luni, 20 decembrie 2010

Petru Crisologul, Predici, 148

Nașterea lui Cristos nu provine dintr-o necesitate, ci din puterea lui Dumnezeu... Este sacramentul iubirii lui care redă mântuirea oamenilor.
Cel care l-a făcut pe om să se nască dintr-un pământ feciorelnic, a făcut să se nască, prin propria naștere, un om dintr-un trup inviolat. Mâna care luase pământul pentru a ne plăsmui, a voit să ia ea însăși trupul pentru a ne reînnoi. Creatorul în creatură și Dumnezeu în trup: este o onoare pentru creatură fără să fie o dezonoare pentru Creator. Pentru ce, o, omule, ai puțină valoare în ochii tăi, în vreme ce ești atât de prețios în ochii lui Dumnezeu? De ce cauți din ce materie ai luat plăsmuit și nu cauți sensul existenței tale? Această mare locuință care este lumea vizibilă nu a fost oare construită pentru tine? Pentru tine lumina alungă întunericul ce te înconjoară, mărginește noaptea și măsoară ziua. Pentru tine cerul se iluminează de la lumina unui alt soare, lună și stele. Pentru tine pământul este îmbrăcat cu flori, cu păduri și fructe. Pentru tine a fost creată atât de frumoasă minunata varietate a ființelor din văzduh, din câmpii și din apă...
Dar Domnul vrea să înmulțească încă și mai mult gloria ta. Imprimă în tine imaginea Lui, pentru ca această imagine să facă vizibilă pe pământ prezența Creatorului invizibil; ți-a dat locul Lui în această lume pământească pentru ca marea împărăție a acestei lumi să nu fie lipsită de un reprezentant al Domnului... Și ceea ce Dumnezeu a creat în tine cu puterea Lui, a avut bunătatea să o asume în sine. A voi să se arate în mod real în om, în care, până în acel moment, apăruse numai în imagine. A dăruit omului să fie în realitate ceea ce înainte era numai prin asemănare...
Din acest motiv, Cristos a luat în sine copilăria și a acceptat să fie hrănit; s-a inserat în timp pentru a instaura singura vârstă perfectă, vârsta care rămâne și pe care el însuși a făcut-o. Poartă omul pentru ca omul să nu mai poată cădea; cel pe care El îl crease terestru, acum îl face să devină ceresc. Celui care era însuflețit cu un suflet omenesc, îi dăruiește viața Duhului lui Dumnezeu; îl transportă cu totul în Dumnezeu până la punctul că nu mai rămâne nimic în el din tot ce era păcat, moarte, durere, suferință, din tot ceea ce era pur pământesc, în virtutea meritelor Domnului nostru Isus Cristos care fiind Dumnezeu, viețuiește și domnește cu Tatăl în unire cu Duhul Sfânt, acum și totdeauna și în vecii vecilor. Amin.

Maxim Mărturisitorul, Capitole teologice, 1,8-13

Cuvântul lui Dumnezeu s-a manifestat în trup odată pentru totdeauna. Dar, în cei care doresc, El vrea să renască continuu în duh, pentru că El iubește oamenii. Astfel, devine din nou copil și se formează în acești oameni odată cu progresul lor în virtute. Cuvântul se manifestă în măsura în care știe că poate fi primit de cel care-l primește: nu limitează manifestarea gloriei lui din gelozie, ci măsoară intensitatea darului lui după dorința celui ce dorește să-L vadă. Cuvântul lui Dumnezeu se manifestă totdeauna, după dispozițiile celui care-l primește: totuși, datorită imensității misterului, El rămâne invizibil pentru toți. Din acest motiv Apostolul, pătrunzând cu acuitate puterea misterului, spune: Isus Cristos este același, ieri, astăzi și în veacuri (Ev 13, 8): el demonstra astfel că a înțeles bine perena noutate a misterului și intuia că inteligența nu va putea niciodată să o posede ca pe un lucru învechit.
Cristos Dumnezeu se naște în timp și se face om asumând un trup omenesc dotat cu suflet inteligent: se naște în timp, El care a făcut să existe toate din nimic... Și iată că într-o zi strălucește din Orient o stea și îi conduce pe magi la locul întrupării Cuvântului. O realitate creată indica astfel în mod mistic pe cel care se află dincolo de orice percepție sensibilă, cel care depășește cuvintele legii și ale profeților, cel care conduce neamurile spre strălucitoarea lumină a cunoașterii.
Într-adevăr, cuvântul legi și al profeților conduce la cunoașterea Cuvântului întrupat, ca o stea care, înțeles cu devoțiune, îi conduce pe cei chemați de puterea harului, adică pe cei aleși după planul lui Dumnezeu (Rom 8, 28).
Astfel, Dumnezeu se face în totalitate om și, asumându-l pe acesta, nu refuză nimic din ceea ce este propriu naturii umane, în afara păcatului, care, pe de altă parte, nu aparține părții lui esențiale... Dumnezeu face din sine însuși remediul naturii umane și îl reconduce - prin divinitatea pe care o așază în el - la intensitatea harului ce îi fusese dat dintr-u început. Șarpele a pus veninul răutății lui în pomul cunoașterii și a determinat astfel ruina neamului omenesc, care îi va gusta roadele; la fel, atunci când cel Rău a voit să devore trupul Domnului, prin puterea divinității care era în El, la rândul lui și-a găsit ruina.
O, imens mister al întrupării lui Dumnezeu! O, veșnic mister!... Cum poate Cuvântul să fie în mod substanțial în trup ca persoană și, în același timp - totdeauna ca persoană și în mod substanțial - să fie cu totul în Tatăl? Cum poate Cuvântul să fie într-o vreme cu adevărat Dumnezeu prin natură și să se facă, prin natură, cu adevărat om? Și toate acestea fără a refuza absolut nici natura divină, după care este Dumnezeu, nici natura noastră, după care s-a făcut om? Numai credința poate să îmbrățișeze aceste mistere, credința care este fundamentul a tot cee ce depășește ceea ce putem înțelege și a tot ceea ce putem pronunța.

RUGĂCIUNEA ÎN ISTORIE

Poate să supere sau să indispună pe unii, dar de fiecare dată când izbucnește un război, succesorul lui Petru, papa, invită la rugăciune cu insistență pentru ca să se deschidă căile păcii, ale dialogului și, deci, ale reconcilierii; episcopi și păstori ai altor confesiuni invită și ei la rugăciune; creștini de toate vârstele, bărbați și femei din toate colțurile lumii se adresează Dumnezeului lor, Tatăl tuturor, printr-o suferită implorare. Rit inutil? Refugiu tranchilizant pentru conștiință? Nu, tocmai rugăciunea este elocința credinței lor: dacă nu ar fi rugăciunea – această îndreptare spre Dumnezeu cu apelativul tu – nu ar exista nici credința, care înseamnă încredere a pusă în Dumnezeu, adeziune față de Domnul cel viu. Pentru creștin este tocmai rugăciunea acțiunea prin excelență, opera de îndeplinit, practica, acțiunea eficace în istorie. Atunci când se trăiesc ceasuri de război, fiecare măsoară înainte de toate neputința, incapacitatea să înțeleagă cu claritate motivele înseși ale unui conflict. Dar tocmai măsurând propria neputință creștinul se adresează Domnului: nu pentru a invoca soluții magice, nu pentru a se simți sustras angajării și responsabilității, nu pentru a fi scutit de istorie, ci pentru că credința lui în Domnul istoriei îl poartă să mijlocească.
Acum, a mijloci înseamnă a face un pas între, a se mișca între două realități, a introduce într-o situație negativă elemente capabile să o schimbe: înseamnă a deveni solidari cu cel care se află în nevoie, dând din interior ajutorul posibil, înseamnă mai ales a face voința Domnului care este totdeauna voință de iertare, de pace, de viață plină. Isus a spus: Dacă voi, care sunteți răi, știți să dați lucruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru ceresc va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer! (Lc 11, 13). Iată lucru bun pe care creștinii îl cer în rugăciune: Duhul Sfânt acționează în inimile și mințile oamenilor și trimite gânduri și proiecte de pace. Iată ce anume creștinii sunt siguri că obțin, pentru că Isus a promis… Atunci această rugăciune devine eficace în istorie, o rugăciune capabilă să adune urletele victimelor, strigătele care invocă dreptate. Această rugăciune se face vocea întregului sânge vărsat, de la cel al lui Abel cel drept până la cel al săracilor, al kosovarilor fără apărare, albanezi sau sârbi, victimele unei violențe și al unui război decis de alții pe spatele lor, un război din care nu pot ieși învingători ci numai învinși: bărbați și femei desfigurați pentru câteva generații de brutalitatea violenței ființei umane asupra omului.

Rugăciunea este o componentă esențială a istoriei pentru că strigătul săracilor și al victimelor care urcă la Dumnezeu cerând dreptate și pace nu se pierde, așa cum a spus Isus: Dumnezeu nu va face oare dreptate celor aleși ai săi care strigă la el zi și noapte? (Lc 18, 7). Cine crede că rugăciunea este o evaziune din istorie, o reducere la preț scăzut, demonstrează că nu cunoaște așteptarea, speranța și trăiește succesiunea evenimentelor ca un veșnic continuum în care domnește fatalismul și lectura cinică a realității. Atunci când succesorul lui Petru cere Bisericii să se roage, îi cere să fie coerentă ca niciodată cu propria-i credință, să stea în istorie cu armele ce îi sunt proprii, armele mântuitoare ale mijlocirii, îi cere să stea în lume fără a fi lumească, să asume un comportament inspirat din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cum spune Psalmistul: Ascult Cuvântul Domnului. Dumnezeu vorbește despre pace poporului său, credincioșilor săi, pentru ca să nu se reîntoarcă la nebunia lor (Ps 85, 9).

Fără rugăciune, există numai o vagă apartenență la creștinism, nu există credință autentică ci numai ideologie, nu există speranță ci numai autosuficiență, nu există caritate ci numai frenezia protagonismului filantropic. Da, și atunci când aparențele par să afirme contrariul, rugăciunea – dialog cu Dumnezeul care mântuiește – va salva lumea.
ENZO BIANCHI
Le parole della spiritualità
Rizzoli, 1999 pp.121-123
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian