Dacă căpitanul este la bord, de cine aș mai putea să mă tem?

Un bătrân marinar se pregătea să plece în ultima lui călătorie. Prin

harul lui Dumnezeu murea în patul său, fără a se plânge, ca un om obișnuit cu lupta. Dimineața primise Sf. Maslu; spre seară preotul s-a întors să-l viziteze pe bravul navigator și l-a găsit calm și resemnat. L-a întrebat:

- Dragul meu, ești pregătit pentru a-ți începe ultima mare călătorie?

-       Pregătit din toate punctele de vedere, părinte.

-       Și nu îți este frică de nimic?

-       Eu? De ce să-mi fie frică?

-        

-   Și, arătând pieptul în care dis de dimineață intrase Isus, muribundul adăugă liniștit:

-       Dacă căpitanul este la bord, de cine aș mai putea să mă tem?

Eu știu totul

Într-una din zile niște domni se prezentară la un spital de nebuni,

pentru a face o vizită. În acel moment portarul nu era prin preajmă. În schimb, un tânăr care se plimba prin curte se oferi cu mare plăcere să-i însoțească pe domni. La început îi duse în grădină și, cum se întâlneau cu vreun nebun, acesta le explica vizitatorilor ideea fixă pe care fiecare din bolnavi o avea despre sine.

-      Priviți la acela: el crede că este împăratul Japoniei… Celălalt crede că a murit de ceva vreme…, Ăstălalt crede că este o moară. Dar cel mai nebun este ăla din colț, care se crede Fiul lui Dumnezeu. Evident, eu știu foarte bine cine este, deoarece dacă ar fi Fiul lui Dumnezeu eu ar trebui să știu, pentru că eu sunt Tatăl ceresc!

E inutil să spunem cum au rămas acei vizitatori, și cum s-au grăbit să iasă cât mai repede de acolo…

Acel nefericit cunoștea foarte bine bolile tuturor celorlalți, dar nu era capabil să-și dea seama de propria boală. Așa se întâmplă cu mulți care, deși nu sunt defel nebuni, se preocupă de greșelile și defectele aproapelui, dar nu se preocupă del propriile defecte. (Spirago, op. cit., 685).

Daruri visate și ținute

Celebrul violonist Grunfeld era faimos

pentru avariția lui. Într-una din dimineți, o camerieră îi spuse cu malițiozitate: „Domnul meu, știți că  noaptea trecută am visat că mi-ați dăruit zece mărci, spunându-mi să-mi cumpăr o pălărie în amintirea dumneavoastră?-Zece mărci sunt cam mulți – răspunse cu calm artistul. Dar fie și așa, de-acum nu contează. Puteți să-i păstrați liniștită.

Și diavolul se roagă și face mari pocăințe. Și totuși...

Mănăstirea benedictină din Port-Royal era faimoasă în întreaga

Franță. Dar atunci când, în secolul al XVII-lea acele maici, în loc să cultive viața interioară în ambientul umil voit de Sf. Scolastica au început să facă pe teoloagele, disputând și tipărind broșuri în care susțineau teoriile janseniste, mănăstirea a decăzut și a produs un mare rău Bisericii și sufletelor, până la a deveni capul răutăților în revolta față de Bula Unigenitus al Papei Clement al XI-lea.

Ceea ce este și mai ciudat în această întâmplare, este că surorile nu încetaseră niciodată să se roage și să facă pocăințe aspre. Un scriitor le defini bine, într-o frază rămasă faimoasă: „Erau feciorelnice ca îngerii, și superbe ca diavolii…”.