Povestea penicilinei

Niciodată nu poţi şti cum va influenţa un gest sau un cuvânt al tău viaţa celui de lângă tine.

O mână întinsă spre tine atunci când ai nevoie de ajutor te poate scăpa de la moarte. Iar un refuz te poate face, dacă nu eşti suficient de puternic, să fii şi tu la fel de indiferent ca şi cel ce te-a lăsat nepăsător să suferi. Să căutăm să facem, pe cât putem, binele. Nu cred că ne va costa prea mult. Pentru cel ajutat însă va cântări enorm.

La începutul secolului trecut trăia în Scoţia un sărman fermier pe nume Fleming. Într-o zi, pe când muncea, a auzit un strigăt de ajutor venind dintr-o mlaştină aflată în vecinătate. Şi-a lăsat uneltele şi a alergat la mlaştină. Acolo, plin de nămol, se afla un băieţel, teribil de speriat, cât pe ce să se înece, care se lupta să iasă din smârcuri. Fermierul Fleming l-a salvat din ceea ce urma să fie o moarte lentă şi îngrozitoare. A doua zi, o trăsură luxoasă s-a oprit la uşa fermierului. Un nobil elegant a coborât din ea şi s-a prezentat ca fiind tatăl băiatului pe care fermierul îl salvase.

"Vreau să te plătesc", a spus nobilul. "Ai salvat viaţa fiului meu."

"Nu, nu pot să accept bani pentru ceea ce am făcut", i-a răspuns fermierul refuzând oferta. În momentul acela, fiul fermierului a apărut în uşa casei.

"Acesta este fiul tău?" l-a întrebat nobilul.

"Da", a răspuns mândru fermierul.

"Hai să facem cum îţi propun eu. Lasă-mă să-i ofer aceeaşi educaţie pe care o va primi şi fiul meu. Dacă şi el este ca tatăl lui, cu siguranţă va deveni un om cu care să te mândreşti." Şi asta a făcut. Fiul fermierului Fleming a urmat cele mai bune şcoli ale vremii, a absolvit Şcoala de Medicină "St. Maryâs Hospital School" din Londra şi a ajuns cunoscut în lume ca Sir Alexander Fleming, inventatorul penicilinei.

Ani mai târziu, fiul nobilului care fusese salvat din mlaştină s-a îmbolnăvit de pneumonie. Ce i-a salvat viaţa de data aceasta? Penicilina.

Ştiţi care era numele nobilului? Lord Randolph Churchill. Dar numele fiului său? Sir Winston Churchill.

Autor: A. Păunoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro 

„Eu sunt Alfa şi Omega”, zice Domnul Dumnezeu. Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic. (Apoc 1, 8).

„Dacă Domnul n-ar zidi casa, 
în zadar ar trudi cei care o zidesc.

Dacă Domnul n-ar păzi cetatea,
 în zadar ar veghea cel care o păzește.

În zadar vă sculați dis-de-dimineață și vă culcați târziu,

mâncându-vă pâinea în oboseală, pe când Domnul o dă

preaiubiților săi în timpul somnului.

Iată, moștenire de la Domnul sunt fiii, rodul sânului este răsplată de la el.

Ca săgețile în mâna celui viteaz, așa sunt fiii tinereților.

Fericit bărbatul care-și umple tolba cu ei; nu se va face de rușine

când va vorbi cu dușmanii săi la poartă” (Ps 127 [126]).

La Mulți Ani 2013 
tuturor

 cititorilor 
și prietenilor 

acestui blog!

In memoriam Pr. Petru Albert (1919-2012)

S-a săvârșit în dimineața zilei de 14 iulie Pr. Albert Petru, în liniștea comunității parohiale și franciscane din Galați. Scriu despre Sfinția sa, pentru că a fost un om ales, un intelectual rafinat, un preot și un frate deosebit, un om plin de curaj, cum rar se mai poate întâlni.

În iarna anului 1990, încă în plin foc al revoluției, trecută prima frică și dezmeticindu-se după patruzeci de ani de dictatură comunistă, Pr. Albert a deschis ochii mari și și-a zis: a sosit momentul, a venit ceasul realizării visului mare. A ieșit în pragul parohiei de la Nisiporești, a sorbit cu nesaț aerul geros și tare, și-a suflecat mânecile reverendei și a început….

