meu, dă-mi putere, înţelepciune, pietate şi voinţa cea bună, ca să-Ţi slujesc numai Ţie, cu credinţă adevărată.

Tu, Care ai venit în lume să-i mântuieşti pe cei păcătoşi asemenea mie, curăţeşte-mă de toată murdăria şi fă-mă locaş numai al frumuseţii Tale. Doamne, binevoieşte şi vino-mi în ajutor! Şi fă cu mine, slujitorul Tău, tot ce crezi de cuviinţă şi ce este spre plăcerea Ta.

Numai Tu singur îmi cunoşti durerile. Milei Tale îi încredinţez inima mea, gândul meu, iubirea mea şi întreaga mea viaţă. Fii îngăduitor cu vorbele şi faptele mele şi nu mă pedepsi după cum merit.

Arată-Ţi, Doamne, mila Ta faţă de mine, netrebnicul, şi ţine-mă pururea departe de păcatul din care se naşte tot răul!

Că a Ta este mărirea, fără încetare, acum şi în vecii vecilor.

Notă: Este una din primele rugăciuni de dinainte de spovadă care s-au scris în spaţiul slav. În linii mari, ea s-a păstrat până în zilele noastre în toate bisericile răsăritene, eventual adaptată, nesemnificativ, pe alocuri.

Alfabetul rugăciunii: (Konstantin Preslavski – sec. IX-X, scriitor bisericesc, misionar, predicator)

Dumnezeule a toată zidirea şi a toată făptura văzută şi nevăzută,
Duhule Cel viu, trimite în inima mea cuvânt spre folosul tuturor celor care trăiesc după poruncile Tale. Că Legea Ta este lumină călăuzitoare a creştinilor care-şi deschid porţile sufletelor pentru a primi înlăuntrul lor Evanghelia şi a urma neabătuţi drumul ei, râvnind să se facă părtaşi ai darurilor Tale.

Pogoară-Te, flacără slăvită, care ai chemat la Botez popoarele slave, şi luminează-mi mintea. Cu ardoare Te rog, Dă-mi plinătatea cuvântului, Tată, Fiule şi Duhule Preasfinte.

Spre Tine îmi ridic mâinile, Izvorule al înţelepciunii, şi Te rog, alungă de la mine viclenia plină de răutate a lui Faraon şi dă-mi cugetul heruvimilor şi serafimilor.

Preasfântă Treime, preschimbă jalea mea în bucurie, ca să pot vorbi cu înţelepciune despre minunile tale şi să propovăduiesc cu tărie şi vrednicie cuvântul Evangheliei, lăudând fără încetare Treimea Cea de o Fiinţă, Care pe toţi, bătrâni şi tineri, îi uneşte cu sine şi Căreia întreg poporul cel renăscut în duh şi adevăr îi înalţă slava care numai ei i se cuvine. Amin.


Notă: Nu întâmplător în această rugăciune se invocă nevoia de „cuvânt cu putere multă”. La sfârşitul secolului al IX-lea, când a trăit autorul ei, creştinarea slavilor (popoare de origine iraniană) se încheiase de puţin timp. Păstorii sufleteşti, ca şi misionarii laici asemenea lui K. Preslavski aveau în faţă datoria de a-i ajuta pe cei nou convertiţi, pas cu pas, să asimileze şi practic credinţa pe care o adoptaseră teoretic. Rodul râvnei lor neobosite este în primul rând impresionantul număr de sfinţi proveniţi din rândurile bulgarilor (dintre care doi, Sf. Muceniţă Filoteia şi Sf. Dimitrie Basarabov, îşi au moaştele în România).

ADAME, UNDE EȘTI?

Martin Buber, în cartea Drumul omului, povestește o anecdotă veche reluată de un zaddik. Spunea Rabbi Hanoch: Trăia odată un om prost cu atât de puțină minte încât era chemat Golem, adică stupid, om fără inteligență. Când se trezea dimineața îi era atât de greu să-și regăsească hainele încât seara, numai la acest gând, deseori îi era și frică să se culce. În sfârșit, într-o seară și-a făcut curaj, a luat un creion și o foaie și, dezbrăcându-se, a notat unde așeza fiecare haină. În dimineața următoare, s-a trezit bucuros și a luat lista în mână: pălăria este acolo, și a pus-o pe cap; pantalonii sunt acolo, și i-a tras pe el; și tot așa până când a terminat de îmbrăcat. Da, dar eu, unde sunt? – s-a întrebat deodată cuprins de neliniște – Unde am rămas? Degeaba se căuta și se căuta: nu reușea să se regăsească. Tot așa se întâmplă și cu noi, încheie Rabbi.


Această povestire, de o înțelepciune profundă, ar trebui să interpeleze și pe omul mileniului al III-lea, pe creștinul de astăzi. Datorită tehnicii în continuă evoluție și care galopează tot mai repede, datorită inteligenței omului, cu un simplu click de mouse, cu un simplu apel pe mobil, știm unde se află foarte multe lucruri, știm unde se află prietenii și dușmanii noștri, dar, mi se pare că deseori, de seară până dimineața, nu reușim să ne mai regăsim pe noi înșine, asemenea omului din povestirea de mai sus.

Această rătăcire a omului, a îndepărtării de sine este însă veche cât lumea. Cartea Genezei, după ce ne relatează crearea minunată a omului de către Dumnezeu, după numai câteva momente al acestui eveniment admirabil, continuă cu un episod trist. Adam și Eva, înșelați de diavolul șarpe, plini de rușine, rătăcesc prin grădina Edenului. Dumnezeu, care umbla prin grădina Edenului în răcoarea zilei, i-a chemat și a zis: Unde ești? Se ascunseseră, pentru că erau goi și le era rușine (cf. Gen 3, 1-10). Erau goi de sine, goi de Dumnezeu erau Adam și Eva, și de aceea nu mai știau unde se află. De aici observăm că goliciunea sufletească este mai grea, mai teribilă decât goliciunea trupească. În zilele noastre, garderoba noastră nu mai încape în dulapuri, punem pe noi haine moi, haine colorate și frumoase, dar, vai, pentru că interiorul nostru este deseori gol. Peste puțin timp vom sărbătorii din nou Nașterea lui Cristos, înomenirea Cuvântului, cum se exprimă frumos și profund marele mistic isihast oriental Grigore Palamas († 1359). Este mângâietor să știm că Dumnezeu Fiul a venit printre noi și din prea mare dragoste față de om, a voit să îmbrace nu o haină oarecare, ci chiar haina sufletului nostru, trupul nostru, a vrut să se înomenească. Avea dreptate marele scriitor din antichitate, Tertulian atunci când, în opera Despre învierea morților VIII, 6-7, a afirmat: Caro salutis cardo (trupul este culmea mântuirii). Domnul Cristos Isus, Dumnezeu și Om, prin înomenirea sa, vine să răscumpere omenitatea noastră și să reașeze în culmea planului său de mântuire. Așadar, în liniștea nopții Nașterii lui Cristos, să ne reapropiem de noi înșine prin Cristos în Duhul Sfânt. Pruncul înomenit Isus Cristos, în acea noapte ne va adresa și nouă întrebarea de la începutul creației lumii: Ioan, Maria, Robert, etc., Unde ești?

Articol publicat în ultimul număr al revistei Mesagerul Sfântului Anton, noiembrie-decembrie 2010

duminică, 28 noiembrie 2010

TIMPUL ADVENTULUI - TIMPUL REGĂSIRII SENSULUI

Astăzi în Biserica Romano-Catolică a început timpul Adventului, un timp de pregătire în vederea a două evenimente: revenirea lui Cristos și Nașterea lui Isus Cristos, întruparea lui în lutul omenesc, sau mai bine zis, înmomenirea lui Isus. Sf. Ioan Evanghelistul, în prologul evangheliei sale spune: Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi. Latinii au tradus grecescul logos prin Verbum-Cuvânt. Dar acest termen, logos, are o mulțime de semnificații. Mai înseamnă și sens. Am putea, de aceea, pe bună dreptate, să spunem: Și SENSUL s-a făcut trup. Cu alte cuvinte, Cristos, prin înomenirea lui (Grigore Palamas), a înomenit, a întrupat sensul omului, al trupului omului, al existenței creaturii cele mai iubite de Dumnezeu. Prin întruparea lui, Cristos a dat sens trupului omului care este culmea mântuirii (caro salutis cardo - Tertulian), și nu este în nici un caz platonica închisoare a sufletului. Cristos, întrupându-se în sânul unei fecioare a ridicat sânul femeii la rangul de sanctuar divin, sân pe care nu trebui să-l atingă nimeni pentru a-l pângări, căci acolo se află izvorul vieții. Cristos, născându-se într-un graj sărac, a dat sens sărăciei căci prin ființa lui a sacralizat importanța omului în fața lumii materiale, a pus în față verbul a fi înaintea verbului a avea. Cristos prin viața sa plină de îndurare, a dat sens muncii, bucuriei, plânsului, durerii, etc. Cristos, prin moartea și învierea sa a dat sens morții, care nu se mai îndreaptă și nu rămâne veșnic spre lutul din care a fost luat, ci se ridică în înălțimi, spre Dumnezeu. Cristos, prin moartea lui a dat sens morții, umplând-o de viață, divinizând-o, iluminând-o.
În timpul Adventului suntem așadar invitați să ridicăm fruntea spre ceruri, pentru că de acolo ne vine SENSUL-CRISTOS. Viața noastră nu are sens dacă nu acceptăm SENSUL-Cristos.
Tradiția biblică spune că atunci când s-a născut Cristos, a o stea a apărut din cer și le-a indicat păstorilor și celor trei magi locul unde avusese loc minunea mult așteptată de veacuri. Cred că am putea să interpretăm, fără să greșim sau să exagerăm, că acea stea, mai degrabă decât locul, le-a indicat acestor oameni SENSUL existenței lor. Și noi suntem invitați să ne obișnuim ochii să privească cerul, să privească stelele (chiar și literal vorbind!), pentru că de acolo ne vine SENSUL, acolo vom descoperi  sensul vieții noastre. Însuși Adventul va căpăta astfel sens, altfel va rămâne o simplă tradiție, poate chiar frumos trăită, dar fără fundament serios.

IATĂ-MĂ LA LOURDES ACUM CÂTEVA ZILE!

Nu pot lăsa sub obroc vizita mea, timp de o săptămână la Lourdes, unde am participat la un Congres despre Dialogul dintre religii și dialogul cu ateii. Pe lângă participarea unor persoane (cele din fotografie) din diferite colțuri ale lumii, am avut ocazia de mai multe ori să merg pelerin la grota unde a apărut Maica Domnului și să mă rog. Deși nu este prima dată că merg în acest loc, vă pot spune cu sinceritate că este o experiență totdeauna unică. Credința crește, umanitatea se întărește, inima ți se lățește de fericire, iar Maica Domnului se vede clar că are o inimă de mamă.  Dacă aveți ocazia, nu ezitați să mergeți în acest loc binecuvântat de Domnul Dumnezeu și de Maica sa.

Sfantul Mucenic Hristofor - sfântul cu cap de câine

Chinocefalii - existenta oamenilor cu cap de caine


Oamenii cu cap de caine, numiti si "chinocefali", sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).
Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica," folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian". Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.
Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit "al chinocefalilor", pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.
Potrivit textului siriac ce pastreaza viata , se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.

Sfantul Hristofor - mucenicul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai. De ce este cel mai uimitor sfant? Cei care il cunosc deja pe acesta, stiu de ce. Cei care nu-l cunosc inca, vor afla acum. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant infatisat in frescele bisericii avand cap de caine. Nu multi dintre noi cunosc existenta sfintilor cu cap de caine (chinocefali) sau de miel, cu toate ca de multe ori am ramas surprinsi vazand aceasta silueta pe peretii vechilor manastiri sau biserici crestine.
Cine este insa acest sfant mucenic? Inca din secolul al IV-lea, viata Sfantului Mucenic Hristofor, martirul "purtator de Hristos" (hristo + foros) a fost reprezentata in mai multe variante, in fresca si icoane. Reprezentarile lui iconografice ne vin in minte sub doua chipuri, desi acestea sunt cu mult mai multe. In prima ipostaza, Sfantul Hristofor ne apare ca un barbat de rand, care il duce in spate pe Hristos prunc, peste o apa. Se stie ca aceasta slujba, de a trece oamenii peste apa, dintr-o parte in alta, o facea deoarece avea o inaltima mai mare decat a celorlalti. Cea de-a doua ipostaza este aceea in care barbatul ne apare avand cap de caine si o cruce in mana, crucea de mucenic.
Se crede ca prima varianta este de origine apuseana, pe cand cea de-a doua este de origine rasariteana. In lumea romano-catolica, evlavia credinciosilor fata de Sfantul Hristofor a fost foarte mare, mai ales spre sfarsitul Evului Mediu. Aici, el era vazut drept ocrotitor al calatorilor si pazitor de moartea neasteptata. In partea de Rasarit, crestinii au simtit o atractie mai mare fata de un anumit detaliu din viata sfantului, si anume particularitatea lui fizica: capul de caine sau miel.

Sfantul Mucenic Hristofor apare des in frescele bisericilor si ale manastirilor, insa intr-un mod diferit, de la loc la loc. Astfel, canoanele privind pictarea acestuia difera, modelele sale fiind mai multe (aproximativ 8 variante). Ne punem intrebarea, se poate sa fie vorba despre mai multi sfinti cu acelasi nume? Totusi, sansa ca Sfantul Hristofor sa fie unul singur, iar traditia sa fi pastrat doua variante ale vietuirii si ale muceniciei sale, este cu mult mai mare decat cea a existentei mai multor sfinti cu acelasi nume.

O varianta de reprezentare a acestui sfant chinocefal este aceea intalnita la noi in tara, in nordul Moldovei, spre deosebire de celelalte, mult mai cunoscute. In din Muntenia si Oltenia, Sfantul Muncenic Hristofor apare avand cap de caine sau de miel, pe cand in minunatele manastiri din Moldova - , - Sfantul Hristofor are cap de om, insa isi poarta capul de caine pe o tipsie. Legenda spune ca cei care vad icoana Sfantului Mucenic Hristofor, nu vor muri de moarte rea in ziua respectiva.
Traditia crestina rasariteana, alaturi de legendele locurilor, marturiseste faptul ca Sfantul cu cap de caine Hristofor a trait pe vremea imparatului Deciu, in jurul anilor 250; o alta datare a vietii acestuia ne arata anul 308, iar ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Legat de viata si chipul acestuia, asemanator cu cel al unui caine, exista insa doua posibile variante, pastrate pana astazi. Prima varianta este aceea a tanarului minunat, care se roaga sa i se ia frumusetea, spre a nu mai sminti pe nimeni prin aceasta, iar a doua varianta aminteste faptul ca acesta facea parte dintr-un trip al chinocefalilor, iar convertit la Hristos, el ajunge sa fie omorat, devenind astfel martir. Ambele variante sunt impresionante, atat jertfirea frumusetii proprii, cat si indiferent de toate circumstantele exterioare, arata minunata lucrare a Duhului Sfant in inima omului.
Prima varianta - Hristofor cel preafrumos. Aceasta tine mai mult de traditia populara crestina. Sinaxarul din Minei ne spune ca Sfantul Mucenic Hristofor era un tanar de o frumusete rara, care, din dragoste pentru Hristos, a ales sa renunte la viata sa normala. In orice loc ajungea, el starnea ispite prin frumusetea trupului si chipului sau, lucru ce facea ca orice fata sa se tulbure si sa-si piarda linistea. Vesnic intristat de mahnirile pe care le pricinuia in mod involuntar, tanarul Hristofor s-a rugat lui Dumnezeu sa-i ia frumusetea, pe care tot El i-o si daduse. Rugaciunea acestuia, facuta cu durere in inima, a fost ascultata, prin urmare, a doua zi el s-a vazut lipsit de acea cruce grea a frumusetei, in loc de cap de om el avand cap de caine. In unele locuri se mentioneaza ca mucenicul avea cap de miel.

Schimbarea frumusetii pe uratenie, in urma rugaciunii vesnic ascultate de Dumnezeu, a fost facuta numai si numai spre a scapa de legatura pacatului, caci scris este: "Vai celui prin care vine ispita." Foarte frumos spune , zicand: "Iubirea lui Dumnezeu nu-i lasa pe cei indragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt indragostiti." Aceasta este dragostea care l-a impins pe Sfantul Hristofor sa renunte la frumusetea trupului.

