sâmbătă, 20 noiembrie 2010

REFLECȚIE LA SOLEMNITATEA LUI CRISTOS-REGELE UNIVERSULUI (PANTOKRATOR)

Coloseni 1,12-20


Fraţilor, să aducem cu bucurie mulţumire lui Dumnezeu Tatăl care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor, care sunt în lumină. El ne-a eliberat de puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului său preaiubit, prin care am fost răscumpăraţi, adică am primit iertarea păcatelor. Cristos este imaginea Dumnezeului celui nevăzut, primul născut între toate creaturile. Căci în el au fost create toate: cele din cer şi cele de pe pământ, fiinţele văzute şi cele nevăzute: tronurile, domniile, puterile şi stăpânirile; toate au fost create prin el şi pentru el. El este înainte de toate şi toate există prin el. El este capul trupului, adică al Bisericii; el este începutul, primul născut dintre cei morţi; el are întâietate în toate. Căci Dumnezeu a voit ca toate lucrurile să-şi atingă desăvârşirea în Cristos. Prin el şi pentru el a voit să împace toate, cele din cer şi cele de pe pământ, aducând pace prin sângele său vărsat pe cruce.

Solemnitatea lui Isus Cristos Regele universului în afară de faptul că încheie Anul Liturgic în Biserica Catolică, adică prezintă regalitatea lui Cristos, recapitularea întregii creații în El, mai înseamnă și un alt lucru, valabil pentru fiecare om de bunăvoință. El este Regele inimilor, este Regele lumii din acest veac, este Regele nostru, al meu și al tău. Pentru noi trăitori în veacul președinților, imaginea regelui ni se pare desuetă, depășită și anacronică. Imaginea regelui ni se pare nelalocul ei, pentru că noi trăim în democrație, în timpuri de libertate. Imaginea regelui este respinsă pentru că în societatea noastră există mulți regi: regele fotbalului, regele manelelor, regele modei, regele țiganilor, regele necurăției (ca să nu-i spun direct pe nume, căci nu merită!), regele.... să pună fiecare ce vrea....
Regele Cristos este însă diferit. Acest Rege a venit  ca, mai înainte să facă ceva pentru noi, să fie cu noi, să locuiască cu noi, să plângă și să se bucure împreună cu noi. Și pentru ca Isus să fie recunoscut Regele meu, eu trebuie să-l cunosc, trebuie să fi experimentat prezența lui în viața mea în decursul acestui an liturgic. Mă explic cu o întâmplare. Acum mai bine de zece ani s-a căsătorit un frate de-al meu. Intrând în familia soției, nu reușea să-i spună socrului tată, așa cum se spune pe la noi prin Moldova. Mi-a mărturisit această dificultate, pentru că, adresându-i-se pe nume socrului, avusese o discuție cu soția, căreia i se părea că este lipsit de respect. Mi-a spus fratele meu (noi fiind orfani de tată de la o vârstă foarte fragedă): eu nu o să pot spune nimănui tată pentru că eu nu am trăit experiența de a avea un tată. Și chiar dacă i-aș spune cuiva așa, pentru mine termenul nu are nici o semnificație. A explicat acest lucru soției și toate au revenit la normal. Și mie, atunci când aud colegi, frați, etc, vorbind despre tatăl lor, mi se pare ceva lipsit de sens. Tatăl meu este unul singur: Dumnezeu. Regele meu este unul singur: Isus Cristos, aici pe pământ și, sper, dincolo în împărăția cerurilor. De aceea spun că, pentru ca cineva să-l poată numi și simți pe Cristos ca rege, trebuie să fi experimentat mai întâi regalitatea iubirii sale în inima lui. Mă întreb: în decursul acestui an, acum la sfârșitul anului liturgic, îi pot spune cu adevărat lui Isus: Doamne, tu ești regele meu! Da, îți pot spune, Doamne, cu toată inima și în gura mare să audă toți: Într-adevăr, Tu ai fost în decursul acestui an Regele meu, ai fost Tatăl meu, ai fost mângâietorul meu, ai călăuzit pașii mei spre Tine. Mulțumesc, Rege.  

REFLECȚIE LA PARABOLA SEMĂNĂTORULUI (Mt 13, 1-9)

Foarte interesantă această parabolă povestită de Isus unei mulțimi. Evanghelistul Matei ne spune că într-una din zile Isus a ieșit din casă și a mers pe malul mării. Aici multă lume s-a adunat în jurul lui. Mai mult ca sigur, această mulțime se afla deja pe plajă, probabil să facă baie sau să plece în larg ca să pescuiască.
Autorul principal al parabolei este semănătorul. Un semănător mult diferit de cei normali, adică de oameni, pentru că, dacă privim bine textul, el nu se pregătește bine de semănat, nu se preocupă ca toată sămânța să cadă în pământul cel bun, ci mai mult risipește, adică aruncă sămânța peste tot unde îi văd ochii: pe stradă, în pământul pietros, în cel plin cu spini și, în sfârșit și în pământul cel bun. Tocmai aici stă particularitatea acestui semănător care, ne dăm bine seama imediat, nu este nimeni altul decât Dumnezeu, iar sămânța pe care o aruncă este iubirea, necesitatea mântuirii pentru toți oamenii. Nimeni nu este exclus de la mântuire, cu toții suntem chemați la sfințenie, nu contează câtă sămânță a fost semănată în noi. Dumnezeu, cu alte cuvinte știe să risipească iubire, milostivire peste tot, în fiecare om, pentru că este creatura sa cea mai iubită. La fel face și în parabola numită odată cea a Fiului risipitor, și mai nou, în zilele noastre, cea a Tatălui risipitor. Pentru El nu contează deloc ce face omul în viața sa, cât corespunde darurilor pe care le primește, dacă știe să facă să rodească talanții pe care i-a primit. Scopul lui principal este să-i atragă pe toți la El. Tocmai aici se verifică acel dicton: măsura iubirii este a iubi fără măsură.

Dar ceea ce m-a surprins și mai mult este situația pământului bun în care cade sămânța. Cu toate că este același pământ, vedem că producția nu este aceeași. Oare de ce? Ce a făcut ca același teren să producă trei măsuri diferite de recoltă? Să fi fost trei parcele distante una de cealaltă și unele nu au primit soare și ploaie îndestulătoare? Să fi fost îngrijite, prășite unele mai rău decât altele? Probabil! Altfel nu se explică diferența mare de recoltă între ele. Sau oare și pământul bun poate deveni rău, la fel cum cel rău poate deveni bun. Aș opta mai ales pentru această variantă, și atunci situația parabolei se răstoarnă. Inițial, tot pământul a fost bun, adică toți oamenii din natură sunt buni. Este și cazul unei alte parabole a lui Isus în care fiul cel rău, inițial nu vrea să asculte de tatăl său, dar mai apoi se răzgândește în bine iar fiul cel bun care inițial dă răspuns afirmativ invitației tatălui de a merge la câmp, dar mai apoi se răzgândește și nu mai vrea să meargă. Sămânța divină a căzut în toți la fel, dar numai pe parcurs acest teren își schimbă calitatea, datorită păcatelor, și astfel nu mai permite ca această sămânță să de-a rodul maxim, cel de o sută. Chiar și așa, cred că important este ca sămânța să fie lăsată să rodească, nu contează cât, important este să încercăm din răsputeri să fim rodnici, chiar și 30, așa cum spune parabola.