vineri, 2 martie 2012

Incredulitatea ca idolatrie (II)

În distanța care-l separă de Dumnezeu și care îi apare intolerabil, omul cedează tentației proximității și își fabrică idolul lui Dumnezeu. Idolul este un dumnezeu absent, un zeu lipsit de Dumnezeu, un dumnezeu la dispoziția mâinilor și a gurii, iar idolatria este totdeauna o substituire a Dumnezeului Altul și Adevărat cu zeul facil și care oferă siguranțe.
            Făcându-și un vițel de aur la poalele Sinaiului, evreii nu voiau nici măcar să-l schimbe pe Dumnezeu, ci să umple cu o imagine vicară (înlocuitoare) imposibilitatea Lui de a fi reprezentat: aceasta este idolatria credincioșilor de ieri și de azi, astfel că Dumnezeul creștinilor poate fi înlocuit cu un idol, chiar dacă aceștia continuă să-l cheme pe nume și să se mândrească că-i aparțin lui Dumnezeu. Experiența religioasă nu este automat experiență de credință, iar multiplicarea gesturilor rituale sau de agregații în numele lui Dumnezeu nu sunt în mod necesar indicii de credință. credinciosul poate crea idoli ca și cel care nu crede, și să-i simtă chiar mai sacri decât cel care nu crede, și aici se află incredulitatea ca lipsă de adeziune, ca neîncredere în Dumnezeul său cel viu și adevărat.

            Atunci când Numele sau imaginea lui Dumnezeu sunt folosite în zadar, sau chiar sunt manipulate și pervertite, atunci când instituția este sustrasă primatului Duhului Sfânt, atunci când legea este dezlegată de îndurare, atunci când divinizează opera mâinilor omului, atunci când Dumnezeul vieții devine complicele oprimării și al violenței, în toate aceste cazuri și altele asemenea nu este prezent Dumnezeu, pentru că El este în altă parte… Nu exista adeziune la Domnul cel viu în acei creștini care au incendiat sinagoga din Calinic (Ambroziu), nici în acei creștini care au masacrat populațiile indios, nici în cei care azi, și în numele confesiunii și poate chiar în numele lui Dumnezeu, masacrează alți oameni. Și din aceste câteva cazuri apare cum problema fundamentală nu este existența lui Dumnezeu, dar prezența lui, și cum discriminanta nu este atât față de ateism cât față de idolatrie. În realitate, creștinilor nu le este cerută afirmarea existenței lui Dumnezeu, ci să răspundă la întrebarea: „Unde este Dumnezeu”, „Cum este Dumnezeu?”, „Cu cine stă Dumnezeu?”, și la întrebarea pe care Teofil din Antiohia o punea creștinilor: „Arată-mi omul tău iar eu ți-l voi arăta pe Dumnezeul tău”.

            În evanghelia după Ioan nu se ignoră cu siguranță incredulitatea păgânilor, și totuși, credința și incredulitatea sunt denunțate ca fiind prezente una lângă cealaltă în inima credincioșilor: după această evanghelie există adevărați necredincioși printre credincioși, și din acest motiv se înregistrează opoziția dintre oamenii religioși și Isus. Iar ceea ce s-a întâmplat în timpul lui Isus amenință și prezentul Bisericii[1]. Adevărații necredincioși se află printre cei care își spun credincioși, între cei ce pretind că-l slujesc pe Dumnezeu, dar, în realitate, sunt preda unei philautía care îi conduce să prefere gloria ce vine de la oameni în locul gloriei lui Dumnezeu (cf. In 5, 44; 12, 43). Incredulitatea acestor credincioși este orbire și surditate  și posedă o dinamică precisă: de la adeziune la refuzul de a crede, de la refuzul de a crede la ostilitatea față de Dumnezeu, cu care au pervertit relația lor.

            Sklerokardía, duritatea inimii care conduce la incredulitate se naște totdeauna dintr-un raport cu Cuvântul lui Dumnezeu simțit ca fiind dur: „este dur/greu acest cuvânt, cine poate să-l înțeleagă” (In 6, 60), ca scandalos. Este scandalul care vine de la Dumnezeu atunci când el surprinde, atunci când El contrazice așteptările omului, chiar și ale celui religios, atunci când Dumnezeu este Dumnezeu, este Kyrios, și nu un simulacru sau o marionetă de Dumnezeu la dispoziția noastră!

            Din păcate, despre Dumnezeul nostru se poate vorbi și fără să fie ascultat și fără să i se spună Tu și, din păcate, se poate avea iluzia unei experiențe de Dumnezeu numai vorbind despre El (fără să se vorbească cu El), mai ales astăzi când exhibiția, vorbirea, reprezentarea, sunt formele limbajului cele mai experiate și preferate în comparație cu elocvența tăcerii sau cu trăirea autentică perseverând în quaerere Deum.

            Da, evanghelia ne cere nouă tuturor credincioșilor să ne interogăm asupra incredulității noastre, asupra credinciosului care se află în noi și care aderă progresiv la adevăr, și asupra incredulului care în noi refuză lumina, pentru că este idolatrie. Isus ne-a avertizat: „Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri. Mulţi vor spune în ziua aceea: «Doamne! Doamne! Nu am profetizat în numele tău, nu am alungat diavoli în numele tău şi nu am făcut atâtea minuni în numele tău?» Atunci le voi declara: «Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea!»” (Mt 7, 21-23).


[1] Vezi criticile aduse de unii oameni ai Bisericii învățăturii Papei Benedict; vezi unele aspecte morale, bioetice, dogmatice, criticate de aceeași oameni ai Bisericii, care, nu în toate cazurile, prezintă semne evidente de necredință, dacă nu chiar de influențe diabolice.

NECREDINȚA CREDINCIOSULUI ȘI TĂCEREA LUI DUMNEZEU (I)

Moise a strigat numele acelui loc:
Massa și Meriba (adică Încercare și Ceartă)
De aceea s-a pus locului aceluia numele:
Masa şi Meriba, pentru că acolo cârtiseră fiii lui Israel
şi pentru că ispitiseră pe Domnul, zicând: "Este, oare,
Domnul în mijlocul nostru sau nu?" (Ex 17, 7)

Această întrebare legată pentru totdeauna de Încercare și Ceartă, ispită, nu este întrebare a necredinciosului, al celui care nu crede, al celui care nu mărturisește un singur Dumnezeu și Domn, al ateului, ci al martorului marii lucrări a lui Dumnezeu, adică eliberarea din casa sclaviei, martorul ieșirii din Egipt, cel care crede în Dumnezeul go’el, eliberator. Este o întrebare care, în contextul exodului apare ca o ispită față de Dumnezeu, o gravă contradicție față de darul eliberării și, deci, o contradicție față de însuși Dumnezeu, până la punctul că textul este aproape constrâns să continue cu ajutorul cuvintelor: „Atunci au venit Amaleciţii să se bată cu Israeliţii la Rafidim” (Ex 17, 8). Din acest motiv, creștinul își începe ziua făcând memorie evenimentului de la Massa și Meriba, rugându-se cu Psalmul 95: „O, de ați asculta astăzi glasul lui: Nu vă împietriți inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiu” (Ps 94 [95], 8), deci, primind avertismentul de a priveghea împotriva posibilei incredulități care îl face să spună din profunzimea inimii lui: „Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?” (Ex 17, 7).  

Și totuși, această întrebare uneori dormitează, alteori țâșnește din inima credinciosului, până la a deveni strigăt, invocație sau înjurătură (cine știe?).

Cel care scrie aceste pagini este un creștin și un călugăr preot, sau mai bine spus, unul care s-a simțit și se simte căutat și chemat de Domnul Isus Cristos, și cu ajutorul Lui s-a simțit iubit de Dumnezeu, unul care-și propune să răspundă acestei har prevenitor, trăind în mod radical și coerent evanghelia după tradiția franciscană, fără scutiri sau separări, dar în legătură efectivă cu Biserica. Cu toate acestea, și tocmai plecând de la acestea, de la viața mea creștină de fiecare zi, voi încerca în această conferință să gânguresc o mărturie imperfectă, nu asupra credinței, ci asupra necredinței, asupra necredinței credinciosului, a creștinului. Numai plecând de la această mărturie voi putea încerca să fac acea precizare cu privire la experiența de Dumnezeu, și despre ceea ce apare uneori a fi tăcerea lui Dumnezeu.