Cea de-a doua varianta - Hristofor cel din tribul chinocefalilor. Aceasta tine mai mult de cele dintai relatari scrise pastrate cu viata sfantului. Cel mai vechi manuscris haghiografic privind viata sfantului cu cap de caine apartine episcopului Teofil Indianul, in limba greaca, inca de pe la jumatatea secolului al IV-lea. Potrivit acesteia, Sfantul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tanarul soldat avea un chip de nemaivazut, fata lui semana cu cea a unui caine, iar cuvintele ii erau stalcite. Cu toate ca acesta infiora pe tot omul care il vedea, el nu avea un comportament fioros. Prins de catre armata romana, el ajunge prizonier in temnitele unde crestinii erau adesea aruncati si ei. Intrand in contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia, el se converteste la crestinism. In cele din urma, alaturi de multi alti crestini, si tanarul Hristofor va fi omorat pentru nelepadarea dreptei credinte.

Nedreptatea facuta Sfantului Mucenic Hristofor - sfantul cu cap ca de caine

Datorita faptului ca omul a ajuns, din ce in ce mai mult, sa se limiteze la ceea ce vede, fara a se stradui sa patrunda insa si in spatele lucrurilor, in continutul lor real, multe dintre lucrurile ce dadeau viata bisericii au ajuns sa fie data la o parte, fiind vazute drept de prisos. Din pacate acest lucru s-a cam intamplat si cu Sfantul Mucenic Hristofor, el disparand aproape total de pe peretii noilor biserici.

Toate bisericile si manastirile din vechime il aveau pe Sfantul Mucenic Hristofor, pictat alaturi de alti sfinti, in amintirea slavei si lucrarii lui Dumnezeu. Mai ales in aceste cazuri se arata slava lui Dumnezeu si puterea de schimbare a harului Sfantului Duh. Nimeni si nimic nu va putea impiedica pe iubitorul de Hristos sa moara pentru Acesta, caci trupul este o unealta prin care inima merge unde vrea. Oricum ar fi trupul, sufletul ce arde de dor pentru Dumnezeu il va umple si pe acela (trupul) de cinstirea cea intocmai cu a sufletului.

Atat varianta in care frumusetea insuportabila l-a dus pe tanarul Hristofor sa se roage pentru indepartarea acesteia, cat si diformitatea initiala, infrumusetata interior prin convertire, sunt vrednice de amintit, iara si iara, pana in sfarsit, iubitorilor de Dumnezeu. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant ce isi merita locul pe absidele bisericilor, alaturi de toti marii sfinti nevoitori si mucenici.
Memoria liturgică în Biserica Ortodoxă se face în ziua de 9 mai

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

REFLECȚIE LA SOLEMNITATEA LUI CRISTOS-REGELE UNIVERSULUI (PANTOKRATOR)

Coloseni 1,12-20


Fraţilor, să aducem cu bucurie mulţumire lui Dumnezeu Tatăl care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor, care sunt în lumină. El ne-a eliberat de puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului său preaiubit, prin care am fost răscumpăraţi, adică am primit iertarea păcatelor. Cristos este imaginea Dumnezeului celui nevăzut, primul născut între toate creaturile. Căci în el au fost create toate: cele din cer şi cele de pe pământ, fiinţele văzute şi cele nevăzute: tronurile, domniile, puterile şi stăpânirile; toate au fost create prin el şi pentru el. El este înainte de toate şi toate există prin el. El este capul trupului, adică al Bisericii; el este începutul, primul născut dintre cei morţi; el are întâietate în toate. Căci Dumnezeu a voit ca toate lucrurile să-şi atingă desăvârşirea în Cristos. Prin el şi pentru el a voit să împace toate, cele din cer şi cele de pe pământ, aducând pace prin sângele său vărsat pe cruce.

Solemnitatea lui Isus Cristos Regele universului în afară de faptul că încheie Anul Liturgic în Biserica Catolică, adică prezintă regalitatea lui Cristos, recapitularea întregii creații în El, mai înseamnă și un alt lucru, valabil pentru fiecare om de bunăvoință. El este Regele inimilor, este Regele lumii din acest veac, este Regele nostru, al meu și al tău. Pentru noi trăitori în veacul președinților, imaginea regelui ni se pare desuetă, depășită și anacronică. Imaginea regelui ni se pare nelalocul ei, pentru că noi trăim în democrație, în timpuri de libertate. Imaginea regelui este respinsă pentru că în societatea noastră există mulți regi: regele fotbalului, regele manelelor, regele modei, regele țiganilor, regele necurăției (ca să nu-i spun direct pe nume, căci nu merită!), regele.... să pună fiecare ce vrea....
Regele Cristos este însă diferit. Acest Rege a venit  ca, mai înainte să facă ceva pentru noi, să fie cu noi, să locuiască cu noi, să plângă și să se bucure împreună cu noi. Și pentru ca Isus să fie recunoscut Regele meu, eu trebuie să-l cunosc, trebuie să fi experimentat prezența lui în viața mea în decursul acestui an liturgic. Mă explic cu o întâmplare. Acum mai bine de zece ani s-a căsătorit un frate de-al meu. Intrând în familia soției, nu reușea să-i spună socrului tată, așa cum se spune pe la noi prin Moldova. Mi-a mărturisit această dificultate, pentru că, adresându-i-se pe nume socrului, avusese o discuție cu soția, căreia i se părea că este lipsit de respect. Mi-a spus fratele meu (noi fiind orfani de tată de la o vârstă foarte fragedă): eu nu o să pot spune nimănui tată pentru că eu nu am trăit experiența de a avea un tată. Și chiar dacă i-aș spune cuiva așa, pentru mine termenul nu are nici o semnificație. A explicat acest lucru soției și toate au revenit la normal. Și mie, atunci când aud colegi, frați, etc, vorbind despre tatăl lor, mi se pare ceva lipsit de sens. Tatăl meu este unul singur: Dumnezeu. Regele meu este unul singur: Isus Cristos, aici pe pământ și, sper, dincolo în împărăția cerurilor. De aceea spun că, pentru ca cineva să-l poată numi și simți pe Cristos ca rege, trebuie să fi experimentat mai întâi regalitatea iubirii sale în inima lui. Mă întreb: în decursul acestui an, acum la sfârșitul anului liturgic, îi pot spune cu adevărat lui Isus: Doamne, tu ești regele meu! Da, îți pot spune, Doamne, cu toată inima și în gura mare să audă toți: Într-adevăr, Tu ai fost în decursul acestui an Regele meu, ai fost Tatăl meu, ai fost mângâietorul meu, ai călăuzit pașii mei spre Tine. Mulțumesc, Rege.  

REFLECȚIE LA PARABOLA SEMĂNĂTORULUI (Mt 13, 1-9)

Foarte interesantă această parabolă povestită de Isus unei mulțimi. Evanghelistul Matei ne spune că într-una din zile Isus a ieșit din casă și a mers pe malul mării. Aici multă lume s-a adunat în jurul lui. Mai mult ca sigur, această mulțime se afla deja pe plajă, probabil să facă baie sau să plece în larg ca să pescuiască.
Autorul principal al parabolei este semănătorul. Un semănător mult diferit de cei normali, adică de oameni, pentru că, dacă privim bine textul, el nu se pregătește bine de semănat, nu se preocupă ca toată sămânța să cadă în pământul cel bun, ci mai mult risipește, adică aruncă sămânța peste tot unde îi văd ochii: pe stradă, în pământul pietros, în cel plin cu spini și, în sfârșit și în pământul cel bun. Tocmai aici stă particularitatea acestui semănător care, ne dăm bine seama imediat, nu este nimeni altul decât Dumnezeu, iar sămânța pe care o aruncă este iubirea, necesitatea mântuirii pentru toți oamenii. Nimeni nu este exclus de la mântuire, cu toții suntem chemați la sfințenie, nu contează câtă sămânță a fost semănată în noi. Dumnezeu, cu alte cuvinte știe să risipească iubire, milostivire peste tot, în fiecare om, pentru că este creatura sa cea mai iubită. La fel face și în parabola numită odată cea a Fiului risipitor, și mai nou, în zilele noastre, cea a Tatălui risipitor. Pentru El nu contează deloc ce face omul în viața sa, cât corespunde darurilor pe care le primește, dacă știe să facă să rodească talanții pe care i-a primit. Scopul lui principal este să-i atragă pe toți la El. Tocmai aici se verifică acel dicton: măsura iubirii este a iubi fără măsură.

Dar ceea ce m-a surprins și mai mult este situația pământului bun în care cade sămânța. Cu toate că este același pământ, vedem că producția nu este aceeași. Oare de ce? Ce a făcut ca același teren să producă trei măsuri diferite de recoltă? Să fi fost trei parcele distante una de cealaltă și unele nu au primit soare și ploaie îndestulătoare? Să fi fost îngrijite, prășite unele mai rău decât altele? Probabil! Altfel nu se explică diferența mare de recoltă între ele. Sau oare și pământul bun poate deveni rău, la fel cum cel rău poate deveni bun. Aș opta mai ales pentru această variantă, și atunci situația parabolei se răstoarnă. Inițial, tot pământul a fost bun, adică toți oamenii din natură sunt buni. Este și cazul unei alte parabole a lui Isus în care fiul cel rău, inițial nu vrea să asculte de tatăl său, dar mai apoi se răzgândește în bine iar fiul cel bun care inițial dă răspuns afirmativ invitației tatălui de a merge la câmp, dar mai apoi se răzgândește și nu mai vrea să meargă. Sămânța divină a căzut în toți la fel, dar numai pe parcurs acest teren își schimbă calitatea, datorită păcatelor, și astfel nu mai permite ca această sămânță să de-a rodul maxim, cel de o sută. Chiar și așa, cred că important este ca sămânța să fie lăsată să rodească, nu contează cât, important este să încercăm din răsputeri să fim rodnici, chiar și 30, așa cum spune parabola.

vineri, 19 noiembrie 2010

Lăcomia și moartea

Povestea ne spune că: banul corupe, oamenii sunt lacomi, adesea ne autoamăgim, răul este în noi.
Un eremit a intrat într-o peşteră să se adăpostească de ploaie şi a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de speriat din peşteră stigând:

–Am văzut moartea!

Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat:

–Moşule, unde este moartea?

Eremitul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus:

–Ai dreptate, moşule, pleacă, pleacă departe de aici...

După plecarea bătrânului, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.

Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea:,,În târg voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece...apoi voi cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii."

Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui:,, O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe dindouă.

Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită şi astfel au murit cu toţii...

Nu este o povară, este fratele meu

Povestea vorbeşte de: simţul datoriei, compasiune şi iubire, iubirea de aproape, generozitate

Pe o potecă abruptă şi stâncoasă am întâlnit o fetiţă, care-şi purta în spate frăţiorul. Se vedea cu ochiul liber că micuţul era prea greu pentru puterile ei. I-am spus:
–Fetiţo, ce grea povară duci!
Ea m-a privit mirată şi mi-a spus cu reproş în glas:
–Nu este o povară domnule, este fratele meu!
Am rămas uluit. Fetiţa cea curajoasă tocmai îmi dăduse o lecţie de viaţă.

Şi când durerile oamenilor mă copleşesc şi îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc:,,Nu este povară, este fratele meu!"

Rugăciunea: răspunsul la o întâlnire

Crăiasă alegându-te/Îngenunchem rugându-te,/Înalţă-ne, ne mântuie/Din valul ce ne bântuie;/Fii scut de întărire/Şi zid de mântuire/Privirea-ţi adorată,/Asupră-ne coboară,/O, Maică Preacurată/Şi pururi Fecioară, Marie! (M. Eminescu, Răsai asupra mea).

A ne ruga înseamnă a „trăi la vocativ”: a ne simţi chemaţi şi a chema. Semnifică a intra în relaţie vitală cu Dumnezeu. Cartea lui Iob ne deschide strada pentru a trăi acest moment al rugăciunii. „Iob lasă la o parte discursurile teologice şi în loc să vorbească despre Dumnezeu, îi vorbeşte lui Dumnezeu”. În această atitudine spirituală a lui Iob... se înţelege ce anume este rugăciunea: nu este un o vorbire, un discurs despre Dumnezeu, făcând recurs la literatura teologică, la tehnicile psihologice, dar să i se „vorbească lui Dumnezeu”. Este o aventură periculoasă, pentru că Dumnezeu ne ia în serios atunci când suntem într-o atitudine de ascultare sau de deschidere în faţa Lui” (R. FABRIS, La preghiera nella Bibbia, Borla, Roma 1985, p. 5). Îmi amintesc cum acum câțiva ani niște persoane de la Academia Română au cerut Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze pe Mihai Eminescu și pe Mihai Viteazul. Răspunsul dat de Preasfințitul Ioachim Băcăoanul, unul din responsabilii cu canonizările de sfinți din Biserica Ortodoxă a fost unul foarte frumos. A spus Preasfințitul: Biserica îi canonizează pe aceia care au vorbit cu Dumnezeu, nu pe aceia care au vorbit despre Dumnezeu.

Omul care se roagă găseşte adevărul său, își apare sieşi aşa cum este el, în goliciunea sa, în autenticitatea lui, fără ascunzişuri. „În acest moment începe o tăcere gravă... O mână de pământ în care nimic nu a răsărit atât a să poată fi cules, dar în care orice sămânţă aruncată apare pe neaşteptate realizabilă... O mână de pământ gol adunată în mâna lui Dumnezeu: iată ceea ce suntem. A ne simţi astfel, goi şi precari în veşnica şi iubitoarea mână a lui Dumnezeu: este acesta fundamentul rugăciunii” (A. M. BESNARD, La preghiera come rischio, Milano 1973, p. 19).

Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune devine autentică numai dacă aceasta are loc în terenul vieţii. Noi ştim astăzi că Dumnezeu nu trebuie căutat altundeva, deoarece el este prezent peste tot. Nu este vorba nici de a ne imagina chipul său pentru că el are chipul aproapelui nostru. Rugăciunea va lua aproape pe nesimţite încercarea neîncetată de a-L recunoaşte pe Dumnezeu acolo unde este El, de a-L descoperi chipul său autentic lăsând ca să i se suprapună toate chipurile cunoscute de noi.

A ne ruga înseamnă a vrea să se recunoască, pentru a ajunge în sfârşit să se cunoască. Din momentul în care Dumnezeu s-a manifestat şi a deschis o cale pentru ca omul să-L poată întâlni, omul i se poate adresa numai prin mijlocirea realităţii umane. Este viaţa, propria istorie personală, viaţa de toate zilele umplută de o grămadă de lucruri, întâlniri, aşteptări, speranţe, iluzii, terenul care primeşte întâlnirea sa. Din momentul în care Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat iar Dumnezeu a ales ca să comunice cu omul în Isus Cristos, tot ceea ce face parte din existenţă devine mijloc util şi necesar pentru a-L întâlni. Lumea omului devine marele sacrament al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om. Orice fugă din faţa istoriei ar face inutilă şi iluzorie rugăciunea. Cristos, modelul autenticului rugător, a indicat această cale. Rugăciunea devine conştiinţa şi „celebrarea” istoriei mântuite de intervenţia Dumnezeului creator, răscumpărător, care învăluie orice lucru cu Duhul său de iubire.

A educa la rugăciune

Istoria rugăciunii este strâns legată de istoria credinţei. În epoca noastră am asistat la o alternanţă de crize şi de renaşteri în privinţa argumentului nostru. Se pare că astăzi apare o nouă cerere religioasă legată de dorinţa unei „regenerări globale”, o necesitate de a recupera încredere în existenţa umană. O existenţă umană concretă care, chiar dacă nu realizează toate potenţialităţile sale, deschide spre perspectiva unei speranţe, de împlinire, de reuşire finală. Credinţa creştină află în Cristos cel înviat răspunsul care îl satisface pe omul care aşteaptă.

Educarea la rugăciune, ca şi educarea la credinţă, va trebui să se integreze şi să prindă rădăcini în ţesutul unei existenţe concrete. Orice fugă de cotidian ar comporta falimentul operei educative, deoarece nu ar respecta dubla fidelitate a partenerilor întâlnirii- Dumnezeu şi omul-, care se întâlnesc numai pe terenul umanului, chiar dacă răscumpărat de Dumnezeu. Dacă a educa înseamnă „a face omul autorul propriului bine” (A. ROSMINI), a promova formarea persoanei umane astfel ca ea să se realizeze pe sine însuşi după planul lui Dumnezeu, orice acţiune educativă va trebui să predispună o serie de intervenţii care să permită întâlnirea autentică cu Dumnezeul care totdeauna este disponibil în faţa omului.

Fără a examina modele de educaţie existente, vom sugera unele linii de educare în conformitate cu reflecţiile făcute mai înainte, indicând înainte de toate ceea ce nu semnifică educarea la rugăciune.

