A fost odată ca niciodată o mieluță neagră, atât de neagră încât era diferită de toate celelalte mieluțe din lumea asta. Știm, mieluțele, în marea lor majoritate sunt albe; ea, în schimb, era neagră, mai neagră decât smoala. Atunci când păștea pe imașuri toate celelalte mieluțe și animale o luau în râs, pentru că într-o turmă de mieluțe albe, ea era ca un punct de cerneală neagră pe un cearșaf alb. „Ia uite ce mieluță neagră! Ce animal original; cine se crede mieluța asta?”
Chiar și celelalte mieluțe urlau în spatele ei: „mieluță eșuată, tu nu știi că mieluțele trebuie să fie toate la fel, toate să aibă lâna albă?”.
Mieluța neagră nu mai putea de supărare și de nervi, pentru că acele insulte erau ca niște pietre aruncate în capul ei, și nu reușea să le digere. Într-una din zile decise să abandoneze acea turmă și să plece sus în munți, să stea singură. Acolo cel puțin ar fi putut paște în pace, și să se bucure în liniște la umbra ștejarilor.
Dar nici acolo nu-și găsi pacea.
„Ce viață e asta?, totdeauna singură?, își spunea după ce soarele apunea, și noaptea neagră o învăluia cu mantia ei înstelată. Într-una din seri, cu ochii și boticul ud de lacrimi, în timp ce rătăcea prin acel munte, văzu un grajd iluminat de o lumină care abia mai pâlpâia.
„Voi dormi acolo”, își spuse, și începu să alerge într-acolo. Alerga ca și cum ceva ar fi atras-o.
„Cine ești?, o întrebă voce abia ce intrase. „Sunt o mieluță neagră, pe care nimeni nu o vrea! Fiind totdeauna insultată de celelalte tovarășe mieluțe albe, am fost dată afară din mijlocul lor și constrânsă să abandonez turma.
„Același lucru ni s-a întâmplat și nouă. Nici pentru noi nu s-a găsit vreun loc în casele semenilor noștri, mieluțele albe, noi fiind tratate ca și tine, negre. Așa că ne-am ascuns aici, eu, Iosif, împreună cu soția mea, Maria. Și chiar puțin mai înainte ni s-a născut un prunc. Iată-l! Ia-l în brațele tale”.
Mieluța neagră era plină de bucurie, pentru că era prima care îl putea vedea pe pruncul Isus.
„I-o fi frig, spuse mieluța neagră! Mă lăsați să mă apropii de el, ca să-l încălzesc cu lâna mea?
Maria și Iosif îi răspunseră cu un zâmbet. Mieluța se apropie, se ghemui în fața copilului și îl mângâie cu lână ei pufoasă..., și neagră.
Pruncușorul se trezi, deschise larg ochișorii și îi susură la ureche: „Pentru aceasta am venit în lume, pentru oile negre și rătăcite!”.
Plină de bucurie, mieluța începu să behăie fericită.
Iar din Cer îngerii tresăltară în cânt de laudă, auzindu-se peste tot: Mărire în Cer lui Dumnezeu, și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință...”
Traducere, completare și adaptare: Pr. Damian Pătrașcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial