luni, 8 noiembrie 2010

Îi văd Sângele în fiecare trandafir

(J. M. Plunkett)
Îi văd Sângele în fiecare trandafir,
Îi văd slava privirii în fiecare stea.
Trupul Îi străluceşte în eternitatea zăpezilor,
lacrimile-I curg şiroaie din cer.

Îi văd chipul în fiecare floare.
Îi aud glasul în tunet şi-n cântecul păsărilor,
Îi citesc necontenit cuvintele pe care atotputernicia Lui
le-a sculptat pe stânci.

Fiecare drum al lumii e bătătorit de El.
Fiecare tresărire a valurilor mării e zvâcnetul inimii Lui.
Din fiecare ghimpe i se împleteşte cunună de spini
şi fiecare copac e crucea Lui.

Am văzut Soarele...

(Joseph Mary Plunkett)

Am văzut Soarele la miezul nopţii
ridicându-se, roşu şi galben
în paloarea strălucirii lui,
am văzut curgând picături
din sângele milostivirii lui.
L-am văzut făcându-se tot mai mare,
până a urcat deasupra stelelor.
Cerurile s-au aplecat ca-ntr-o închinăciune
când din inima Lui a început să cadă
o ploaie de purpură.
Apoi, zguduit de un tremur de durere,
s-a prăbuşit mort,
în suspinele îndoliate ale Nopţii.

O, Soare, Cristoase, inimă însângerată a Focului,
Ţi-ai dăruit agonia pătimirii Tale
ca pe o arvună a vieţii noastre.
Şi, deşi suntem supuşi morţii,
nemuritoare ne-a devenit putinţa
de a chema numele Tău.
Ne-ai dat Paradisul
ca pe-o rugăciune pentru cele de jos
şi pentru pierduta noastră slavă
ai dat în schimb toată ruşinea pe care ai răbdat-o.

Sfântul Augustin

(Joseph Mary Plunkett)
Întreabă frumuseţea pământului,
frumuseţea mării
şi a adierii mângâietoare a vântului,
întreabă ordinea care domneşte
pretutindeni în univers,
strălucirea soarelui şi paloarea lunii,
întreabă vietăţile care se târăsc pe pământ,
se mişcă în ape sau în aer,
întreabă lucrurile văzute care sunt cârmuite
şi pe cele nevăzute care le cârmuiesc,
până toate îţi vor da un singur răspuns:
„Ne vezi? Frumoase suntem!
Cine a creat frumuseţea noastră schimbătoare,
dacă nu Cel care este izvorul a toată frumuseţea
şi pururi fără de schimbare?”

Când stelele vor fi doar o amintire...

(Joseph Mary Plunkett – 1887-1916, poet irlandez)
Când stelele vor fi doar o amintire
ascunsă în inima cerului, când soarele
va coborî la loc de odihnă
cufundându-se, în tăcere plină de slavă,
în adâncul oceanului slavei lui Dumnezeu,
când imensitatea creaţiei îşi va fi împlinit destinul
şi-şi va fi primit şi răsplata,
când moartea prin moarte va fi nimicită
şi va dăinui pe veci
doar Viaţa fără de moarte,

atunci cântecul meu va trăi şi el
să călăuzească pietrele de moară
de la furia apocalipsei la porţile Paradisului.
Când puterea Domnului
va împlini cuvintele profeţilor,
cântecul meu, în mijlocul ruinei munţilor,
va îngâna bocetul stelelor.

Eseu asupra artei creştine

(Jacques Maritain – filosof francez, 1882-1973) Extras din cartea „Artă şi scolastică”

Prin expresia „artă creştină” nu am în vedere arta bisericească, artă definibilă printr-un obiect, printr-un ţel, printr-un set de reguli şi care ar constitui un stadiu particular - şi apoteotic - al artei în general. Prin „artă creştină” am în vedere arta care poartă înlăuntrul ei esenţa specific creştină. În acest sens, arta creştină nu constă într-o serie de genuri artistice. Nimeni nu poate vorbi de „arta creştină” aşa cum ar vorbi de „artă plastică”, „poetică”, „gotică” sau „bizantină”. Nimeni nu poate spune „mă ocup cu arta creştină” aşa cum ar spune „mă ocup cu agricultura”. Nu există nici o şcoală unde s-ar putea învăţa arta creştină. Aceasta este definibilă doar în interiorul celui care o practică şi doar în şi prin spiritul acestuia. Este arta umanităţii mântuite şi îşi are rădăcinile în fiecare suflet, „udată” fiind de ape curgătoare, sub cerul virtuţilor teologice, mângâiată de briza celor Şapte Daruri ale Duhului Sfânt. Este firesc ca ea să poarte înlăuntrul ei roadele creştine.

Totul îi aparţine, sacrul, ca şi profanul. Este la ea acasă oriunde şi oricând autenticitatea şi bucuria omului devin universale. În simfonie sau balet, film sau literatură, în frumuseţea naturii sau în natura moartă, într-un spectacol de teatru de păpuşi sau de operă, în toate acestea ea se manifestă în egală măsură ca şi în vitralii sau statuile din biserici.

S-ar putea obiecta: o asemenea artă creştină nu este un mit? Cum am putea s-o concepem măcar? Nu este artă păgână şi legată prin naştere de păcat, aşa cum omul este legat de păcat prin naştere? Harul însă vindecă natura rănită prin păcat. Nu spuneţi că arta creştină este imposibilă. Spuneţi doar că e dificilă, pentru că e foarte dificil să fii artist şi foarte dificil să fii creştin. Şi pentru că dificultatea supremă nu este atât „suma”, cât produsul celor două dificultăţi, înmulţit de încă una: problema armonizării a două lucruri absolute. Dificultatea devine imensă atunci când întregul veac trăieşte departe de Cristos, iar artistul este dependent de spiritul veacului în care trăieşte. Dar oare a lipsit vreodată curajul pe pământ?

Mai mult decât atât, orice artă - fie ea greacă, egipteană sau chineză - care a atins un anumit nivel de măreţie şi puritate este deja creştină, creştină în speranţă, căci fiecare lumină spirituală este o promisiune şi un simbol al armoniilor dumnezeieşti ale Evangheliei.

Inspiraţia nu este un accesoriu al mitologiei. Există o inspiraţie reală, venită nu de la Muze, ci de Dumnezeul Cel viu, o mişcare a ordinii naturale, prin care Inteligenţa supremă îi dăruieşte artistului un moment creator superior celor fixate de etaloanele raţiunii, dar care face uz de toate energiile creatoare ale raţiunii, ridicându-le la cel mai înalt nivel, şi al cărei impuls omul este liber să-l urmeze sau să-i pună stavilă. Această descindere a inspiraţiei de la Autorul întregii făpturi este un simbol al inspiraţiei celei mai presus de fire. Pentru ca o artă să fie creştină nu numai în speranţă, ci şi în fapt şi să fie cu adevărat eliberată prin har, e nevoie ca cele două genuri de inspiraţie să fie una.

Dacă doriţi să creaţi o operă de artă creştină, atunci fiţi creştini şi pur şi simplu realizaţi o operă frumoasă în care va sălăşlui inima voastră.

Nu faceţi tentativa absurdă de a disocia înlăuntrul vostru creştinul şi artistul, căci cele două realităţi sunt unite, dacă sunteţi cu adevărat creştini şi dacă arta nu vă este despărţită de suflet prin cine ştie ce sistem estetic. Întrucât artistul şi creştinul sunt una, opera se va naşte din amândouă condiţiile.

Nu vă separaţi arta de credinţă. Dar lăsaţi ceea ce e distinct să fie distinct până la capăt. Nu amestecaţi, forţând lucrurile, ceea ce viaţa oricum unifică atât de firesc. Dacă intenţionaţi să vă faceţi din estetică un articol de credinţă, veţi provoca inevitabil daune credinţei. Dacă vreţi să vă transformaţi pietatea într-o regulă a activităţii artistice sau doriţi să extrageţi din artă o metodă, veţi provoca inevitabil daune artei.

Întreg sufletul artistului e prezent în operă, guvernând-o. Dar trebuie s-o facă numai prin intermediul elementelor artistice. Aici, arta nu va tolera nici un fel de scindări sau diviziuni. Nu va permite amestecul vreunui element străin care să i se juxtapună.

Arta va fi creştină şi va revărsa în exterior lumina harului numai dacă ea va ţâşni dintr-un suflet plin de har. Dacă frumuseţea operei e creştină, asta se întâmplă pentru că dorinţa artistului a ţintit spre o asemenea frumuseţe şi pentru că în sufletul artistului Cristos e prezent prin iubire. Calitatea operei se oglindeşte în iubirea în care îşi are originea şi care stăpâneşte în mod instrumental virtutea artei.

Reiese de aici că opera este creştină exact în măsura în care înlăuntrul ei vibrează iubirea. Să nu ne amăgim: ce se cere aici este actualitatea şi realitatea iubirii. Opera creştină îl va transforma astfel pe artist, ca om, într-un sfânt. Artistului i se cere doar să fie întotdeauna un om plin de iubire. Şi apoi i se poate îngădui să facă ce vrea. Iar dacă din operă transpare ceva mai puţin creştin, asta se întâmplă pentru că puritatea iubirii a avut de suferit pe undeva. Arta cere multă pace, spunea fra Angelico. Pentru ca artistul să-l poată înfăţişa prin pictură pe Cristos, este necesar ca el însuşi să trăiască împreună cu Cristos.

De aceea, ar fi inutilă încercarea de a găsi o anume tehnică sau un anume set de reguli proprii artei creştine. Arta care izvorăşte din sufletul creştinului poate fi identificată într-o infinitate de forme de expresie. Toate aceste forme vor alcătui o familie diferită esenţial de familia formelor de expresie proprii artei ne-creştine, la fel cum flora montană diferă de flora de la şes. De exemplu, Liturghia este forma transcendentă şi desăvârşită de artă creştină, căci însuşi Duhul Sfânt a modelat-o, ca apoi să-şi găsească plăcere în ea.

Dar Liturghia nu este întru totul „încremenită”, şi ea suferă schimbări în urma trecerii timpului. Eternitatea însăşi întinereşte în Liturghie. Varietatea riturilor liturgice (latin, maronit, pravoslavnic) atestă adevărul că în ceruri sunt multe locaşuri. Nimic nu e mai frumos decât o Liturghie - mai plină de măreţie decât însăşi înaintarea oştirilor îngereşti. Deşi scopul Bisericii nu este propriu-zis acela de a căuta frumuseţea sau de a mişca inimile, ci adorarea Domnului şi unirea cu El, totuşi din această unire în adorare îi decurge şi frumuseţea.

Lucrurile frumoase sunt rare. Câte condiţii excepţionale trebuie să fie îndeplinite pentru ca o civilizaţie să devină capabilă să unească, în aceiaşi oameni, arta şi contemplaţia! Sub povara naturii căzute care opune mereu rezistenţă şi mereu se prăbuşeşte, creştinismul şi-a răspândit energia şi puterea pretutindeni, în artă şi în lume. Dar, cu excepţia Evului Mediu – şi atunci printre nenumărate dificultăţi şi deficienţe – nu a reuşit să modeleze o artă şi o lume care să-i aparţină exclusiv, şi asta nu e de mirare.

De aceea, în faţa catastrofei de nedescris spre care se îndreaptă lumea modernă, a venit timpul Primăverii creştine, al Floriilor pentru Biserică - timpul ca sărmanul pământ să-i înalţe Osana Fiului lui David -, timpul, aşteptat de ani întregi, al unei revigorări intelectuale şi spirituale, al reînfloririi artei creştine care să-i încânte pe oameni şi pe îngeri. Chiar şi astăzi renaşterea artei creştine pare a fi vestită de efortul individual al unor artişti şi poeţi, mulţi dintre ei de importanţă majoră. Dar trebuie să fim cu băgare de seamă să n-o izolăm artificial, prin demersuri „academice”, de marea mişcare a artei contemporane. Arta creştină va renaşte din nou în mod firesc numai dacă-şi va avea izvorul în înflorirea sfinţeniei în lume.

METODA ATENŢIEI ŞI A RUGĂCIUNII: Despre cele trei feluri de rugăciune

Există trei feluri de atenţie şi de rugăciune şi, prin ele, sufletul poate să se înalţe şi să progreseze, sau să cadă şi să se piardă. Cel care se foloseşte de aceste metode în felul şi la timpul potrivit progresează, cel care în schimb le practică inoportun şi fără de minte se rătăceşte.
Atenţia şi rugăciunea sunt unite inseparabil aşa cum trupul este legat de suflet: dacă unul lipseşte, celălalt nu poate exista. Atenţia procedează şi controlează mişcările duşmanului ca o avangardă, este prima care se angajează în lupta cu păcatul şi se opune gândurilor rele care încearcă să intre în suflet. Rugăciunea îi merge pe urme, determinând şi distrugând toate gândurile rele împotriva cărora atenţia a intrat în luptă; numai atenţia nu poate să le distrugă.

Din această luptă împotriva gândurilor rele dusă cu atenţia şi cu rugăciunea depinde viaţa sufletului. Folosindu-ne de atenţie putem să facem ca rugăciunea să fie pură, curată şi să progresăm;dacă nu ne folosim de atenţie pentru a o păstra pură şi o lăsăm nepăzită, sufletul devine poluat de gândurile rele şi devenim ca nişte nefolositori faliţi…

Despre primul fel de atenţie şi de rugăciune

Acestea sunt caracteristicile primului fel: unul începe rugăciunea, ridică mâinile, ochii şi mintea spre cer, ţine ferme în minte gândurile lui Dumnezeu, îşi imaginează bunurile cereşti, mulţimile îngerilor şi lăcaşurile sfinţilor, reuneşte, într-un cuvânt, în minte ceea ce a ascultat din Sf. Scripturi şi în timpul rugăciunii se opreşte, sfătuind sufletul să fie doritoare de Dumnezeu şi de iubirea sa. I se poate întâmpla în această stare să verse lacrimi şi să plângă. Se poate întâmpla, dacă unul urmează numai acest fel, ca încet încet inima sa să fie cuprinsă de orgoliu fără ca el să-şi de-a seama, şi să creadă că ceea ce el experimentează/trăieşte îi vine de la harul lui Dumnezeu ca o mângâiere, şi începe să-i ceară lui Dumnezeu să poată rămâne în acea stare pentru totdeauna. Dar acesta este semn de rătăcire; binele atunci când nu este făcut cum trebuie numai este bine.

Dacă acest om se angajează într-o viaţă solitară totală foarte greu va putea să scape de nebunie. Dacă aceasta totuşi nu i se va întâmpla, îi va fi imposibil să ajungă la posedarea virtuţilor şi la gândul calm. Acest fel conţine un alt risc de deviere: unul poate vedea cu ochii trupului lumini şi luminiţe, să guste parfumuri suave, să audă sunete şi alte asemenea lucruri. Unii au rămas în totalitate invadaţi, în nebunia lor au început să rătăcească din loc în loc; alţii, confundând diavolul cu un înger, au rămas înşelaţi, până au devenit ca nişte oameni imposibil de corectat refuzând să accepte mustrarea/avertismentele fraţilor. Alţii, instigaţi de diavol, s-au sinucis aruncându-se care într-o prăpastie, care spânzurându-se…

Din ceea ce am spus nu este greu, pentru cel care judecă bine, să înţelegem ce fel de risc se află în acest fel de primă atenţie şi de rugăciune (atunci când este considerată ca unica cale de rugăciune). Chiar dacă unul evită aceste pericole atunci când o practică pentru că trăieşte într-o comunitate (la aceste riscuri sunt expuşi în particular sihaştrii) să ştie că nu va face nici un pas înainte în viaţa spirituală.

Despre cel de-al doilea fel de atenţie şi de rugăciune

Acesta este al doilea fel de atenţie şi de rugăciune: cel care se roagă îşi ia ochii de la obiectele sensibile şi le adună în intimitatea sa; veghează asupra simţurilor şi îşi purifică gândurile astfel ca acestea să întrerupă vagabondajul între vanităţile lumeşti. Uneori îşi cercetează gândurile, alteori se opreşte să examineze cuvintele pe care buzele sale le pronunţă; uneori opreşte gândul său când, fascinat de diavol, zboară spre ceva păcătos şi inutil; alteori, împins de vreo patimă, cu mare efort şi putere luptă pentru a reintra în sine însuşi. Caracteristica specifică a acestui fel este că se desfăşoară în cap şi că gândurile luptă împotriva gândurilor.

În această luptă împotriva sieşi, nu se poate afla pacea, nici timpul să se practice acele virtuţi care reprezintă încoronarea adevărului. Această stare se poate compara cu unul care luptă împotriva duşmanilor, noaptea, pe întuneric, aude vocile lor, primeşte loviturile lor, dar nu vede cu claritate unde se află, de unde vin şi pentru care motiv în agresează; rămâne în cap, în vreme ce gândurile rele ies din inimă. Întunericul care-i învăluie mintea, furtuna care bântuie în gândurile sale sunt cauza care împiedică să vadă originea acestei devieri, nu reuşeşte să scape de atacul diavolilor, duşmanii săi, şi să recunoască loviturile lor. Dacă apoi împreună cu toate acestea unul este cuprins de mândria de a crede că veghează bine asupra sieşi, munceşte degeaba şi va pierde pentru totdeauna orice recompensă. Orgolios fiind dispreţuieşte şi critică pe alţii şi se laudă pe sine; considerându-se apt să fie un păstor de oameni şi să-i conducă pe alţii, devine asemenea unui orb care vrea să conducă alţi orbi.

Acestea sunt caracteristicile celui de-al doilea fel de atenţie şi de rugăciune. Cel care vrea să ajungă la mântuire va ştii să recunoască dauna pe care o aduce sufletului său şi va deschide ochii cu grijă asupra sieşi. Acest fel, cu toate acestea, este mai bun decât primul, aşa cum o noapte cu lună plină este mai bună decât o noapte fără lună.

Despre cel de-al treilea fel de atenţie şi de rugăciune

Al treilea fel este minunat dar dificil de explicat; este în acelaşi timp dificil şi incredibil pentru cel care nu l-a mai practicat, până la punctul de a fi respins pentru că este greu de pus în practică. În vremurile noastre într-adevăr este greu de întâlnit pe cineva care să practice această formă de atenţie şi de rugăciune; ne vine să gândim că acest dar binecuvântat ne-a abandonat împreună cu ascultarea.

Dacă unul observă ascultarea perfectă faţă de părintele său spiritual, se eliberează de orice perplexitate, pentru că le-a aşezat pe umerii ghidului său. Liber de orice ataşament sensibil (faţă de lucruri), se poate dedica cu zel şi sârguinţă practicii celui de-al treilea fel de rugăciune, presupunând însă că s-a pus deja sub direcţia unui ghid care nu este supus rătăcirii.

Dacă vrei să obţii mântuirea începe astfel: stabileşte în inima ta ascultarea perfectă faţă de părintele tău spiritual, îndeplineşte orice lucru cu conştiinţă curată, în prezenţa lui Dumnezeu; nu este posibil să ai fără ascultare. Păstrează curată conştiinţa în aceste trei direcţii: în faţa lui Dumnezeu, în faţa părintelui tău spiritual, în faţa lucrurilor şi ale realităţilor acestei lumi.

În faţa lui Dumnezeu datoria conştiinţei tale constă în a nu face nici o faptă care, după conştiinţa ta, nu este bineplăcută şi acceptată de Dumnezeu.

În faţa părintelui tău spiritual fă numai ceea ce îţi va spune acesta, nevrând să faci nimic nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce îţi sugerează el, umblă sub conducerea voinţei şi intenţiei sale.

În faţa oamenilor să nu vrei să faci nimic care nu ar vrea să-ţi fie făcut ţie.

În faţa lucrurilor datoria ta este cel de a menţine curată conştiinţa ta folosind-o în modul cel mai drept; pentru lucruri înţeleg hrana, băuturile şi hainele…

Procedând în acest fel îţi vrei pregăti o cale solidă şi îndreptată spre a treia modalitate de atenţie şi de rugăciune. Ea constă esenţial în aceasta: mintea coboară în inimă. În timp ce te rogi opreşte-ţi atenţia în inimă, parcurge-o în toate sensurile, fără să te desprinzi niciodată, şi din profunzimile inimii fă să urce la Dumnezeu rugăciunea ta. Atunci când mintea, sălăşluind în inimă, începe să guste cât de bun este Domnul şi se simte plină de desfătare nu va mai voi să abandoneze acel loc. Va contempla profunzimile inimii şi va rămâne încercând şi îndepărtând acele gânduri pe care diavolul le va fi semănat. Cel care nu cunoaşte şi nu a încercat acest fel, îl va considera dificil şi oprimant. Cel care însă va fi gustat dulceaţa lui şi se va fi bucurat în profunzimile inimii, strigă cu Sf. Paul: „Cine mă va putea despărţii de iubirea lui Cristos?”.

Observă înainte de orice lucru aceste trei directive: fii liber de orice preocupare, nu numai privitor la ceea ce este malefic şi inutil dar şi faţă de ceea ce este bun, într-un cuvânt fii mort faţă de toate; păstrează-ţi conştiinţa astfel ca nimic să nu-ţi poată reproşa; să ai detaşament perfect de orice ataşament pasional, astfel ca să nu ai nici o înclinaţie faţă de ceea ce aparţine lumii. Menţine atenţia în tine însuţi, ţine fermă mintea în inimă, cu toate mijloacele posibile caută să descoperi locul unde se află inima; dacă vei avea darul de a o găsi, gândul tău va locui întotdeauna acolo. Angajându-te astfel mintea va descoperi locul inimii, atunci când va fi aflat de har va face o rugăciune arzătoare şi suavă. Mintea va obţine capacitatea de a îndepărta gândurile rele di orice parte ar veni ele înainte ca să aibă consistenţă, făcându-le să dispară cu invocaţia: „Doamne Isuse, ai milă de mine!”…

Primul şi cel de-al doilea fel de atenţie şi de rugăciune nu conduc omul la perfecţiune. Vrând să construim o casă nu începem de la acoperiş, dar de la fundaţie; la început turnăm fundaţia, apoi ridicăm zidurile, în sfârşit facem acoperişul. La fel ne este cerut pentru edificiul spiritual, mai înainte punem fundaţia: veghind asupra inimii şi purificând-o de patimi; deci ridicăm zidurile respingând asaltul duşmanilor care se năpustesc împotriva noastră folosindu-se de simţuri, şi antrenându-ne să înfruntăm asalturile cât mai repede posibil; după ce vom fi făcut acestea, putem să începem acoperişul, la totala renunţare faţă de toate pentru a ne oferi în totalitate lui Dumnezeu. În acest fel vom putea termina casa noastră în Cristos Isus. Lui să-i fie laudă în veşnicie. Amin.

Sf. Simion, Filocalia, vol. V, pp. 73-89.

Sărutul lui Iisus

Există, în romanul lui Dostoievski, Frații Karamazov, un apolog (Marele inchizitor) care se remarcă prin ambiguitate (sau indeterminare). Asta înseamnă că nici o interpretare nu poate epuiza semnificațiile apologului. Mai mult: că acest apolog poate primi interpretări opuse. Să-l examinăm. Înainte de orice, ofer un rezumat. Amintesc că acest apolog e scris de Ivan Karamazov.


Iisus vrea să viziteze (încă o dată) lumea. De ce? Din trufie? E un nostalgic? Nu știm exact. Pogoară în Sevilla. Mulțimea îl recunoaște. Iisus face minuni (ca odinioară). De pildă, învie o fetiță. Marele inchizitor pune gărzile să-l aresteze. În temniță, preotul ține un lung discurs despre inoportunitatea acestei veniri, despre înfrângerea lui Iisus Christos. Iisus nu spune absolut nimic în tot acest timp.
Când bătrânul de 90 de ani își încheie "teoria", Iisus îl sărută "pe buzele veștede" (așa se sărută rușii în Tolstoi și Dosto: întotdeauna pe gură). Sărutul poate semnifica, pe rând (sau în același timp):

1. aprobare,
2. dezaprobare,
3. milă, îndurare,
4. acceptare,
5. resemnare,
6. semnul că se dă învins...

Am putea găsi, cu suficientă ingenioazitate, încă zece posibile semnificații ale gestului christic. Care este aceea corectă?

Bătrânul îi deschide ușa temniței. Dar, în încheiere, naratorul / poetul Ivan Karamazov

zice: "bătrânul rămâne neclintit [sic!!!]", deși sărutul i-a fost ca un "balsam pe inima"-i uscată.

Cum să alegi dintre toate aceste înțelesuri unul singur?
Despre acest "apolog", naratorul , Alioșa Karamazov, fratele mai mic al lui Ivan, spune ca e un "poem". Dar Ivan neagă faptul că ar fi vorba de un poem. Nu a scris niciun poem. După care ii povestește lui Alioșa poemul.
În treacăt fie zis, și Suflete moarte, minunatul roman al lui Gogol, e subintitulat poem.

Valeriu Gherghel

N. A. Imaginea reproduce Răstignirea lui Giotto, 1306.