Propuneri educative insuficiente

Pentru a putea începe o intervenţia educativă este necesar să se vadă înainte de toate ideea pe care persoana/persoanele în cauză o au despre rugăciune. Pentru o mai mare claritate vom simplifica foarte mult (şi poate nu în modul cel mai fericit) poziţiile pe care le credem insuficiente.

a) În trecut (dar deseori şi astăzi) se tindea să se reducă educarea la rugăciune numai la o iniţiere la aceasta. Existau practici de rugăciune care se foloseau, şi la aceste practici erau iniţiaţi noile generaţii (aşa cum fac mamele cu copii lor). Era mai mult o abilitare la rugăciune.

b) Vom asista apoi la o spiritualitate a intervalelor, care îl vede pe Dumnezeul creator ca cel care are dreptul ca omul să-i de-a cult. Omul trăieşte într-un timp care i se prezintă efemer (trecător): lucrul cel mai important este Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dumnezeu şi omul sunt separaţi în două momente distincte. Atunci când ne rugăm îi dăm spaţiu lui Dumnezeu. La El se aleargă în momentele dificile şi i se mulţumeşte pentru ceea ce oferă. Activitatea de educare se prezintă ca o solicitare moralistă şi „utilitară”: rugăciunea devine funcţională acţiunii, siguranţei şi nu este în mod principal o întâlnire gratuită cu Dumnezeu. Dumnezeu riscă să fie considerat ca o umplutură la deficienţele umane.

c) Un alt tip de intervenţie educativă subliniază şi mai mult distanţa dintre Dumnezeu şi lumea în care trăieşte omul. În faţa dificultăţilor de a da o soluţie gravelor probleme pe care le trăieşte societatea şi omul de astăzi, mulţi se refugiază în zonele mai uşoare ale credinţei, în grupuri, în rugăciune. Propunerea, în sine însăşi bogată în credinţa în Dumnezeu, în valabile modalităţi expresive, riscă să se polueze dacă grupul devine un loc alternativ de mântuire şi izvor de resemnare în faţa crizelor culturale şi sociale. În dificultatea de a integra problemele şi credinţa se recurge la oazele de pace, acolo unde se primeşte gratificare şi resemnare iar sfera emoţională este exaltată. Pericolul este acela de a-L îndepărta pe Dumnezeu de evenimentele omului şi de problemele mai grave ale lumii de astăzi şi de a evita efortul şi oboseala de a căuta soluţii adecvate.

d) Pericolul opus se profilează pentru aceia care, convinşi că Dumnezeu se află prezent în istoria omului, tind să aşeze prezenţa sa numai în realitatea umană, făcându-l total imanent, până la a-L confunda cu această realitate. În acest moment rugăciunea se reduce la a gândi şi a reflecta asupra evenimentelor. Angajamentul în istorie este atât de absorbant încât rugăciunea nu este un dialog cu Dumnezeu, dar reflecţie, denunţare şi asumarea responsabilităţilor. Totul este numai rugăciune şi există riscul ca să fie uitat interlocutorul, acel Tu către care rugăciunea este adresată, şi să fie confundat cu problemele umane.

Întâlnirea cu Dumnezeu în viaţa de toate zilele

Dacă rugăciunea este înainte de toate un dar al lui Dumnezeu care se întâlneşte în credinţă, educarea va avea scopul să pregătească terenul pentru ca subiectul să poată observa semnele prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa şi în lume. Dumnezeu se manifestă cum vrea El, trecând peste orice schemă stabilită de noi.

a) Este necesară autoeducarea şi educarea către o atitudine de ascultare, deschiderea spre noutate şi imprevizibilitatea vizitei lui Dumnezeu. A observa gratuitatea prezentă în persoane şi a fi disponibili de a depăşi mentalitatea comercială care dă valoare numai la ceea ce poate fi schimbat gratis.

b) Întruparea nu pune la o parte umanul pentru a face spaţiu divinului, dar face astfel ca umanul să fie ridicat spre divin, aşa cum a avut loc în mod exemplar şi unic în Cristos. Întruparea pune bazele unei educări care devine manifestare a Duhului celui Înviat care răscumpără orice lucru cu Paştele său, cu învierea sa. Rugăciunea devine astfel o atitudine de dialog în viaţa de toate zilele, în istoria care se trăieşte. Dumnezeu nu se găseşte numai în Biserică. Toată viaţa, chiar şi în aspectele cele mai profane, se transformă într-un loc de întâlnire cu Dumnezeu.

c) Este necesară mistagogia experienţei (K. RAHNER), adică educarea pentru a trece de la superficial la profund, de la vizibil la experienţa misterului. Existenţa se întrepătrunde cu rugăciunea. Viaţa de toate zilele, cotidianul este deja pragul întâlnirii cu Dumnezeu. Rugăciunea începe în momentul în care se acceptă să se deschidă ochii şi inima lui Dumnezeu care comunică cu noi prin mijlocul evenimentelor şi a întâlnirilor, atunci când se lasă ca să încolţească în noi înşine cuvântul său, transformându-se până la punctul de a putea fi redată lui Dumnezeu îmbibat fiind de propria viaţă. Este necesar să se redescopere sacramentalitatea vieţii pentru a vedea întrânsa pe Dumnezeu care interpelează omul. Cotidianul e-vocă şi pro-vocă. Este vocaţia la ascultare şi la răspunsul care trebuie dat lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului. Nu numai, dar şi con-voacă, este un apel la întâlnirea cu El care nu ne poate lăsa indiferenţi, dar este totdeauna răscumpărare. Chiar şi precaritatea, limitele datorate fiinţei umane, dramele umanităţii, chiar dacă nu sunt voite de Creator, devin, prin puterea lui Dumnezeu ocazii de speranţă şi cuvinte ale sale. A se autoeduca şi a educa ca să se vadă în transparenţă cotidianul pentru a-L vedea pe Dumnezeu care vorbeşte, este marea obligaţie pe care creştinul şi-l asumă. „Sacramentul” săracului va fi un apel pe care Dumnezeu îl lansează pentru a ne da seama de nevoile sale şi pentru a invoca ajutor prin rugăciune.

d) Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, dacă este pregătită de ascultarea Cuvântului său în totalitate în mijlocul atâtor cuvinte pe care le pronunţă în viaţa omului, va deveni iluminant. Întâlnirea cu Dumnezeul cel viu care vorbeşte astăzi dă sens existenţei noastre.

e) Rugăciunea ca atitudine va trebuie să avanseze în mod natural în angajare. O rugăciune care ne-ar lăsa indiferenţi faţă de situaţia în care trăim şi faţă de situaţia deseori crudă a lumii nu ar fi autentică.

f) Chiar dacă nu trebuie confundată rugăciunea cu situaţiile grave, nu trebui uitată importanţa de a găsi un timp, un loc, modalităţi pentru a verbaliza explicit aşteptarea şi răspunsul care trebuie dat lui Dumnezeu care vizitează omul. Din acest motiv este important să fie educat omul ca să se exprime cu Dumnezeu ţinând cont de diferitele modalităţi de comunicare umană. Dacă omul trăieşte situaţii de suferinţă, păcat, stupoare, contemplaţie, rugăciunea sa va fi adaptată în mod mai adecvat situaţiilor diferite şi va găsi felul pentru a le exprima sub formă de rugăciune: invocare, cerere de iertare, laudă, mulţumire, mijlocire, etc. Întâlnirea cu comunităţi care se roagă şi cu oameni de rugăciune va fi stimulant din punct de vedere educativ, cu pactul ca să nu fie izolat, dar să fie inserat într-un itinerar care cuprinde un înainte şi un după. Foarte utile sunt şi şcolile de rugăciune care unesc experienţa concretă a rugăciunii cu reflecţia şi informaţia.

g) Până acum am vorbit despre rugăciunea omului, subliniind aspectul personal. Nu ar fi o raportare autentică cu Dumnezeu dacă rugăciunea nu ar găsi o complementaritate în celebrarea cu comunitatea. Aşa cum omul nu trăieşte izolat, tot la fel întâlnirea sa cu Dumnezeul vieţii şi al istoriei va trebuie să aibă momente culminante în care întâlnirea cu fraţii şi surorile va conduce la a deveni Biserică, trup al lui Cristos înviat care continuă misiunea sa în lumea care aşteaptă mântuirea. Comunitatea adunată devine vocea miresei care se adresează mirelui, anticipare a întâlnirii finale în mărire, atunci când rugăciunea va fi numai laudă bucuroasă în comuniune perfectă.

