100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/39

Care sunt caracteristicile Bisericii luterane?

Bisericile luterane fac referință la Martin Luther (1483-1546), călugăr augustinian și doctor în teologie la Wittenberg.

Cărțile confesionale

Credința Bisericilor luterane se bazează pe acele texte „care, împreună cu profesiunile de credință ale Bisericii antice: Crezul apostolic, niceno-constantinopolitan și atanazian, au intrat să facă parte, în anul 1580, din așa numita Carte a Concordiei (Liber Concordiae)”. Este vorba de colecția oficială a cărților recunoscute de Biserica luterană, care a fost publicată în a 50-a aniversare a proclamării Confesiunii Augustană (25 iunie 1530). Din Liber Concordiae fac parte următoarele texte:

- Confesiunii Augustană (Confessio Augustana, presc. CA), al cărei autor principal a fost Filip Melanton, colaboratorul cel mai apropiat al lui Martin Luther.

- Apologia Confesiunii Augustane (Apologia Confessionis Augustanae), care apără CA de atacurile Criticii. Aceasta din urmă a apărut grație inițiativei împăratului ca răspuns din partea catolică la doctrina reformatoare conținută în CA. Textul, sub formă de apologie, a fost elaborat de Melanton și a fost publicat în formă lărgită în anul 1531.

-   Articolele de la Smalcalda. Autorul este Martin Luther, care le-a redactat la cererea electorului Saxoniei Johann Friedrich (1532-1547), formulând articolele principale ale credinței evanghelice. Articolele au obținut rangul de text oficial al credinței luterane în anul 1544.

- Tratatul asupra autorității și asupra primatului papei (De potestate et primatu papae tractatus). Acest text a apărut în anul 1537 în timpul Ligii de la Smalcalda. Autorul tratatului este Filip Melanton. Deoarece în CA din 1530 nu a fost tratat argumentul papal, pentru a nu irita împăratul, Tratatul  a fost adăugat la CA sub formă de alegat. A devenit imediat unul din textele oficiale ale credinței luterane.

-   Micul catehism. A fost publicat sub formă de volum în anul 1529. Autorul este Martin Luther. Are un caracter pastoral și nu este polemic.

-  Marele catehism. Conține ciclul, reelaborat, al predicilor lui Luther, ținute la Wittenberg în anul 1528. A fost tipărit în anul 1529 ca Deutscher Katechismus. „Trebuia să folosească preoților și predicatorilor ca manual pentru educarea copiilor și al adulților în parohii”.

-  Formula de la Concordia (Formula Concordiae). Scrisă în anul 1577, a refăcut unitatea în luteranism, condamnând pozițiile extremiste ale așa numiților gnesioluterani (adevărații luterani) și ale filipiștilor (discipolii lui Filip Melanton). Titlul ei complet suna astfel: Aprofundată, veritieră, credincioasă și definitivă repetare și explicare a unor articole ale Confesiunii Augustane.

Numai două din aceste scrieri sunt recunoscute de Bisericile luterane din întreaga lume: Confesiunea Augustană și Micul Catehism al lui Luther.

Profilul doctrinar

Ca unic fundament al credinței Luther recunoștea Sf. Scriptură (sola Scriptura), punând la îndoială prin aceasta valoarea tradiției. El învăța că mântuirea se obține numai cu ajutorul credinței (sola fide) și nu cu ajutorul operelor. Mântuirea este opera lui Isus Cristos (solus Christus). Scrierile confesionale subliniază aspectul spiritual al Bisericii, care este prezentă în orice loc unde este vestită cu fidelitate și puritate evanghelia lui Isus Cristos, iar sacramentele sunt administrate ținând cont de voința lui Dumnezeu. Unitatea Bisericii, al cărui cap invizibil este Isus Cristos, are o natură spirituală. Și din acest motiv, după părerea lui Luther, Biserica nu are nevoie de un cap vizibil. Biserica luterană recunoaște principiul preoției universale a tuturor credincioșilor, fondat pe o neîncetată ofertă a propriei vieți în slujba lui Isus Cristos.

Religioșii, bărbați și femei, sunt chemați de Biserică să slujească Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este în vigoare pentru ei obligația celibatului. Biserica luterană recunoaște două sacramente: botezul și Cina Domnului: „Este adevăratul trup și adevăratul sânge al Domnului Isus Cristos, pe care el însuși le-a dat nouă creștinilor, pentru ca să fie mâncat și băut sub speciile pâinii și ale vinului” învață Luther în Micul Catehism. În sacramentul Sf. Împărtășanii credinciosul obține iertarea păcatelor, viața și mântuirea.

Teologia luterană recunoaște numai paradisul și infernul, în vreme ce nu se exprimă asupra Purgatorului.

După datele din 1992, există în lume circa 58,3 milioane de credincioși ale Bisericii luterane. În timpul Adunării Generale de la Lund (Suedia) s-a constituit Federația Luterană mondială. Obiectivul ei este cea de a realiza o colaborare mai strânsă între Biserici, în sfera teologiei și a asistenței mutuale.

În timpul celei de-a VI-a Adunări Generale a Federației Luterane mondiale, ținută la Dar-es-Salaam (1977), luteranii au propus propria concepție despre unitatea în diversitate, care constă în căutarea unității fără a renunța în mod necesar la propria tradiție confesională și la identitate.

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/38

Care sunt caracteristicile Bisericii metodiste?

Fondatorii și principali ghizi ai renașterii metodiste au fost doi religioși anglicani: John Wesley (1703-1791) și fratele său, Charles (1707-1788). În anul 1729 au fondat la Oxford un cerc biblic ai cărui membri, datorită stilului lor de viață riguros, metodic și disciplinat au fost numiți, cu dispreț, metodiști. Frații Wesley au recunoscut că numele care trebuia să-i pună în ridicol în realitate era pentru ei un motiv de mândrie, și ei înșiși au început să se numească astfel.

Intenția fraților Wesley nu era acela de a introduce modificări doctrinale în anglicanism, nici, cu atât mai puțin, să creeze o nouă comunitate eclezială, ci să aprofundeze religiozitatea.

În anul 1735 John Wesley a plecat spre America de Nord cu intenția de a deschide o activitate misionară printre triburile indiene. Aici a întâlnit pe frații moravi, o comunitate creștină pietistă. După insuccesul misiunii sale, s-a reîntors în Anglia unde a mai rămas legat de mișcarea pietistă. În data de 24 mai 1738m participând la Londra la o întâlnire a fraților moravi, în timpul lecturii introducerii lui Martin Luther la Scrisoarea către Romani, Wesley a trăit o transformare interioară profundă, aproape o convertire, pe care mai târziu a numit-o „o ciudată încălzire a inimii”. Această expresie a intrat pentru totdeauna în vcabularul metodist. Puțin mai târziu, Wesley a rostit o predică programatică în care a făcut referință la convertirea lui interioară. De aici a început predicarea lui itinerantă, al cărei scop era reînnoirea spiritului anglicanismului. Deoarece Biserica Anglicană nu vedea necesitatea unei asemenea reînnoiri, succesorii lui Wesley, după moartea lui, s-au simțit obligați să organizeze o nouă Biserică. Prima astfel de biserică a fost cea episcopală metodistă, fondată în secolul al XVIII-lea în America de Nord.

Învățătura biblică a Bisericii metodiste este sintetizată în următoarele texte: 44 predici ale lui John Wesley; Note pentru înțelegerea Noului Testament; 24 articole de Credință (care este versiunea redusă a celor 39 de Articole ale Bisericii Anglicane.

Profilul doctrinar

Metodiștii cred în Dumnezeul trinitar, căruia singur trebuie să i se dea mărire. Din acest motiv, toate celelalte culte – al naturii, al omului, al operelor mâinilor sale – nu trebuie, după metodiști, să găsească loc în Biserica lui Isus Cristos. Ei profesează că iubirea lui Dumnezeu s-a revelat în persoana lui Isus Cristos, în viața lui, în învățătura lui, în moartea lui răscumpărătoare și în învierea lui. Cred și în noua lui revenire la sfârșitul timpurilor. Recunosc acțiunea Duhului Sfânt în viața fiecărui om și în viața comunității credincioșilor.

Caracteristică particulară a doctrinei lor este credința în grația prevenientă a lui Dumnezeu „care fiecare impuls conștient al omului, îi permite să cunoască cu o adecvată anticipare voința lui Dumnezeu și să-și de-a seama de păcatul comis împotriva Lui. Cu ajutorul harului se naște în om dorința de a se elibera de păcat și de moarte, și aceasta conduce, ca și consecință la pocăință și la credință”[1]. Același Wesley afirma că pocăința, credința și hirotonirea preoțească sunt elementele cele mai importante ale Bisericii metodiste. Respingând doctrina calvinistă, învăța că certitudinea mântuirii nu este ceva obținut odată pentru totdeauna, pentru că este posibil să se piardă din cauza lipsei credinței. Metodiștii afirmă că „Biserica vizibilă a lui Isus Cristos este adunarea credincioșilor cărora le este vestită Cuvântul lui Dumnezeu pur și cărora le sunt administrate sacramentele în mod corect, cu respectarea riturilor conform poruncii lui Cristos” (24 Articole de Credință, art. XIII).

Metodiștii învață că Isus Cristos a instituit două sacramente: botezul și Cina Domnului. Botezul este administrat în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, atât copiilor cât și adulților care nu au fost botezați în precedență într-o altă Biserică. Sacramentul Cinei Domnului (euharistia) este administrat după porunca lui Isus Cristos sub ambele specii ale pâinii și ale vinului. Mărturisirea comunitară și vestirea harului lui Dumnezeu tuturor penitenților sunt recunoscute ca fiind expresie a voinței lui Dumnezeu. În conformitate cu doctrina lor, mântuirea este posibilă numai prin credință și depinde de neîncetata operă a harului divin: prevenientă, justificantă și sfințitoare. Instrumentele de har practicate de Biserică sunt studiul Sf. Scripturi, rugăciunea, postul, sacramentele și conversațiile spirituale.

Organizarea Bisericii

Unitatea administrativă de bază este consiliul parohial. Un anumit număr de parohii alcătuiește consiliul de district, iar câteva districte dau viață unei conferințe anuale (la nivel național și regional). La conferința anuală participă toți religioșii și delegații parohiali (unul din fiecare parohie). Aceasta are sarcina de a evalua și a aproba relațiile responsabililor în diferitele sectoare ale vieții Bisericii. Conferința mai aprobă bilanțul și statutul Bisericii. Conferințele anuale formează la rândul lor conferința centrală, prezidată de un episcop. Organul cel mai important al Bisericii este conferința generală, care se reunește odată la patru ani în SUA.

În anul 1951 a fost fondat Consiliul metodist mondial, care deliberează în materie de chestiuni structurale, programatice și organizative. În vederea întăririi unității dintre credincioși lucrează conferințele metodiste mondiale.

Biserica metodistă participă activ la mișcarea ecumenică. Doi reprezentanți ai acestei Biserici au fost secretari generali ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor: Philip Potter (născut în anul 1921) și Emilio Castro (născut în anul 1927), ambii provenind din America Latină.

---

[1] Ivi, p. 119.

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/36

În ce circumstanțe s-a născut Biserica Anglicană?

Chiar dacă în decursul secolelor Anglia a fost cucerită de Romani, anglo-saxoni, normanzi și, succesiv, guvernată de principi scoțieni, olandezi și germani, totuși, influența decisivă asupra destinului ei a fost exercitată de caracterul ei insular. Pare că tocmai acest factor explică mai bine și mai deplin, sub multe aspecte, cauzele care au condus Anglia să îmbrățișeze Reforma. Anglia nu a avut niciodată un lider carismatic de talia lui Luther sau Calvin, care să se bucure de o recunoaștere generală. Protestanții care trăiau aici erau o minoritate și numai spre sfârșitul domniei Elisabetei I (1533-1603), fiica lui Henric al VIII-lea și al Anei Bolena, Anglia a devenit o țară protestantă. Acest lucru vrea să spună că schimbările religioase în Anglia au fost începute în primul rând de familia regală și s-au realizat păstrând ordinea preexistentă. Marile familii aristocratice, în ciuda neîncetatei și marii rivalități, erau foarte interesate să-și atragă atât bunăvoința și protecția regelui, cât și controlul asupra Bisericii. 

Cauza directă a schimbărilor în viața Bisericii din Anglia nu a fost predicarea, ci scopurile personale ale tânărului, întreprinzător, afascinant și inteligent rege Henric al VIII-lea (1491-1547). Avantajat de o anumită cunoaștere în sfera teologiei, grație contribuției date de formularea tratatului de condamnare a doctrinei lui Martin Luther, a primit de la papa titlul de „apărător al credinței”. La început nimic nu lăsa să se întrevadă că într-o zi și-a fi câștigat definiția de „monstru psihopat” . Din păcate s-a revelat a fi un excentric care nu admitea ca cineva să se fi opus voinței lui de rege. După 1590 raportul lui cu Biserica Catolică a suferit o schimbare radicală. Henric al VIII-lea de abia se căsătorise cu prințesa spaniolă Ecaterina de Aragona, văduva fratelui său Arthur care, totuși, (după câteva avorturi) dădu la lumină numai o fetiță, pe nume Maria, fără a reuși să-i garanteze atât de necesarul moștenitor masculin. 

Din acest motiv, regele a cerut anularea căsătoriei. Între timp și-a îndreptat atenția spre alte femei, printre care spre Maria Bolena și sora acesteia, Ana, de care, din câte pare, s-a îndrăgostit nebunește, așa cum mărturisesc scrisorile lui de dragoste. La fel ca majoritatea persoanelor din acea vreme, și în ciuda educației primite, Henric era foarte superstițios. Convins că Ana Bolena l-ar fi deochiat,  recurs la acel fragment din Vechiul Testament, unde se povestește de acel om care, căsătorindu-se cu soția fratelui său, a încălcat legea lui Dumnezeu și astfel și-a atras blestemul asupra lui. A ajuns la concluzia că , din cauza acestui păcat, căsătoria lui cu Ecaterina era blestemată. 

Nu au existat însă numai motive personale cele care au condus la apariția Bisericii Anglicane. Mai este necesar să amintim că ministru și consilier al regelui a fost timp de mai mulți ani abilul și influentul cardinal Thomas Wolsey, care a judecat ca fiind foarte pozitivă alianța anglo-hispanică, ca punct de forță al politicii externe englezești. Încă, rege al Spaniei era împăratul Carol al V-lea (1500-1558), nepotul Ecaterinei care cu puțină vreme mai înainte jefuise Roma și luase ca ostatic pe papa Clement al VII-lea (1523-1534). În consecință, împăratul nu putea să aprobe intenția lui Henric de a-și repudia soția, care era mătușa lui. Și, chiar dacă papa ar fi vrut foarte mult să acorde dispensa și anularea primei căsătorii a regelui Angliei, nu ar fi putut face acest lucru pentru că, de facto, se găsea în captivitatea împăratului. 

Cursul succesiv al evenimentelor a avut o urmare destul de rapidă. Ecaterina a negat că ar fi fost consumată căsătoria lor și a făcut apel la Roma, făcându-l pe rege să se inerveze și mai tare. Acesta începu să-și piardă răbdarea și față de Wolsey, care nu avea intenția să anuleze căsătoria fără consensul papei. Regele a ordonat să fie arestat, dar cardinalul a murit pe neașteptate, înainte de execuție. Foarte repede, Henric a găsit noi aliați printre discipolii Anei Bolena. Unul din aceștia era un credincios al lui Wolsey, abilul și necruțătorul Thomas Cromwell, simpatizant al Reformei. O altă importantă personalitate a epocii era religiosul Thomas Cranmer, profesor la Cambridge, în precedență trimis de rege în misiune diplomatică în Spania și la Roma, care arăta legături tot mai strânse cu Reforma. Moartea arhiepiscopului de Canterbury, William Warham, i-a deschis lui Cranmer drumul spre tronul arhiepiscopal. A fost el cel care a anulat căsătoria cu Ecaterina și a celebrat o nouă căsătorie a regelui cu Ana. Fără a ține cont de opinia englezilor, care au arătat compasiune față de Ecaterina, clasa conducătoare și episcopii și-au dat acordul, fără a-și da seama de efectele pe care un asemenea gest l-ar fi putut produce în viitor. 

Puțin timp după, parlamentul englez, convocat în 1529, a întreprins inițiative pentru a-l obliga pe papa să accepte situația de fapt, amenințând, în caz de refuz, să rupă legăturile cu Roma. Într-un prim moment, puterea papei în Anglia a fost limitată și, succesiv, eliminată în totalitate. A prezenta apel la Roma a devenit ilegal, cât și a aduna ofertele datorate Romei (de exemplu așa numitele annata sau obolul Sf. Petru). Piatră unghiulară a tuturor acestor schimbări a fost declarația lui Henric, în care el afirma că este capul Bisericii Angliei, „până când va vrea Cristos”. Pentru că nu a recunoscut actul de supremație (1534), episcopul de Rochester, John Fischer și umanistul sir Thomas Morus au fost decapitați. 

Evenimentele succesive au fost consecința logică a deciziilor regelui. În anul 1536, parlamentul englez a decis suprimarea mănăstirilor minore și, trei ani mai târziu, a tuturor celorlalte. Thomas Cromwell, care a obișinut titlul de vicar general, a convocat o comisie de cercetare asupra comportamentului și vieții călugărilor. Prin confiscarea proprietăților mănăstirești, Coroana și-a înmulțit patrimoniul care, în afară de înființarea a șase noi dieceze, a fost împrăștiat împreună cu trecerea pământurilor mănăstirilor  în mîinile proprietarilor laici sau a unor comercianți bogați. Aceștia erau în mod deosebit interesați de succesul Reformei, lucru care nu a putut fi reparat nici măcar de catolica Maria Tudor (1515-1558). 

Totuși, înainte să se ajungă la această situație, Henric deja se împreunase cu Ana Bolena. În realitate, aceasta îi dăduse deja o fiică, viitoarea regină Elisabeta, dar avortase un fiu, ironia destinului, în ziua înmormântării celei ce o precedase, Ecaterina de Aragona. Sentimentul lui Henric pentru Ana a început să slăbească. La sfârșit a fost arestată și justițiată în baza unei false acuzații de adulter. I-a urmat docila Jane Seymour, care a murit imediat după nașterea fiului, viitorul Eduard al VI-lea. Între timp, țara era tot mai orientată spre protestantism. Vrând să favorizeze răspândirea acestuia, Thomas Cromwell a căutat sprijinul principilor germani și protestanți, contrastând astfel bunele raporturi dintre francezi și împărat. Consecința acestei alianțe politice a fost a patra căsătorie a lui Henric, de această dată cu Ana Claves, sora unui prinț german protestant. La sosirea Anei în Anglia, Henric a recunoscut în ea o doamnă nu tocmai frumoasă, văzută într-un tablou al lui Hans Holbein. Încercând o mare repulsie, o alungă într-un sat de câmpie, și ordonă decapitarea lui Cromwell în Turnul Londrei. Între timp arhiepiscopul Cranmer se ocupase de răspândirea Bibliei după traducerea în limba engleză făcută de William Tendale, publicând ordonanța ca în fiecare biserică parohială să se găsească cel puțin o copie. Din biserici au început să fie eliminate odăjdiile romane (printre care odăjdiile liturgice și ornamentele altarelor), au fost abolite celebrările festivităților și unele funcțiuni. În urma acestor schimbări, a scăzut foarte mult numărul preoților, iar cele noi rau făcute cu mari influențe protestante. 

Așa cum am văzut, la baza apariției Bisericii Anglicane s-au aflat numeroși factori extra-religioși.