Nu aș vrea să rănesc pe nimeni și nici măcar să scandalizez pe niciunul, dar aș vrea să spun că necredința este un fapt, este o realitate de luat în serios, pentru că există oameni care spun că sunt și se simt necredincioși, și, de aceea, este o epifanie pentru credincioși, este, paradoxal, o ocazie de binecuvântare[1].

Necredința, ateismul, agnosticismul – din păcate toate locuțiuni negative care indică numai negarea unei poziții, cea a credinței –, tocmai pentru că sunt fapte, realități, mă învață că afirmarea lui Dumnezeu nu este urgentă și, dacă eu nu sunt constrâns la a crede, atunci credința mea este un act de libertate, nu este ceva impus. Dar dacă există din aceia care nu cred, există și un necredincios în mine, iar eu sunt obligat să mărturisesc că credința și necredința locuiesc în mine și mă inundă, că frontiera trece prin mine. S-a spus în acest sens, în mod paradoxal, că cel credincios este un ateu care se ignoră…

Distincția dintre credincioși și necredincioși ca linie de separare între oameni este, uneori – trebuie să o spunem – foarte comodă, pentru că alungă din cel credincios problema incredulității care îl inundă și care sălășluiește în el. este dificil de recunoscut că multe din întrebările ateului, ale celui ce nu crede, nu sunt străine inimii credinciosului; este dificil de acceptat că ateismul, necredința, se află în inima credinței așa cum negația se află în inima afirmației. Probabil multe reacții de intoleranță a credincioșilor se datorează tocmai refuzului unei tensiuni interioare, sunt încercări de a dezamorsa confruntarea amenințătoare care îl locuiesc. Din incredulitate credinciosul ar trebui să învețe să nu fie nici arogant, nici fanatic, ar trebui să știe să accepte enigma ca o dimensiune care face parte din el, să accepte rana arzândă care se află în el, și slăbiciunea și fragilitatea lui care nu sunt în nici un caz o rușine.

Credința și căutarea nu se exclud reciproc, și cine poate spune că credința implică excluderea definitivă a oricărui interogativ în privința credinței înseși? Incertitudinea, îndoiala, pot să conviețuiască cu credința, iar credinciosul este invitat astfel să se interogheze asupra părții de incredulitate pe care o descoperă în sine, acceptând astfel o mare solidaritate cu cei care nu cred și cu ateii. Aici oamenii sunt cu adevărat rude foarte apropiate! Creștinul se află totdeauna pe drum, este unul pe cale (astfel sunt numiți creștinii în Fapte 9, 2), dar cu prea mare ingenuitate crede că a purces succesiv prin etapele incredulității, apoi ale convertirii și, în sfârșit, poate să se așeze în etapa căutării perfecțiunii. În realitate, aceste linii de forțe diferite se intersectează și, din acest motiv, creștinul ar trebui să se simtă totdeauna în stare de convertire, totdeauna nevoiaș de a se reîntoarce și de a reîncepe.

Ascultând Scripturile, mi se pare că pot identifica trei tipuri de incredulitate ale credinciosului: incredulitatea ca idolatrie, incredulitatea ca puțină credință, și incredulitatea ca întuneric[2].


[1] Auzim deseori spunându-se: Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt ateu; Mai bine un ateu credincios, decât un credincios ateu; L-am căutat pe Dumnezeu toată viața, dar am făcut în așa fel să nu-l găsesc; etc.
[2] Este interesantă invocația pe care Sf. Grigore Palama o îndrepta spre Dumnezeu la începutul vieții lui monahale: Doamne, luminează întunericul din mine.