Învăţăm a ne ruga... rugându-ne

Rugăciunea, ca şi credinţa, îmbrăţişează întreaga existenţă. Deoarece în totalitatea existenţei noastre Dumnezeu ne propune întâlnirea cu El. viaţa noastră evoluează continuu, aducând cu ea totdeauna noi aşteptări, probleme, bucurii şi suferinţe. De aceea şi întâlnirea noastră cu Dumnezeu în rugăciune trebuie să se modifice continuu dacă vrea să fie autentică. Este necesară deci o educare continuă pentru a-L redescoperi continuu pe acel Dumnezeu care interpelează şi pentru a-i răspunde cu viaţa noastră invitaţiei sale. Nu este o sarcină uşoară. Necesită disponibilitate, atenţie, creativitate. Învăţăm a ne ruga... rugându-ne. Numai exerciţiul constant, uneori greoi, alteori steril, uneori luptă cu „absenţa” interlocutorului, educă la rugăciune.

Numai cel care este un om de rugăciune poate educa la rugăciune. Rugăciunea asiduă transformă încet încet viaţa credinciosului, deoarece îşi dă seama cu bucurie şi uimire în acelaşi timp că cel pe care-L caută, ca salvator, mântuitor al existenţei sale, este dintotdeauna prezent în viaţa lui.

Pildă: Un tănâr merse la un preot şi-i spuse că el găseşte rugăciunea rozariului foarte plictisitoare. De ce este nevoie – se întreba tânărul – să spunem de atâtea ori rugăciunea Născătoare de Dumnezeu. Nu ajunge oare odată. Sau Maica Domnului o fiind surdă!

Preotul l-a luat deoparte şi l-a întrebat: Dragul meu, tu ai iubit vreodată vreo fată? La care tânărul a răspuns: Da. Şi, a continuat preotul, când te-ai îndrăgostit de ea, i-ai spus:te iubesc! Da, răspunse tânărul. Dar după aceea, i-ai mai spus că o iubeşti? Da, în fiecare zi, răspunse tânărul; ba chiar de mai multe ori în aceiaşi zi. Ei bine, răspunse preotul. Aşa este şi cu rugăciunea Născătoare de Dumnezeu: noi, creştinii, îi spunem de zeci de mii de ori Maicii Domnului că o iubim.

Bibliografie

1) F. FLORIS, Dossier: Giovani e preghiera: un obiettivo ed una proposta educativa, în «Note de pastorale giovanile», martie 1982.
2) ID., Dossier: Giovani e preghiera: strategie e interventi educativi, în «Note de pastorale giovanile», iunie 1982.
3) PADRE GASPARE, Il cammino della preghiera, LDC, Torino: corso per imparare a pregare costituito da 50 conversazioni di 10-15 minuti ciascuna.

joi, 18 noiembrie 2010

RENĂSCUŢI PENTRU O SPERANŢĂ VIE (1 Pt 1, 3-12)

Petru, apostol al lui Isus Cristos, către cei care trăiesc ca străini în diaspora: în Pont, Galaţia, Capadocia, Asia şi Bitinia, aleşi după preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului, pentru a asculta de Isus Cristos şi a fi stropiţi cu sângele lui, har vouă şi pace din belşug. Binecuvântat [să fie] Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, pentru mântuirea care este gata să fie manifestată în timpul de pe urmă. Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor. Această mântuire au căutat-o şi au cercetat-o profeţii care au profeţit despre harul pregătit pentru voi. Ei au cercetat când şi în ce vremuri avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, atunci când dădea mărturie de mai înainte despre suferinţele lui Cristos şi mărirea care avea să urmeze după ele. Acestora le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi au făcut ei acestea, care acum vă sunt vestite prin cei care v-au adus vestea cea bună prin Duhul Sfânt trimis din ceruri. Lucrurile acestea, chiar îngerii doresc să le privească.
Autorul începe după obiceiul formei epistolare antice, în care se obişnuia să se mulţumească divinităţii pentru starea de sănătate a celui care primeşte scrisoarea. Şi Paul începea la fel scrisorile sale (cf. 2 Cor 1, 3; Ef 1, 3-14). VT are şi el prezentă această formulă de binecuvântare (Gen 9, 26; Ps 67, 20). În vechea alianţă jertfa bine plăcută lui Dumnezeu era înainte de toate jertfa de laudă (ea precedă observarea poruncilor, oferirea de animale sau primiţia recoltelor, chiar şi rugăciunea de cerere). Şi Isus urmează această „prioritate” în viaţa sa, aşa cum ne spune episodul multiplicării pâinii (cf. Mc 6, 41): în acest context Isus se găseşte într-o situaţie în care ar fi instinctiv să se adreseze Tatălui înainte de toate pentru a cere (Părinte, aceştia m-au urmat, m-au ascultat, au pierdut o zi întreagă pentru mine, sunt fără hrană, dă-mi puterea de a înmulţi aceste pâini care sunt puţine pentru atâta lume). În schimb el pronunţă înainte de toate rugăciunea de binecuvântare. Viaţa creştinului începe cu o bine-cuvântare a lui Dumnezeu, cu rugăciunea de binecuvântare: opera lui Dumnezeu precedă tot timpul opera noastră şi, numai plecând de la opera lui Dumnezeu ia naştere un şir de daruri şi de gratuite care nu se mai sfârşeşte (verificăm şi contemplăm secvenţa verbelor în Mc 6, 41: după rugăciunea de binecuvântare pronunţată de Isus are loc frângerea pâinii şi împărţirea peştelui pentru ca toţi să poată mânca. Isus le dăruieşte discipolilor peştele care la rândul lor le oferă mulţimii. Dacă o operă, oricât de generoasă şi dezinteresată ar fi, îşi are începutul de la inteligenţa noastră, din puterile noastre, din voinţa noastră, din pasiunea noastră, din tinereţea noastră, din competenţa noastră, mai degrabă sau mai târziu va înceta să mai existe. Dacă însă începe cu bine-cuvântarea lui Dumnezeu care primul ne-a bine-cuvântat pe noi (Ef 1, 3), atunci este o sămânţă care va creşte tot mai mult, atunci ne vom îmbogăţi în faţa lui Dumnezeu; opera noastră devine o pregătire pentru o moştenire care nu se strică şi nu putrezeşte, o operă de iubire care nu va înceta niciodată să existe. Aş putea vinde toate bunurile mele, aş putea da trupul meu flăcărilor, dar dacă nu am dragoste nimic nu am (1 Cor 13, 3). Deseori, în slujirile pe care le-am întreprins sau în apostolatul căruia ne dedicăm ne simţim obosiţi, epuizaţi; câte iniţiative pastorale nu au fost începute şi apoi abandonate? Se întâmplă astfel numai datorită faptului că nu le-am proiectat bine? Numai pentru faptul că lumea nu a participat sau că este inconstantă? Numai pentru că lucrurile de făcut sunt multe şi noi suntem puţini? Câte opere au fost începute bine-cuvântându-l pe Dumnezeu? De cât timp nu mă opresc să-l bine-cuvântez pe Dumnezeu? Oare am cerut numai? I-am oferit numai lucruri de făcut? Bunurile, roadele nu vin din ceea ce fac eu, nu-şi au în mine originea lor, istoria lor nu a început cu mine, nu sunt chemat de Dumnezeu să fiu revoluţionarul asociaţiei, grupului, clasei mele, al parohiei mele, al Bisericii diecezane din care fac parte dar există o noutate care mă precedă şi care este înrădăcinată în „marea îndurare” a lui Dumnezeu, al cărui profet sunt eu (adevăratul discipol al Împărăţiei lui Dumnezeu ştie să scoată din tezaurul său lucruri vechi şi noi, spune Mt 13, 52. Sunt capabil să ascult tradiţia, istoria, ştiu să o re-vizitez ori de câte ori trebuie să încep ceva nou sau când vreau să înţeleg ceea ce până acum nu am înţeles? A bine-cuvânta înseamnă înainte de toate a ridica ochii spre cer – totdeauna, spune Mc 6, 41, a nu rămânea aplecaţi asupra persoanei proprii, asupra propriilor satisfacţii – Lc 12, 13-21 – sau asupra propriilor deziluzii, asupra propriilor falimente, a propriilor probleme, asupra păcatelor noastre, asupra proiectelor care nu s-au realizat în termenul stabilit, asupra problemelor timpului nostru. Documentul deja amintit al episcopilor italieni ne spune: „Proclamarea speranţei învierii are astăzi un particular semnificat pentru a da putere şi vigoare mărturiei. Într-un timp dominat de bunurile imediate şi aplecat pe fragment, creştinii nu se pot lăsa omologaţi de mentalitatea curentă, ci trebuie, în mod serios să se interogheze asupra puterii credinţei lor în Învierea lui Isus şi asupra speranţei pe care o poartă în inimile lor. A crede în cel Înviat înseamnă a spera că viaţa şi moartea, suferinţa şi chinurile, bolile şi catastrofele nu sunt ultimul cuvânt al istoriei, dar există o împlinire transcendentă pentru viaţa persoanelor şi pentru viitorul lumii”.

Acest text ne sugerează trei aspecte importante:

Nu vrea să spună: astăzi trebuie să plecăm de la zero pentru a comunica evanghelia într-o lume care se schimbă, pentru că presupune deja mărturia (experienţa părinţilor, a educatorilor, a preoţilor, etc.), dar ne amintesc că mărturia noastră actuală are nevoie să fie susţinută de Dumnezeu. Într-un alt document numit A comunica evanghelia într-o lume care se schimbă episcopii cereau ca să nu se mai adauge vieţii alte lucruri de făcut pe lângă cele care există deja, ci să se aducă în cuvânt de speranţă. Poate este lucrul cel mai urgent de care avem nevoie, dar este şi misiunea cea mai grea de realizat: „Nu este lucru uşor astăzi, speranţa. Nu ne ajută progresiva sa redimensionare: este umbrit dacă nu chiar dispărut total din cultura noastră orizontul escatologic, ideea că istoria are o direcţie, care este îndreptată spre o plinătate care trece dincolo de ea. Această eclipsă se observă uneori în înseşi asociaţiile bisericeşti, dacă este adevărat că greu se găseşte timp pentru a mai vorbi de realităţile ultime şi de viaţa cea veşnică. Există apoi tentaţia de a dilata timpul prezent, rupând spaţiu şi valoare din trecut, din tradiţie şi memorie. Uneori ne este teamă să ne oprim pentru a ne aminti, pentru a ne gândi la ceea ce am făcut şi trăit. Preferăm să facem multe lucruri şi să ne distrăm. Pierzând memoria trecutului nostru, a binefacerilor lui Dumnezeu din viaţa noastră, riscăm să ne pierdem identitatea noastră de oameni şi de creştini.

Mărturia noastră trebuie susţinută cu ascultarea, făcând memorie, gândind, proclamând speranţa învierii. Nu noi suntem începutul şi sfârşitul, alpha şi omega al acestei lumi ci este Cristos. Noi trebuie să vestim evanghelia sa şi nu a noastră. Trebuie să folosim raţiunea noastră iluminată de credinţă pentru a gândi cum astăzi este imposibil să întrupăm în lume exigenţa evanghelică, cum astăzi o existenţă devine mai frumoasă, mai bună, mai autentică şi mai dreaptă numai după ce a primit evanghelia în inima sa, cum astăzi este posibil să se trăiască în sfinţenie în orice situaţie de viaţă.

A proclama speranţa Învierii înseamnă a trece dincolo de imediat, chiar şi atunci când acest lucru poate deveni scandalos şi catastrofal. Deseori, în faţa catastrofelor şi a bolilor, rămânem blocaţi pentru că ne oprim la prezent; ne punem întrebări fără să trecem dincolo (adică spre viaţa veşnică şi spre înviere). A ne întreba este un act profund uman, dar motivul pentru care se întâmplă unele evenimente grave este şi va rămâne un mister pentru noi. Momentul întrebării devine astfel un moment de tăcere, de umilinţă, de ascultare şi de rugăciune. Rugăciunea ne invită să privim dincolo de orizontul nostru, în înălţimi.

Motivul binecuvântării şi aducerii de laudă lui Dumnezeu constă în faptul că El ne renaşte la credinţă. Autorul scrisorii, Petru reia imaginea naşterii. Naşterea este un nou început şi renaşterea este un alt început la fel de radical (Dumnezeu te face să reîncepi de la început, chemându-te, corectându-te, iertându-te… Mt 1, 16-20; Lc 19, 1-10). Această renaştere nu este ceva magic, nu este o transformare naturală a omului. Este cu siguranţă opera lui Dumnezeu, are loc cu ajutorul învierii lui Isus, dar cere totdeauna credinţă, liberă acceptare, perseverenţă în credinţă şi speranţă. Cu siguranţă, re-naşterea are un moment precis în timp, dar aceasta necesită o reconfirmare cotidiană. Şi pentru contextul precis, primii creştini vorbeau de re-naştere, mai ales pentru riturile de iniţiere. Astăzi, în jurul nostru, mai este nevoie de re-naştere? În Novo Millenio Ineunte, Papa Ioan Paul al II-lea amintea: „Nu este oare un "semn al timpurilor" faptul că se înregistrează astăzi în lume, în ciuda vastelor procese de secularizare, o exigenţă răspândită de spiritualitate, care se exprimă şi printr-o reînnoită nevoie de rugăciune? Alte religii, astăzi frecvent prezente în ţările cu tradiţie creştină oferă propriile răspunsuri la această necesitate, şi o fac uneori în moduri atrăgătoare. Noi, care avem harul de a crede în Cristos, revelatorul Tatălui şi Mântuitorul lumii, avem datoria de a arăta la ce profunzime poate duce relaţia cu el. Marea tradiţie mistică a Bisericii, în Orient ca şi în Occident, poate spune mult despre acest subiect. Ea arată cum rugăciunea poate progresa, ca un veritabil şi propriu dialog de iubire, până la a face persoana umană total posedată de Iubitul divin, vibrând la atingerea Duhului, filial abandonat în inima Tatălui. Atunci se face experienţa vie a promisiunii lui Cristos: "Cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de către Tatăl meu, şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui" (In 14,21). Este vorba despre un drum în totalitate susţinut de har, care cere mereu un puternic angajament spiritual şi cunoaşte chiar dureroase purificări ("noaptea neagră"), dar care conduce, sub diverse forme posibile, la bucuria profundă trăită de mistici ca "unire sponsală". Cum să uităm aici, printre atâtea mărturii luminoase, doctrina sfântului Ioan al Crucii şi a sfintei Tereza de Avila? Da, preaiubiţi fraţi şi surori, comunităţile noastre creştine trebuie să devină "şcoli" autentice de rugăciune, unde întâlnirea cu Cristos nu se exprimă numai în cererea de ajutor, dar şi în a-i aduce mulţumire, laudă, adoraţie, contemplare, ascultare, afecţiune arzătoare, până la o adevărată "nebunie" a inimii. O rugăciune profundă care totuşi nu îndepărtează de la angajamentul în istorie: deschizând inima la iubirea lui Dumnezeu, se deschide şi la iubirea fraţilor, devenind capabilă de a construi istoria după planul lui Dumnezeu” (n. 33).

Creştinii sunt renăscuţi pentru o speranţă vie. Un prim aspect al acestei expresii indică că viaţa nou primită în dar nu este o posesie garantată, ci o speranţă în căutare continuă. Viaţa nouă este o promisiune, o speranţă, şi nu am ajuns încă să o posedăm pe deplin. De ce această speranţă este vie? Ea nu este o vagă speranţă, o dorinţă fără perspective, dar este garantată şi sigură. Avem o speranţă moartă atunci când ceea ce sperăm nu se realizează şi nu se va realiza niciodată. Certitudinea acestei speranţe se bazează pe învierea lui Isus Cristos, pentru că vrea să spună că Dumnezeu Tatăl nu l-a abandonat pe Fiul în ghearele morţii (Fap 2, 31 ss). În acest sens, certitudinea speranţei este certitudinea moştenirii. Fii au drept la moştenire şi cel care este renăscut de Dumnezeu devine fiu al lui Dumnezeu (Gal 4, 7). În VT moştenirea era Ţara Promisă al cărui proprietar era Dumnezeu. În iudaismul târziu şi în 1 Pt moştenirea este mântuirea, viaţa veşnică, este harul şi binecuvântarea. Bunurile pământeşti sunt coruptibile, trecătoare, pot fi sustrase prin violenţă sau prin nedreptate, pot fi pierdute. Moştenirea fiilor lui Dumnezeu este păstrată în ceruri de către Dumnezeu. Moştenirea nu este un viitor incert, nereal, iluzoriu, dar deja prezentă şi care trebuie dorită. Dacă speranţa este prezentă în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, atunci numele speranţei creştine este Crucificatul Înviat. A vedea, a întâlni şi a vesti pe cel Înviat este datoria fiecărui martor creştin.

O speranţă deci vie: vie pentru că El, cel Înviat, trăieşte în mine chiar şi în momentele cele mai dificile ale vieţii şi nu mă lasă niciodată să încetez a privi înainte şi să visez cu El un „mâine”, un viitor. O speranţă vie pentru că cel Înviat care trăieşte în mine mă uneşte cu moartea sa şi mă face să mor şi eu acolo unde este „drept” să mor pentru a mă uni, în sfârşit cu învierea sa şi să-mi dăruiască moştenirea care nu se strică şi nu mi-o poate lua nimeni.

CATEHETI ADULTI SI ANIMATORI DE CATEHEZĂ (II)

Necesitatea de a avea
cateheţi laici


Pentru cateheză, ca şi pentru celelalte expresii ale misiunii profetice, este necesară prezenţa laicilor, pentru ca Biserica să crească cu ajutorul darului tuturor. Necesitatea de a avea cateheţi laici nu se naşte din dorinţa de a răspunde unor exigenţe pastorale urgente sau din lipsă de preoţi, ci dintr-o reflecţie pe care Biserica o face asupra sieşi, asupra propriei vieţi şi a misiunii sale. Cateheţii laici sunt necesari vieţii comunităţii, pentru că ea are nevoie de diferitele vocaţii, care să exprime voinţa de a răspunde fidel, în complexitatea misiunii profetice, necesităţii de speranţă în lumea de astăzi.

Necesitatea cateheţilor laici se observă şi mai clar dacă se consideră particularele probleme ale catehezei copiilor, tinerilor şi adulţilor din zilele noastre. Fiecare categorie are necesităţi proprii şi, în consecinţă, conţinutul şi metoda de catehizare trebuie adaptate astfel ca mesajul lui Cristos să ajungă direct în inima lor şi să-i conducă spre convertire. Catehetul nu poate fi rupt de contextul social, economic, cultural, politic şi religios în care trăieşte şi este chemat să-l vestească pe Cristos. Nu poate face abstracţie de mijloacele de comunicare în masă care au invadat lumea, dar trebuie să se folosească de ele cu toată inteligenţa. Cu toate acestea, munca de răspândire a mesajului lui Cristos pare, pentru mulţi şi deseori, o muncă sterilă, fără rezultate imediat şi, mai ales fără satisfacţii personale. Una din cauzele acestui eşec şi dezamăgire constă în faptul că, deseori, învăţătorul se consideră protagonistul principal al evanghelizării, în timp ce el este numai un simplu instrument în mâna lui Dumnezeu chemat şi trimis de Acesta să-l facă cunoscut oamenilor. Este necesar deci ca laicul catehet să conştientizeze izvorul vocaţiei sale.

Botezul reprezintă originea, fundamentul ministerului catehetului, ca de altfel a tuturor celorlalte ministere din Biserică. A recunoaşte acest dar şi responsabilitatea ce derivă din el pentru orice credincios, poate să ajute catehetul să stabilească corect propria obligaţie, făcând-o să izvorască dintr-un sens de profundă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, de entuziasmul de a-i aparţine, de bucuria de a-i putea da mărturie. Decizia de a deveni catehet sau animator de cateheză nu se poate fonda pe motivaţii contingente, ocazionale, dar din conştiinţa că, înrădăcinat în Cristos, credinciosul realizează viaţa sa punând în practică planul lui Dumnezeu, dând răspuns la chemarea lui Isus care îl vrea, din fiu, colaborator la misiunea profetică prin acest minister.

Iarăşi, sacramentul botezului îl introduce pe creştin în familia fiilor lui Dumnezeu şi îl solicită, deci, să ia parte în mod activ la viaţa şi creşterea Bisericii, să se simtă înrădăcinat în ea, implicat să o iubească şi să o slujească în acea mică porţiune a Bisericii care este comunitatea/şcoala sa. Misiunea catehetică necesită, deci, disponibilitate şi calificare; catehetul dă mărturie lui Dumnezeu prin cuvânt, pentru că i-a dat mărturie cu viaţa. El nu poate să gândească că-şi poate exercita ministerul comunicând o doctrină, şi acest lucru şi mai puţin în mijlocul copiilor şi al tinerilor. El, împreună cu alţi adulţi, este chemat să facă un itinerar de credinţă în propria viaţă; este chemat mai ales să vestească că Domnul nostru este prezent în istoria oamenilor şi acţionează în mijlocul lor.

Cateheza pentru copii şi tineri este înainte de toate căutare înţeleaptă a acelui Dumnezeu care se manifestă în ţesutul evenimentelor umane; este datorie să înţeleagă că istoria mântuirii continuă şi astăzi şi că cel credincios trebuie să-şi antreneze ochii sufletului pentru a-i recunoaşte semnele. În limbajul catehezei trebuie deci să răsune viaţa cotidiană, cu necazurile şi contradicţiile sale, cu bucuriile şi dorinţele omului.

Spiritualitatea catehetului laic

Pentru creşterea credinţei laicilor adulţi este fundamentală prezenţa cateheţilor laici; numai cu ajutorul lor Cuvântul lui Dumnezeu poate să răsune în mod original laic, şi poate să poarte în sine truda de a-l recunoaşte pe Dumnezeu în familie, şcoli, fabrici, viaţa politică, etc; poate să reflecte efortul şi încercarea de a întrupa exigenţele evanghelice în interiorul situaţiilor vieţii laicale. Aceasta nu face superfluă prezenţa preotului sau a celui consacrat, în grupul care face cateheză; mai mult încă, o califică prin darul specific pe care fiecare îl poartă în sine.

Ministerul catehetului trebuie să se bazeze pe o intensă viaţă spirituală, caracterizată de vocaţia laicală, pentru că ceea ce califică şi mai mult acţiunea este obligaţia de a face din cateheză o transparenţă a unui eveniment care se trăieşte în viaţa de toate zilele. Catehetul este, deci, înainte de toate, un discipol al Domnului; poate avea titlul de a „învăţa” şi de a-i educa pe alţii la credinţă, numai în măsura în care magisteriul său se naşte dintr-o experienţă de discipolat pe lângă Unicul Învăţător, care zilnic ascultă în credinţă, în tăcere, în rugăciune, în contemplaţie. Este necesar deci, ca el să înveţe să trăiască ca şi Cristos şi împreună cu Cristos, pentru a indica altora, în mod vital, diferitele feluri ce pot configura o existenţă de fii ai lui Dumnezeu în complexitatea lumii de astăzi.

Într-un anumit sens, orice catehet ar trebui să poată spune ceea ce apostolul Paul repeta deseori comunităţilor fondate de el: „Faceţi-vă imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos” (1 Cor 11, 1). Imitatori ai lui Cristos nu ca nişte oameni obosiţi care repetă necontenit, an de an, comportamente codificate şi tradiţii, dar ca interpreţi ai vieţii Lui şi a prezenţei sale în lume: pentru că, în mutatele condiţii istorice şi culturale se întrupează aceleaşi sentimente, aceleaşi atitudini, acelaşi stil de viaţă care a fost a lui Cristos, pentru ca credinţa în el să devină unicul criteriu de lectură a vieţii.

Acest lucru va fi posibil numai dacă catehetul este obişnuit să mediteze Cuvântul, dacă se lasă plăsmuit de acesta continuu în credinţă; dacă-l primeşte în ascultare; dacă-l face evident în caritate şi în roadele vieţii. O autentică spiritualitate a catehetului comportă centralitatea Cuvântului; ascultarea sa nu este aseptică, ruptă de viaţa de toate zilele, dar este profund înrădăcinat în el. Catehetul devine astfel un contemplativ în lume, care se face disponibil să-i ajute pe fraţii săi în întâlnirea lor cu Dumnezeu în cotidian. Astfel, şi la acest nivel de viaţă spirituală, are loc acea integrare dintre credinţă şi viaţă, integrare care nu se fondează nu atât pe principiul de coerenţă, ci îşi găseşte izvorul într-o profundă unitate existenţială care-şi are centrul şi axa sa în Cristos Isus, recunoscut, primit în ascultare, iubit şi mărturisit în orice situaţie a vieţii.

Note:
 
1) Cf. LG, nn. 7 şi 9.

2) RH, n. 19.
3) RdC, n. 12.
4) RdC, n. 183.
5) Cf. LG, 33.
6) Evangelii Nuntiandi, nr. 22.