vineri, 13 aprilie 2012

Rugăciunea domnească (I)

Cea mai populară rugăciune este, de departe, Tatăl nostru. Un semn al popularităţii ei este numărul de colecţii poliglote ale Rugăciunii domneşti care au fost publicate în diferite perioade de timp, de la inventarea tiparului încoace. Deja în 1787, hispanicul Hervaz publica Pater Noster în trei sute şapte dialecte şi limbi, iar practica ediţiilor multilingve a continuat de atunci.Rugăciunea domnească nu este însă doar cea mai populară rugăciune, ci şi cea mai importantă. Conform Sf. Augustin, “orice altceva am spune când ne rugăm, dacă ne rugăm cum ar trebui, spunem ceea ce deja este conţinut în Rugăciunea domnească” (Scrisoarea 121,12). Recitarea Rugăciunii domneşti s-a întreţesut în devoţiunea populară încă din vremea catacombelor. Este parte a Oficiului Divin şi a fost strâns asociată cu jertfa Sfintei Liturghii, până acolo încât unii consideră în mod greşit că fără recitarea rugăciunii Tatăl nostru nu ar exista consacrare validă a Preasfintei Euharistii.
Încă un gând: dacă această rugăciune este atât de populară şi de importantă, este oare şi model perfect pentru cum ar trebui să fie toate rugăciunile noastre? Da. Părinţii şi Doctorii Bisericii, unul după altul – de la Sf. Ciprian la Sf. Augustin, de la Sf. Tereza de Avila la Sf. Robert Bellarmine – nu au ezitat să spună că Rugăciunea domnească este modelul revelat divin pe care trebuie să meargă toate rugăciunile creştine.


O rugăciune foarte scurtă


Scurtimea rugăciunii “Tatăl nostru” este remarcabilă, dat fiind că numărul de cereri din ea cu greu ar fi putut fi mai mic, şi cu toate acestea mai cuprinzător. Valoarea specială a acestei scurtimi este aceea că poate fi uşor învăţată pe de rost. De la începuturile Bisericii, cei care se pregăteau pentru Botez trebuiau să ştie să recite pe de rost Rugăciunea domnească. Mai mult, scurtimea ne aminteşte că nu este nevoie de multă vorbărie atunci când ne rugăm. De ce nu? Deoarece vorbim cu Dumnezeu, care ştie ce avem nevoie înainte ca noi să îi cerem. Mai importantă este devoţiunea şi fervoarea spirituală cu care ne rugăm. Maeştrii de viaţă spirituală consideră rugăciunea Tatăl nostru o dovadă a înţelepciunii lui Cristos, care a condensat în câteva cuvinte toate dorinţele şi aspiraţiile inimii omului, în dialogul său intim cu Dumnezeu.


O rugăciune perfectă


Printre numeroşii sfinţi care au vorbit despre Rugăciunea domnească este şi Sf. Toma de Aquino, care explică de ce aceasta trebuie să constituie modelul perfect de rugăciune. Este rugăciunea pe care am învăţat-o de la Cristos însuşi. Este de fapt singura rugăciune pe care ne-a învăţat să o spunem. Şi a dat-o ca răspuns atunci când apostolii i-au cerut: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11,1). Ceea ce o face însă extraordinară este structura ei perfectă. Din moment ce rugăciunea exprimă dorinţele noastre, trebuie să ne rugăm doar pentru acele lucruri pe care se cuvine să le dorim.
Ceea ce cerem în rugăciunea Tatăl nostru de la Dumnezeu este tot ceea ce poate fi legitim dorit. Avem astfel nu doar un catalog de cereri ci şi, în special, un îndrumător pentru dorinţele noastre. Primul obiect al dorinţei noastre este ţelul nostru final; apoi mijloacele pentru a ajunge la acest ţel. Dar ţelul nostru este Dumnezeu, spre care afectivitatea noastră înclină în două moduri: a dori gloria lui Dumnezeu şi a dori să ne bucurăm de această glorie divină. Prima aparţine iubirii faţă de Dumnezeu însuşi; a doua iubirii faţă de noi înşine în Dumnezeu. Astfel, prima cerere, “sfinţească-se numele Tău”, cere gloria lui Dumnezeu, iar a doua, “vie împărăţia Ta”, cere ca noi să ne bucurăm de această glorie.
Mai mult, suntem orientaţi spre ţelul existenţei noastre fie de ceva care este esenţial, fie de ceva care este accidental ca mijloc de mântuire. Dar poate din nou să fie esenţial fie direct, după meritele câştigate datorită ascultării noastre faţă de Dumnezeu, şi în acest sens cerem: “Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”; fie doar instrumental, totuşi esenţial, deoarece ne ajută să merită cerul. Şi în acest sens spunem: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, fie că înţelegem prin aceasta pâinea sacramentală a Euharistiei, a cărei primire zilnică contribuie la mântuirea noastră, sau pâinea pentru trup, care reprezintă simbolic necesarul de hrană.
Suntem de asemenea orientaţi spre cer, accidental, prin eliminarea obstacolelor în calea fericirii: 1) păcatul, care exclude direct omul din împărăţia lui Dumnezeu; de aceea ne rugăm “Şi ne iartă nouă greşelile noastre”; 2) ispita, care duce la păcat; de aici a şasea cerere “şi nu ne duce pe noi în ispită”; 3) relele lumii acesteia, consecinţă a păcatului, care fac prea grea povara vieţii; în consecinţă, ultima cerere spune “ci ne mântuieşte de cel rău” (Summa Theologica II, II, 83). Cu secole înainte de Sf. Toma, dar şi de atunci încoace, teologi şi mistici, exegeţi şi moralişti au scris mult şi profund, explicând cele şapte cereri din Rugăciunea domnească şi aplicând lecţiile ei la viaţa noastră de zi cu zi.


Cuvintele rugăciunii


Există două versiuni ale rugăciunii Tatăl nostru în Evanghelii. Versiunea mai lungă se află în Evanghelia Sf. Marcu, unde este încadrată în Predica de pe Munte a lui Cristos. Domnul explică cum trebuie să ne rugăm, şi îşi avertizează discipolii să nu folosească multe cuvinte, asemenea neamurilor. Aceştia cred că vorbind mult, vor fi ascultaţi. Creştinii nu trebuie să se roage în acest fel. De ce nu? Deoarece Dumnezeu ştie deja ce au nevoie înainte să îi ceară. “Voi deci aşa să vă rugaţi:
Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău.
Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne mântuieşte de cel rău” (Matei 6,9-15).

Deja în timpurile apostolice, Pater Noster era parte a Liturghiei euharistice, fiind urmat de cuvintele “Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci”. Acest final apare în manualul liturgic din primul secol intitulat Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (8,2). A fost preluat în Liturghia răsăriteană a Sf. Ioan Gură de Aur şi poate fi găsit în unele manuscrise evanghelice. De la Conciliul Vatican II, adaosul liturgic este parte a Rugăciunii Euharistice din ritul latin.
În Evanghelia Sf. Luca, Rugăciunea domnească apare în contextul în care discipolii îl găsesc pe Isus rugându-se într-un anumit loc. După ce El şi-a terminat rugăciunea, unul dintre discipoli îl roagă: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui”. El le-a spus atunci: “Când vă rugaţi, spuneţi:
Tată, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta.
Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele a
şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte;
şi nu ne duce în ispită” (Luca 11,2-4).

Biserica a adoptat textul de la Matei, nu de la Luca, atât pentru liturgie cât şi pentru rugăciunea zilnică a credinciosului.
Invocaţia: “Tatăl nostru, care eşti în ceruri”
Începem Rugăciunea domnească adresându-ne lui Dumnezeu ca unui Tată. Pater Noster se adresează Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dar i ne adresăm cu titlul de Tată deoarece Dumnezeu este Tatăl nostru din orice perspectivă am privi.
  • Este Tatăl nostru deoarece este Creatorul nostru, care ne-a adus la viaţă din nimic.
  • Este Tatăl nostru deoarece ne-a răscumpărat şi este aşadar izvorul vieţii noastre supranaturale.
  • Este Tatăl nostru deoarece suntem copiii Săi prin adopţie, participând încă de pe pământ la viaţa Sa divină prin harurile pe care ni le dă.
  • Este Tatăl nostru deoarece prin Providenţa Sa are grijă de noi şi ne dă ce avem nevoie.
  • Este Tatăl nostru deoarece a pregătit pentru noi partea de moştenire care ne aşteaptă dacă suntem fideli inspiraţiilor harului Său.
Cristos s-a asigurat că de la invocaţia de la început şi până la cererea de la sfârşit, înţelegem solidaritatea noastră cu ceilalţi. Folosirea cuvintelor “noi”, “nouă”, “noastră” de atâtea ori în acest text scurt subliniază faptul că discipolii lui Cristos formează o familie spirituală, că suntem membri ai rasei umane, că atunci când ne rugăm trebuie să recunoaştem înrudirea noastră spirituală cu ceilalţi şi nevoia altora de a-i ajuta prin rugăciune. De fiecare dată când Cristos se adresa Tatălui Său ceresc, spunea “Tatăl Meu”. Există un singur Tată natural al celei de-a doua Persoane a Preasfintei Treimi. Cristos nu a avut un tată natural pentru natura sa umană. Dar când ne-a învăţat să ne rugăm, ne-a spus să ne adresăm lui Dumnezeu numindu-l Tatăl nostru.
Când spunem că Dumnezeu este “în ceruri” nu spunem că El nu ar fi pe pământ. El este în ceruri ca Destinul la care ne cheamă şi pentru care am fost creaţi. În sens spiritual, “cerul” este acolo unde experimentăm în bucurie prezenţa lui Dumnezeu. Pe pământ avem o pregustare a cerului în bucuria pe care Dumnezeu o dă celor care îl slujesc, chiar şi atunci când ei îşi duc crucea de fiecare zi. În veşnicie, această bucurie va fi desăvârşită, fără dureri şi fără încercări.
Cerul vizibil de deasupra noastră, cu soarele, luna şi stelele este simbolul biblic al Cerului care este casa lui Dumnezeu şi unde Cristos a pregătit un loc pentru noi. Cuvintele din deschiderea Rugăciunii domneşti sunt, de aceea, o amintire ce ne înalţă minţile şi inimile de la lucrurile de jos la cele de sus. Totul de pe pământ trebuie văzut ca mijloc spre un ţel, spre obiectivul nostru, care este răsplata cerească.


Prima cerere: “Sfinţească-se numele Tău”


Cuvintele în latină ale primei cereri ne lămuresc clar ce cerem: Sanctificetur Nomen tuum. Cerem deci ca Numele lui Dumnezeu să fie sfinţit. Este nevoie de unele explicaţii. Nu cerem ca Dumnezeu să devină mai sfânt. Aceasta ar fi blasfemie! El este Preasfânt, El este Etern; nu există alt Dumnezeu în afară de El. Cererea noastră este de fapt ca Dumnezeu să fie recunoscut şi slujit ca Dumnezeu de noi şi în noi. El este atotputernic, atotştiutor şi bunătate absolută. El este Creatorul şi Destinul omului. Dar nu toţi îl recunosc aşa cum este El sau îl slujesc aşa cum i s-ar cuveni Lui. Şi totuşi acesta este motivul pentru care Dumnezeu a creat fiinţele umane. Doreşte ca ele să îl cunoască – şi astfel să îl iubească şi să îi slujească – ca şi condiţie pentru a fi cu El în veşnicie. În limbajul biblic, “numele” înseamnă fiinţa numită. Când ne rugăm ca numele lui Dumnezeu să fie sfinţit, noi cerem ca El să fie glorificat de creaturile Lui umane, deoarece ele sunt copiii Lui, iar El este Dumnezeul lor.
În viziunea Bisericii, comparaţia ce apare în a treia cerere, “precum în cer, aşa şi pe pământ”, se referă la toate primele trei cereri. Drept urmare, când cerem să fie sfinţit numele lui Dumnezeu – ca Dumnezeu să fie deci cunoscut şi iubit – ne rugăm ca numele Său să fie la fel de sfinţit pe pământ ca în cer. Dacă ne întrebăm “cât de sfinţit este numele lui Dumnezeu în cer?”, răspunsul este simplu. El este sfinţit în mod perfect în cer. Îngerii şi sfinţii din rai îl cunosc faţă către faţă şi îl iubesc până la limita puterilor lor de fiinţe create.
Cererea noastră este aşadar ca noi, pe pământ, să creştem în cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. În fiecare zi şi de fapt în fiecare moment, cunoaşterea noastră plină de iubire sau iubirea noastră conştientă faţă de Dumnezeu trebuie să devină tot mai mult asemenea viziunii beatifice a cetelor cereşti. Şi încă o observaţie: cu cât sfinţim mai mult numele lui Dumnezeu, prin slujirea noastră devotată, cu atât mai mult ne va sfinţi El pe noi. Într-adevăr, am putea spune că sfinţenia noastră depinde de devoţiunea cu care sfinţim numele lui Dumnezeu.


A doua cerere: “Vie împărăţia Ta”


Împărăţia pentru care ne rugăm să vină este împărăţia despre care Cristos vorbeşte în mod constant în Evanghelii. Cuvântul grec basileia (împărăţie), care apare în Rugăciunea domnească, este acelaşi termen pe care l-a folosit în viaţa Sa publică, dar şi după Înviere, până la Înălţarea Sa la cer. Isus a dorit ca noi să ne rugăm pentru ca împărăţia descrisă de El să vină. Există două modalităţi principale în care Isus a vorbit despre împărăţie. El a descris-o ca o realitate prezentă, dar şi ca o aşteptare a unui viitor.


Realitate prezentă


Împărăţia ca realitate prezentă este Biserica fondată de Cristos. Este o realitate vizibilă la care oamenii sunt chemaţi prin predicarea Evangheliei; în care intră prin Botez; în care sunt sfinţiţi prin Sacramente; care este compusă din membrii buni şi din membrii răi; cu care Cristos se identifică, fiind “împărăţia Mea”, şi de la care întreaga lume primeşte harurile mântuitoare. Cerem ca această împărăţie ca realitate prezentă să “vină”, adică să crească şi să se întărească:
  • Ne rugăm pentru ca Biserica să devină mai eficientă în proclamarea Evangheliei; ca zelul membrilor ei să crească prin eforturile lor de predicare a lui Cristos;
  • Ne rugăm pentru ca tot mai mulţi oameni să primească darul credinţei adevărate şi să fie botezaţi;
  • Ne rugăm pentru ca toţi cei ce sunt în Biserică să devină mai sfinţi şi mai plăcuţi lui Dumnezeu;
  • Ne rugăm pentru ca aceia din Biserică ce s-au îndepărtat de Dumnezeu prin păcat să se convertească şi să se împace cu Domnul;
  • Ne rugăm pentru ca creştinii să devină tot mai mult asemenea lui Cristos, ca astfel ceilalţi să vadă faptele lor bune şi să fie atraşi spre a îmbrăţişa credinţa care produce astfel de reflecţii ale Învăţătorului divin;
  • Ne rugăm pentru ca prin practicarea virtuţilor, toţi credincioşii să devină canale mai eficiente ale harului către vieţile tuturor celor din jurul lor.

Aşteptare a unui viitor


În special în Evanghelia lui Matei, Isus vorbeşte frecvent despre “împărăţia cerurilor”. Cererea din Rugăciunea domnească este şi o cerere pentru mântuirea sufletelor şi pentru glorificarea lor în lumea de apoi:
  • Ne rugăm pentru harul de care oamenii au nevoie ca să ajungă în împărăţia cerurilor pentru care au fost creaţi;
  • Ne rugăm pentru lumina de care oamenii au nevoie pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu în vieţile lor şi pentru tăria de a împlini această voinţă, ca să merite să intre în ceruri;
  • Ne rugăm pentru ca aceia care aparţin împărăţiei lui Cristos de pe pământ, pentru ca ei să fie mai generoşi în colaborarea cu harul divin, pentru ca în cer să îi dea lui Dumnezeu mai mare glorie pentru toată veşnicia.

Autor: Pocket Catholic Catechism
Traducere: R. Capan
Sursa: www.catholica.ro

Rugăciunea domnească (II)

A treia cerere: "Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ"

Această cerere este un rezumat al creştinismului şi o sinteză a întregului scop al existenţei noastre. De ce avem voinţă liberă? Pentru a face voia lui Dumnezeu. Spre deosebire de creaturile lipsite de raţiune care ne înconjoară, putem alege să ne conformăm voinţele după voinţa lui Dumnezeu sau să refuzăm să o facem.
Această cerere urmăreşte ca fiinţele umane de pe pământ să facă voia lui Dumnezeu aşa cum o fac îngerii şi sfinţii din cer. Cerem aşadar ca toţi cei de pe pământ să facă voia lui Dumnezeu, aşa cum o fac toţi cei din cer. Nu există excepţii în cer. Ne rugăm ca să existe tot mai puţine excepţii de la a face voia lui Dumnezeu pe pământ. Mai cerem ca, la fel ca în cer, oamenii să facă voia lui Dumnezeu din iubire şi nu din teamă. În cer nu există pericolul de a nu face voia lui Dumnezeu, şi deci nici teamă de consecinţe.
Ne mai rugăm ca noi, cei de pe pământ, aşa ca aceia din cer, să facem voia lui Dumnezeu în mod spontan. Cerem ca voinţa divină să fie împlinită fără ezitare sau împotrivire, cu tragere de inimă. Pe pământ ştim cât de înceţi putem fi în a răspunde la voinţa lui Dumnezeu pe care o cunoaştem. Cerem să devenim mai disponibili să împlinim voinţa lui Dumnezeu în momentul în care ştim ce doreşte El. Ne rugăm de asemenea pentru ca să facem voia lui Dumnezeu cu generozitate altruistă. Între sfinţii din cer nu există invidie pentru că îi văd pe alţii făcând voia lui Dumnezeu. Nu există gelozie, ci colaborare perfectă în a împlini voinţa divină, nu doar individual ci colectiv.
Ne rugăm în fine pentru ca, la fel ca în cer, cei de pe pământ să se bucure făcând voia lui Dumnezeu. Există o relaţie misterioasă între faptul că noi facem ceea ce îl bucură pe Dumnezeu şi acela că Dumnezeu face ceea ce ne bucură pe noi. În cer, toţi fac doar ceea ce îi face bucurie lui Dumnezeu. El, la rândul Lui, face totul pentru a-i bucura pe cei aleşi. Ei trăiesc într-o fericire supremă. De ce? Pentru că se conformează perfect cu voinţa Celui Preaînalt. Ne rugăm pentru ca să descoperim, încă de pe pământ, o pregustare a bucuriilor cerului, rezervate celor care împlinesc voinţa divină. Într-adevăr, măsura adevăratei fericiri aici pe pământ este dată de fidelitatea noastră în a face voia lui Dumnezeu.

A patra cerere: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi"

Acesta este punctul de cotitură în rugăciunea Tatăl nostru. Dacă primele trei cereri au fost orientate spre slava lui Dumnezeu, de acum ele privesc nevoile noastre. Tradiţia Bisericii identifică două nivele de cereri de hrană în această a patra cerere. Cerem hrana de care avem nevoie pentru sufletele noastre, şi pe aceea de care avem nevoie pentru trupurile noastre.

Hrana spirituală

Atunci când Sf. Papă Pius al X-lea a dat decretul privind Împărtăşania deasă, a explicat că des înseamnă primirea zilnică a Preasfântului Sacrament. El şi-a bazat învăţătura pe comparaţia cu hrana de care avem nevoie zilnic pentru trupurile noastre, şi pe "interpretarea unanimă" a Părinţilor Bisericii. Ei au spus că "pâinea de toate zilele" din Rugăciunea domnească înseamnă Împărtăşania zilnică. Papa a concluzionat: "Pâinea euharistică trebuie să fie hrana noastră zilnică". Atunci când o persoană primeşte Euharistia ea trebuie să fie în starea harului sfinţitor. Motivul este evident. Aşa cum primirea hranei pentru trup presupune ca trupul să aibă în el viaţa naturală, şi primirea hranei euharistice pentru suflet presupune ca sufletul să fie viu din punct de vedere supranatural.
Mai există o altă hrană spirituală pentru care ne rugăm prin această cerere. Aceasta este hrana adevărului de care mintea umană are nevoie pentru subzistenţa ei zilnică. Aşa cum trupul are nevoie de hrană materială pentru a rămâne sănătos şi în viaţă, şi sufletul trebuie să fie hrănit zilnic cu cuvântul revelat al lui Dumnezeu, pentru a-şi menţine vigoarea şi viaţa spirituală. În lungul discurs al lui Cristos despre promisiunea Euharistiei, El foloseşte acelaşi cuvânt, "Pâine", pentru a vorbi despre ambele feluri de hrană spirituală: Trupul Său viu din Preasfânta Euharistie şi Cuvântul Său revelat din adevărurile mântuirii.

Nevoile zilnice ale trupului

Cu privire la partea materială a nevoilor noastre trupeşti, a patra cerere îi cere lui Dumnezeu să dea celor flămânzi hrană, celor fără locuinţă un adăpost, bolnavilor şi celor în vârstă grija adecvată, victimelor dependenţei de droguri şi alcool ajutorul pentru a se reface din dependenţă şi din bolile care rezultă. Această cerere se aplică atât la societăţile sărace cât şi la cele bogate, care adesea co-există în aceeaşi ţară şi chiar în aceeaşi localitate.
Nu este o exagerare să spunem că rugându-ne "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi" îi cerem pur şi simplu Domnului să mişte inimile oamenilor pentru a împărţi între ei resursele pe care El ni le pune la dispoziţie pentru un trai uman decent. Este o ironie tristă a lumii moderne faptul că într-o perioadă de un belşug fără precedent, lumea trece printr-o perioadă de suferinţe supraomeneşti. Există multe motive pentru acest paradox. Unul dintre ele este însă indiferenţa rece faţă de suferinţele trupeşti pe care le îndură nenumărate milioane de oameni în fiecare regiune a globului.
Atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a scris Exortaţia sa apostolică despre semnificaţia creştină a suferinţei umane, Salvifici Doloris, el a abordat fiecare aspect al acestei cereri din rugăciunea Tatăl nostru. Trebuie să ne rugăm, a spus el, în special pentru ca Dumnezeu, în milostivirea Sa, să inspire o armată de buni samariteni să vadă nevoile fizice ale altor oameni şi să vină cu altruism în ajutorul lor.
Urmând parabola evanghelică, putem spune că suferinţa, care este prezentă sub atât de multe forme diferite în lumea noastră umană, este de asemenea prezentă pentru a declanşa iubirea în persoana umană, acea dăruire dezinteresată a eu-lui meu pentru binele celorlalţi, în special al celor care suferă... Lumea suferinţei umane cheamă, să spunem aşa, o altă lume: lumea iubirii umane; şi într-un anumit sens datorăm suferinţei acea iubire altruistă care pune în mişcare inimile şi acţiunile oamenilor. Persoana care este "aproape" nu poate trece cu indiferenţă pe lângă suferinţa altuia...
Trebuie să ne oprim şi să arătăm compasiune, aşa ca samariteanul în parabola evanghelică. Parabola în sine exprimă un adevăr creştin profund, dar unul care în acelaşi timp este universal uman. Nu este întâmplător faptul că şi în limbajul secular, cei care lucrează în favoarea celor suferinzi şi nevoiaşi sunt numiţi "buni samariteni" (Salvifici Doloris, VII, 29). Pentru orice altceva ne-am ruga, atunci când cerem pâinea noastră cea de toate zilele, îi cerem Dumnezeului milostivirii să inspire nenumăraţi buni samariteni să oglindească această milostivire prin grija lor plină de iubire faţă de suferinţele celorlalţi.

A cincea cerere: "Ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri"

Aceasta nu este o cerere oarecare către Dumnezeu cerându-i milostivirea Sa. Nu doar îi cerem să fie îndurător faţă de noi, ci şi îndrăznim să punem o condiţie şi o normă pentru iertarea lui Dumnezeu. Care sunt condiţia şi norma? Sunt practica şi măsura iertării pe care o acordăm noi celorlalţi. Ce ni se spune aici? Ni se spune că dacă nu suntem milostivi cu ceilalţi, Dumnezeu nu va fi milostiv cu noi. Mai credem şi că măsura îngăduinţei noastre faţă de păcatele celorlalţi determină în mod misterios gradul iertării răbdătoare a lui Dumnezeu faţă de noi.
Ne rugăm să primim de la Dumnezeu fiecare formă de milostivire pe care o dorim atât de mult de la El pentru noi înşine. Condiţia rămâne însă. Dumnezeu va fi în mod negreşit tolerant şi răbdător, iertător şi îngăduitor, blând şi milostiv faţă de noi, păcătoşii, dacă punem în practică aceste calităţi de milostivire faţă de cei pe care providenţa lui Dumnezeu îi pune în vieţile noastre.
Ofensându-l pe Dumnezeu prin păcat, ne creăm o datorie de iubire şi pedeapsă pentru faptele noastre rele. Îi datorăm lui Dumnezeu o iubire mai mare decât în cazul în care nu am fi păcătuit, şi avem faţă de El datoria de a suferi ca pedeapsă pentru că am ofensat maiestatea Sa divină. În milostivirea Sa, Dumnezeu ne oferă nenumărate oportunităţi de ispăşire permiţându-le celorlalţi să păcătuiască împotriva noastră. Răbdarea noastră în îndurarea ofenselor lor, bunătatea noastră în a suporta răceala lor, răspunsul nostru cu iubire faţă de ei în schimbul lipsei lor de iubire faţă de noi este parte a planului providenţial al lui Dumnezeu de răscumpărare a unei lumi păcătoase.
Ne rugăm pentru tăria de a ierta pentru ca să putem fi iertaţi la rândul nostru. Este aici în joc şi o minunată comunicare a harului. Nu arareori, motivul pentru care Dumnezeu aduce în viaţa noastră persoane dificile este tocmai acela ca prin răbdarea noastră iubitoare faţă de ei, să putem obţine de la El harurile convertirii de care ei au nevoie. Noi suntem canalele harului pentru alţii. Aceasta înseamnă că pentru a fi canale eficiente pentru anumite persoane, s-ar putea să trebuiască să fiu victima indiferenţei sau chiar a cruzimii lor, pentru a le câştiga darul pocăinţei, ca să se împace cu Dumnezeu pe care l-au ofensat.

A şasea cerere: "Nu ne duce pe noi în ispită"

Ispita este o invitaţie la păcat. Sursa ispitei poate fi comportamentul atrăgător, păcătos al altor oameni - lumea; sau dorinţele dezordonate ale naturii noastre căzute - concupiscenţa; sau îndemnurile răuvoitoare ale spiritului rău - diavolul. Când ne rugăm să nu fim duşi în ispită, nu cerem să fim eliberaţi de încercarea la care sunt supuse toate fiinţele umane pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de Dumnezeu. Ispita ca test al fidelităţii noastre faţă de El este parte a stagiului nostru aici pe pământ, şi preţul câştigării răsplăţii noastre în lumea care va veni.
Ne rugăm pentru ca să nu cedăm în faţa ispitei, ci să profităm de pe urma experienţei ispitirii. Sfinţii interpreţi ai Rugăciunii domneşti oferă nu mai puţin de nouă căi prin care să ne ferim să cădem în ispită şi să avem de câştigat din ispitele inevitabile din vieţile noastre. Rugămintea noastră din această cerere va fi ascultată în măsura în care urmăm aceste reguli ale înţelepciunii creştine:
1. Să fim vigilenţi faţă de spiritul rău. Să îi cunoaştem strategia, să putem să îi recunoaştem înşelăciunile şi, mai presus de toate, "să ne împotrivim lui, tari în credinţă" (1Petru 5,9).
2. Să ne examinăm zilnic conştiinţa pentru a vedea cât de bine am făcut faţă ispitelor în fiecare zi. Să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru harul câştigat în urma ispitelor pe care le-am învins, şi să îi cerem iertare pentru cele în faţa cărora am cedat.
3. Periodic, în timpul zilei, să privim în "cartea sufletului nostru". Să citim acolo ce gânduri ne trec prin minte, ce dorinţe avem în inimile noastre. Să sortăm aceste mişcări interioare înlăturându-le pe unele, păstrându-le pe altele, şi acţionând în concordanţă cu acelea despre care conştiinţa ne spune că sunt haruri de la Dumnezeu.
4. Să nu ne lăsăm în voia tendinţelor naturale de a merge după orice ni se pare atrăgător. Să evităm să fim impulsivi atunci când este vorba de a respinge ceea ce nu ne place, sau de a îmbrăţişa ceea ce ne place. Toate ispitele sunt atractive. Să învăţăm să practicăm discernământul spiritelor aşa cum este el explicat de maeştrii vieţii spirituale.
5. Să ne amintim că acum trăim prin credinţă, ceea ce înseamnă că de unii singuri am putea nici măcar să nu recunoaştem o ispită. Astfel, trebuie să cerem constant lumină de la Dumnezeu: "Doamne, să văd".
6. Traiul pe pământ este o luptă şi noi suntem membrii Bisericii Luptătoare. Trebuie, aşadar, să fim înarmaţi cum se cuvine cu umilinţă şi prudenţă, şi cu harurile care vin pentru cei care le cer. Îndemnul adresat de Isus discipolilor în Grădina Ghetsimani ne este adresat nouă tuturor: "Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită!" (Matei 26,41).
7. Să fim vigilenţi. Putem dobândi obiceiuri de a acţiona care ne pot întuneca percepţia. Obiceiurile ne pot orbi în mod periculos şi ne pot împiedica şi de la a şti măcar că suntem ispitiţi. Putem să cedăm ispitei înainte să ne dăm măcar seama ce s-a întâmplat.
8. Să ne găsim modele pentru a le imita. Să nu mergem cu turma. Să căutăm să cunoaştem mai bine persoane al căror comportament îl admirăm şi al căror exemplu să ne hotărâm să îl urmăm. Pot fi mai multe persoane. De la una dintre ele vom imita umilinţa pe care o are, de la alta fidelitatea în rugăciune, de la alta caritatea altruistă, sau faptul de a răbda fără să se plângă, seninătatea în încercări, planificarea prudentă a muncii, devoţiunea faţă de Euharistie, marea iubire faţă de Fecioara Maria, şi de la alta zelul puternic pentru a aduce sufletele la Cristos. În acest fel, avem un înlocuitor eficient pentru ispitele care vin de la lume - comportamentul păcătos atractiv al celorlalţi. Avem, în schimb, inspiraţia de la persoanele bune din lume - practicarea atractivă a virtuţilor de către ei.
9. Să nu trăim cu un sentiment fals de siguranţă. Să cultivăm o teamă sănătoasă de a nu-l ofensa pe Dumnezeul iubitor. Aceasta ne va oferi protecţia de care avem nevoie pentru a rămâne indiferenţi oricât de seducătoare ar fi ispitele pe care le întâlnim.

A şaptea cerere: "Ne mântuieşte de cel rău. Amin"

Ultima cerere din Rugăciunea domnească este un rezumat al tuturor lucrurilor de care dorim ca Dumnezeu să ne ferească, în această viaţă şi în viaţa viitoare. Sf. Ciprian, care a scris primul comentariu amplu despre rugăciunea Tatăl nostru, ne învaţă că ne rugăm aici să fim eliberaţi de consecinţele păcatului. Biserica merge pe urma învăţăturii lui, care plasează teama noastră de rău în perspectiva corectă. Până acum, în Tatăl nostru, ne-am rugat pentru milostivirea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru tăria de a face voinţa lui Dumnezeu, pentru înţelepciunea de a nu ceda în faţa ispitelor. În încheiere, cerem să fim feriţi de relele care sunt un rezultat al păcatelor, ale noastre şi ale celorlalţi.
Răul, în general, este orice lucru contrar voinţei. Există însă două feluri de rău, aşa cum există, de fapt, două voinţe la care se pot opune. Răul care este contrar voinţei lui Dumnezeu îl numim păcat. Răul care este contrar voinţei umane îl numim suferinţă. Punctul central al ultimei cereri din Rugăciunea domnească este eliberarea de suferinţă. Trebuie însă să explicăm imediat cu atenţie ce înseamnă aceasta. În timp ce în cele din urmă orice suferinţă este oarecum rezultatul păcatului, nu orice suferinţă este rea pentru noi. Într-adevăr, o anumită suferinţă este necesară pentru mântuirea şi sfinţirea lumii. Când Dumnezeu a devenit om, avea fericirea înaintea Lui şi a ales Crucea. Dacă dorim să fim asemenea Lui şi să colaborăm cu El la răscumpărarea lumii, trebuie să ne aşteptăm la un anumit grad de suferinţă în vieţile noastre şi să îl acceptăm.
Cu toate acestea, în ultima cerere din rugăciunea Sa, Cristos ne spune să cerem eliberarea de rău. De ce rău, ca suferinţă, cerem să fim cruţaţi? Durerea este orice vine în contradicţie cu voinţele noastre. Poate fi suferinţă a trupului, sau suferinţă a sufletului. Poate fi durere fizică sau tulburare emoţională, sau secetă spirituală, sau nelinişte mentală. Într-un cuvânt, suferinţa poate fi orice lucru, dinăuntrul nostru sau din afara noastră, pe care îl găsim ca fiind neplăcut şi dorim să fim eliberaţi de a-l mai îndura. Înţelegând că suferinţa poate fi o mare binecuvântare, ne rugăm să fim scutiţi de acea suferinţă despre care Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, ştie că nu ar fi benefică pentru sufletele noastre. Ne rugăm de asemenea să ne fie de folos suferinţele pe care trebuie să le îndurăm. Ne rugăm pentru ca suferinţele pe care le îndurăm să fie spre folosul celorlalţi. Şi ne rugăm ca să fim feriţi de acel rău absolut care este pierderea veşnică a lui Dum! nezeu.
"Amin" este considerat ca parte a textului biblic al Rugăciunii domneşti. Se află în traducerea Vulgata în limba latină a Noului Testament şi a fost mult comentat de sfinţi. Ad litteram, "Amin" înseamnă "cu adevărat" sau "este adevărat", şi exprimă acceptarea la ceea ce tocmai s-a spus. La sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru se află speranţa aprinsă că Dumnezeu ne va împlini toate cererile noastre anterioare. Este un act de încredere că Tatăl este mişcat de acest "Amin", pe care Isus l-a folosit atât de des pentru a accentua autoritatea divină a cuvintelor Lui.


Traducător: O. Capan
Pocket Catholic Catechism