1, 5, 10, 60 de tineri au umplut imediat casa parohială. S-a deschis seminar franciscan la Nisiporești șopteau oamenii sub mustăți. Dar cum inima lui era mai mare, și întrezărind că mulți alți tineri așteaptă cu nerăbdare să-l urmeze pe Sărăcuțul din Assisi, a început construirea unui seminar la Roman unde, în primăvara anului 1991 se vor prezenta nu mai puțin de 400 (patru sute) de tineri, plini de voioșie și de încredere în Providența divină. Și dacă această Providență are un chip pentru noi, acesta este Părintele Albert Petru. Providența avea 71 de ani când a început să alerge, să se zbată pentru a-i primi pe toți tinerii la seminar. La această vârstă oamenii se gândesc la moarte, la odihnă. Pr. Albert, Providența noastră parcă avea 16 ani. Plin de viață, sigur pe sine, încrezător în Dumnezeu, fericit că nu sperase degeaba, parcă  mai zglobiu decât un copil se înhamă și lucrează cu timp și fără de timp, zi și noapte pentru că îi ardea inima.

A plecat dimineața pentru ca să nu piardă timpul, să înceapă o nouă zi și o veșnicie întreagă să se roage pentru noi, fii Maicii Biserici, urmașii Sf. Francisc. El ne repetă și nouă: fraților, să începem să facem binele, căci până acum puțin sau deloc am făcut.

Pr. Petru Albert, nu-ți spun odihnește-te în pace! Pentru că pe acest pământ nu ai cunoscut odihna, și știu că nu-ți plăcea deloc să te odihnești. Îți spun: roagă-te pentru noi, mijlocește pentru noi la tronul lui Dumnezeu.

Înmormântarea va avea loc marți, 17 iulie în Parohia Adormirea Maicii Domnului din localitatea Nisiporești (NT).  

Din istoria permisului auto: Cum circulau primii şoferi

Primul posesor al unui permis de conducere a fost inginerul german Karl Benz (1844-1929), care în momentul când a început să iasă pe străzile oraşului Mannheim cu automobilul său Motorwagen a oripilat cetăţenii neobişnuiţi cu zgomotul şi mirosul făcut de noua maşinărie.

Pentru a putea să-şi folosească invenţia fără a mai avea scandal şi probleme, a apelat la autorităţile Ducatului Baden, care i-au dat la mână un act prin care Karl Benz putea merge legal cu maşinăria sa. În primii ani ai secolului al XX-lea, autorităţile ţărilor europene emiteau permise de conducere a autovehiculelor doar în baza unei cereri.

Frânarea la apariţia sacului de fân

Nu existau şcoli de şoferi, trebuia doar făcută o cerere şi permisul era obţinut. Prusia a fost prima care a introdus obligativitatea existenţei unui act prin care un autovehicul putea fi condus pe drumurile publice, în anul 1903. Autoritatea care se ocupa de aceasta era aceeaşi care autoriza funcţionarea cazanelor industriale cu abur. În 1910, guvernul imperial a decis trecerea la utilizarea pe scară naţională a permiselor de conducere, care pentru prima oară se obţineau în baza unei şcolarizări urmate de o testare. Dincolo de Ocean, odată cu creşterea numărului automobilelor a crescut şi numărul accidentelor, lucru care a determinat autorităţile să studieze modelele german şi francez de obţinere a permiselor de conducere. Astfel, în 1913, statul american New Jersey a impus tuturor doritorilor de a conduce autovehicule să treacă un examen special înainte de a obţine acest drept.

În România, primele reglementări în domeniul circulaţiei vehiculelor au apărut în 1868, când Consiliul Comunal al Capitalei a stabilit regulile pe care trebuie să le îndeplinească birjarii. Dintre ele, spicuim: să nu fumeze când au muşterii în trăsură, să fie îmbrăcaţi cuviincios (lucruri care la multe taximetre din zilele noastre vedem că nu se mai aplică), să nu fie beţi, să aibă noaptea felinarele aprinse. În privinţa autovehiculelor, anul 1906 este de referinţă, când se publică "Regulamentul Poliţiei Rulajului şi Circulaţiei pe Căile Publice". Primul examen pentru obţinerea permisului de conducere a avut loc în 1908 - deşi încă nu existau şcoli de conducere! -, iar proba era de-a dreptul hilară, vizând numai reflexul de a frâna în caz de pericol: candidatul trebuia să circule cu viteză pe un traseu, iar ofiţerul examinator îi arunca în faţa automobilului un sac de fân, candidatul trebuind să frâneze instantaneu. În 1909 erau înregistrate în România 447 de automobile, cel cu numărul 169 era al lui Nicolae Titulescu. Şcolile de şoferi au început să apară odată cu anul 1910, iar la prima şcoală de şoferi se studiau două materii: "Omorârea de oameni" şi "Scoaterea de fum a maşinilor" şi se făcea practică.

Ciudăţenii auto din Belgia

Ultima ţară din Europa care a adoptat modelul de a solicita un permis de conducere este Belgia. Incredibil, dar până în 1967 oricine făcea cerere la primărie de obţinere a unui permis îl primea, fără şcolarizare şi examen!

Iulian Mirică, student român şi rezident în Belgia, ne spune: "Până în 1967 se lua permisul de la primărie, în baza unei simple cereri. Din 1967 până în 1977, se dădea un fel de examen teoretic, care consta în câteva întrebări simple. Abia din 1977 s-a trecut la sistemul cu şcolarizare, constând în traseu şi poligon pentru obţinerea permisului. Dar drama este alta: cei care au obţinut permisul în sistemul vechi, fără examen sau cu un examen teoretic sumar - astăzi persoane în vârstă - nu trebuie să-şi echivaleze competenţele cu cei care iau acum permisul. Astfel că prin Belgia circulă cu maşina persoane de vârste înaintate, care nici nu au fost şcolarizate, nici nu cunosc legislaţia şi semnele de circulaţie. Adevărate pericole! Opresc oriunde şi fără semnalizare, merg haotic, se urcă pe trotuar la viraje. Am făcut nişte filmări din maşina mea, pentru site-ul trafictube.ro, foarte elocvente."

Autor: D. Cârlea

Sursa: www.ziarullumina.ro

Zilnic, în România, se fac 350 de avorturi

În ajunul praznicului Bunei Vestiri, mai multe organizaţii nonguvernamentale pro-vita organizează simultan în mai multe oraşe din ţară un marş pentru afirmarea dreptului la viaţă al copiilor nenăscuţi, încă din momentul concepţiei şi al integrităţii familiei. Asemenea manifestări se organizează şi în marile oraşe ale statelor occidentale.

În România s-au înregistrat din anul 1957, anul legalizării avortului, până în prezent peste 22 de milioane de avorturi. Această statistică înfricoşătoare plasează ţara noastră pe locurile fruntaşe din Europa. Potrivit datelor de la ultimul recensământ, în ultimele două decenii, România a pierdut unul din cinci români prin practica avortului. De asemenea, Ministerul Sănătăţii arată, potrivit statisticilor, că în spitalele şi clinicile de stat se fac zilnic peste 350 de avorturi, nefiind socotite clinicile sau cabinetele private şi alte mijloace abortive. Astfel, mai multe organizaţii pro-vita, culte şi confesiuni creştine organizează sâmbătă, 24 martie, o nouă ediţie a "Marşului pentru viaţă", ce se va desfăşura simultan în peste 20 de oraşe din ţară. Prin acest marş se doreşte afirmarea dreptului la viaţă al copiilor nenăscuţi din momentul concepţiei, respectul faţă de viaţă în toate fazele şi ipostazele ei, nevoia de sprijinire a familiei, ca temelie a societăţii.

De asemenea, se va lansa un manifest către societate şi către clasa politică, prin care se cere adoptarea unei atitudini şi legislaţii favorabile vieţii şi familiei, precum oferirea unor alternative la avort prin susţinerea femeilor în dificultate, încurajarea natalităţii şi a adopţiei, stăvilirea falsei educaţii sexuale printre copii şi interzicerii promovării pornografiei. Prin acest marş se militează şi împotriva proiectului de lege RUAM, ce a trecut de Camera Deputaţilor pe 22 februarie 2012 şi pe 28 februarie de Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi din Senat, proiect ce încurajează naşterea de copii în afara căsătoriei, prin intermediul unei mame-surogat şi uciderea embrionilor umani.

Autor: I. Bușagă

Sursa: www.ziarullumina.ro

Creând femeia, Dumnezeu a binecuvântat lumea

Geniul feminin explicat de o tânără soră

de Antonio Gaspari

Pentru a readuce pe un plan de adevăr, dreptate şi frumuseţe dimensiunea feminină. Pentru a ieşi din retorica ipocrită şi ideologică referitoare la sărbătoarea femeii, agenţia Zenit ar vrea să favorizeze discuţia despre binele mult care este în proiectul lui Dumnezeu atunci când a creat femeia.

În faţa ştirilor teribile şi dramatice în care femeia este victimă a violenţelor şi samavolniciilor, există o lume enormă de bine în care femeile sunt protagoniste.

În această privinţă, agenţia Zenit a intervievat-o pe sora Maria Caterina Gatti din Institutul Slujitoarelor Inimii Neprihănite a Mariei.

• La 8 martie se celebrează sărbătoarea femeii. În această sărbătoare puţini subliniază marile virtuţi feminine preamărite atât de viaţa călugărească şi consacrată cât şi de rolul atâtor mame şi soţii care trăiesc cu bucurie viaţa lor. Mai degrabă, o anumită cultură tinde să identifice în femeia modernă răzvrătirea faţă de rolul de soţie şi de mamă, o libertate înţeleasă drept capacitate de dominare în muncă şi în casă. Care este părerea dumneavoastră în această privinţă?

Desigur, societatea în care trăim tinde să identifice progresul, libertatea şi emanciparea femeii ca forme de răzvrătire faţă de acele "roluri" care din totdeauna sunt constitutive ale feminităţii, ale identităţii femeii, cum sunt întocmai faptul de a fi soţie sau maternitatea. A fost eroarea comisă de atâtea feministe care - pornind de la intenţia bună de a exalta "geniul feminin" - au ajuns să refuze sau să nege ceea ce "face femeia femeie", şi din punct de vedere antropologic. Diferitele curente feministe au avut mare influenţă asupra culturii, ducând femeia ca să vrea să se emancipeze în manieră greşită, uitând prima şi foarte înalta sa misiune de soţie, de mamă şi chiar de educatoare. De fapt, face parte din vocaţia femeii şi misiunea educativă, aşa cum explică în mod clar Mulieris dignitatem la nr. 19: "Femeia, ca născătoare şi ca primă educatoare a omului [...], are o specifică precedenţă asupra bărbatului. Dacă maternitatea sa [...] depinde de bărbat, ea imprimă un «semn» esenţial asupra întregului proces al "creşterii ca persoană" a noilor fii şi fiice din neamul omenesc". "În această operă ele [femeile] realizează o formă de maternitate afectivă, culturală şi spirituală, cu valoare într-adevăr inestimabilă, prin incidenţa pe care o are asupra dezvoltării persoanei şi viitorului societăţii" (Scrisoarea Către femei, 9). Rolul de educatoare se extinde deci la întreaga omenire.

Aceste îndatoriri şi particularităţi - să nu uităm asta - le-au fost dăruite de Dumnezeu ca talanţi care trebuie fructificaţi pentru a se realiza pe deplin şi pentru binele omenirii. Pentru ea, misiunea trasată de Dumnezeu este aceea de a se îngriji în mod special de om, de fiinţa umană, pe care Domnul i-o încredinţează. "Această încredinţare se referă în mod special la femeie - tocmai din cauza feminităţii sale - şi ea decide în mod deosebit vocaţia sa" (cf. Mulieris dignitatem, 30). Este clar că atunci când unei persoane îi este încredinţată o altă persoană, ea va avea grijă de dânsa şi nicidecum nu va încerca să o chinuiască, să o domine sau, mai rău, să o elimine (aşa cum se întâmplă din păcate cu avortul).

• Care sunt după părerea dumneavoastră virtuţile tipic feminine care caracterizează femeile?

Virtuţile şi caracteristicile care constituie cred particularitatea femeii sunt următoarele: primirea, iertarea, înţelegerea, empatia, generozitatea, dăruirea, duioşia, atenţia, delicateţea, sacrificiul, spiritul intuitiv. Apoi, femeia căsătorită trebuie să fie în familie îngerul credinţei, îngerul casei. Trebuie să privească la toate acele virtuţi care o caracterizează pe Preasfânta Maria pentru a putea trăi ca ea în harul lui Dumnezeu, dând exemplu bun, trăind cu acea conştiinţă că este mereu sub privirea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când face cumpărături sau merge la muncă în birou, în timp ce spală vasele sau îi ajută pe copii să-şi facă temele. Sunt lucruri mici, dar erau chiar lucruri mici acelea pe care le făcea Sfânta Fecioară. Şi fetele sau femeile necăsătorite trebuie să privească la Sfânta Fecioară ca la modelul lor, pentru că şi ele sunt chemate să trăiască în harul lui Dumnezeu pentru a transmite apoi această frumuseţe interioară persoanelor cu care se relaţionează.

• Şi care sunt îndeosebi virtuţile pe care le exaltă viaţa de călugăriţe şi consacrate?

Dincolo de virtuţile care caracterizează viaţa călugărească în general, atât masculină cât şi feminină, cred că pentru femeia consacrată sunt valabile mereu acele virtuţi pe care le-am amintit deja ca tipic feminine, pentru că nu trebuie să uităm că orice călugăriţă, înainte de a fi o consacrată, este o femeie. De fapt, sfinţenia se construieşte pe o bază de umanitate, tocmai prin acel unicum constituit din suflet şi trup. Este natural că va fi diferită modalitatea în care aceste virtuţi vor trebui să fie exercitate: primirea, atenţia, dăruirea sunt trăite diferit de femeia consacrată - total dăruită lui Dumnezeu şi fraţilor, inserată într-o comunitate călugărească - faţă de cum le trăieşte o mamă în cadrul familiei sale. Dacă apoi privim la viaţa celor mai multe mari sfinte călugăriţe, virtuţile care le exaltă viaţa sunt cele tipic referitoare la viaţa consacrată în general: ascultarea, caritatea, credinţa, curăţia, sărăcia, umilinţa, fidelitatea, prudenţa...

Maternitatea şi fecioria sunt două dimensiuni deosebite ale femeii, în lumina revelaţiei divine, care îşi au exprimarea cea mai înaltă în Sfânta Fecioară, care este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă. "Persoana Născătoarei de Dumnezeu îi ajută pe toţi - în special pe toate femeile - să observe în ce mod aceste două dimensiuni şi aceste două căi ale vocaţiei femeii, ca persoană, se explică şi se completează reciproc". Iată deci că Preasfânta Maria este cea pe care atât femeia "laică", cât şi femeia consacrată trebuie să o aibă mereu în faţă ca model pentru a observa în ea virtuţile care trebuie imitate.

• În ce mod viaţa călugărească reuşeşte să sublimeze şi să practice dorinţa de familie şi maternitate?

Femeia - care ca şi bărbatul este o "fiinţă în relaţie" - se descoperă "făcută pentru bărbat", pentru o comuniune nupţială cu el. Aşa ne-a creat Domnul, cu această "diversitate în egalitate" (sexualitatea ne diferenţiază în cadrul umanităţii). În viaţa consacrată, acest "pentru bărbat" - după o frumoasă definiţie a lui Arnaldo Pigna - este înlocuit cu "pentru Cristos". Mirele este însuşi Cristos, El este Persoana cu care femeia consacrată intră în relaţie, în comuniune, dedicându-se totalmente Lui, deci găsind plinătate şi realizare personală numai în El. Nu este un "a iubi mai puţin", ci un "a iubi mai mult". Cine îmbrăţişează fecioria consacrată vrea să ajungă la plinătatea iubirii - deci a sexualităţii - lipsindu-se de medierea, dar şi de limitările fizicului, ale trupului. "Se alege continenţa nu pentru a iubi mai puţin, ci pentru a iubi mai bine [...]. A fi cast în mod feciorelnic înseamnă a ţine inima în potenţă absolută de a iubi, fără altă limită decât propria capacitate" (A. Pigna): fecioria nu închide la iubire, ci dimpotrivă învaţă la găsirea ei. Dorinţa de familie este umplută de noua familie constituită de comunitatea şi de institutul călugăresc din care se face parte. Apoi, maternitatea nu este "suprimată" în femeia consacrată, ci este trăită într-un mod mai elevat: este maternitatea spirituală. De fapt, maternitatea este constitutivă a femeii, element fundamental al identităţii sale, deoarece ei Dumnezeu îi încredinţează misiunea de "a se îngriji de viaţă": nu implică în mod necesar naşterea fizică a unei alte creaturi, ci este constituită de o atitudine de fond, de o deschidere a spiritului caracterizată de dăruirea de sine, de atenţie, de a lua asupra sa pe alţii, de sacrificiu. Femeia consacrată trăieşte deci în plinătate maternitatea sa, devenind mamă a tuturor, a copilului precum şi a bătrânului, născându-l pe Cristos în inima aproapelui. Deci şi maternitatea spirituală este o maternitate fecundă.

• O anumită cultură modernă tinde să indice ca model figuri de femei care trezesc provocare şi scandal, dar nu sunt mai revoluţionare şi emancipate femei ca Maica Tereza de Calcutta sau sfânta Clara de Assisi?

Este adevărat, femeii moderne îi sunt indicate adesea ca model aceste figuri provocatoare şi scandaloase, datorită influenţei greşitei filozofii feministe "liberal-socialist-radicale". Să nu uităm însă că în domeniul catolic a avut dezvoltare un feminism care promovează demnitatea autentică a femeii şi care s-a detaşat clar de gândirea celorlalte curente laice. Trebuie amintit şi că în pofida marilor divergenţe cu feministele catolice, militantele din curentele radicale şi socialiste au căutat şi au găsit figuri de femei autoritare, libere şi "puternice" chiar în interiorul catolicismului. Ecaterina de Siena, Tereza de Avila, Tereza de Lisieux, Francesca Saverio Cabrini - şi astăzi am putea spune şi Maica Tereza de Calcutta - sunt numai câteva din numele acelor multe femei "revoluţionare şi emancipate", în sensul adevărat al termenilor, care au fost luate ca model şi de feministe foarte depărtate de modul catolic de a gândi şi de a trăi. De ce? Pentru că aceste sfinte sunt un exemplu al modului cum trebuie să fie o femeie, deşi s-au dăruit total lui Dumnezeu şi Bisericii! În Mulieris dignitatem citim că "Femeile sfinte sunt o întrupare a idealului feminin" (cf. nr. 27). Acest lucru ne face să înţelegem că noi cu cât încercăm mai mult să-l imităm pe Cristos, Dumnezeu adevărat dar şi om adevărat, cu atât ne realizăm mai mult ca persoane, pentru că numai în misterul Cuvântului întrupat are adevărată lumină misterul omului. Aşadar, departe de a tăia aripile emancipării, catolicismul ajută femeia la deplina realizare de sine, dăruindu-i acea demnitate şi acele drepturi care în alte ambiente sociale, culturale sau religioase îi sunt negate.

• Puteţi să ne povestiţi care sunt motivele care v-au convins să alegeţi viaţa călugărească? Şi de ce aţi ales Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei?

Lucrul pe care ţin mereu să-l precizez este că a mea nu a fost atât o alegere, cât mai degrabă un răspuns dat Cuiva care m-a ales. Dacă trebuie să explic motivele care m-au făcut să întreprind acest drum, în urmă cu 13 ani, am o anumită dificultate pentru că ştiu că nu pot să le exprim în toată profunzimea lor şi probabil nu este nici uşor de înţeles pentru cel care nu a primi aceeaşi chemare.

În orice caz, cred că răspunsul meu a fost facilitat de insatisfacţia de fond pe care o percepeam în inimă. Aveam un loc de muncă, mulţi prieteni, hobbies care îmi dădeau satisfacţie... Şi totuşi în adâncul meu simţeam mereu o anumită nefericire, o nemulţumire, o "nerealizare" de mine însămi deşi avea satisfacţii tangibile în viaţa pe care o duceam. Educată într-o familie catolică practicantă, eram totuşi foarte departe de Dumnezeu, raportul cu El era nesemnificativ pentru mine. Căuta fericirea în cu totul alte lucruri şi credinţa mea se reducea la "obligaţia de a merge la Liturghie duminica". Însă îmi amintesc că pe la vârsta de 17 ani am văzut într-o zi o tânără soră aşezată pe o bancă şi de pe faţa ei transpărea mare seninătate şi bucurie. Am simţit înlăuntrul meu o mare emoţie, însoţită de o puternică dorinţă de bine, de bunătate, de convertire, pe care însă am sufocat-o aproape imediat. Era Dumnezeu care începea să se facă simţit... Aveam să-i deschid inima abia după 4 ani...

La 21 de ani a venit harul convertirii şi după câteva luni am perceput pentru prima dată chemarea la viaţa călugărească. Am ales Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei pentru că Domnul le-a pus pe drumul meu: tocmai cunoscându-le pe ele, pentru prima dată, mi-am pus problema vocaţională. De fapt, eram sigură că mă voi căsători şi voi forma o familie a mea. Nu-mi pusesem niciodată problema despre "ce anume vrea Dumnezeu de la mine", şi pentru că eram convinsă că vocaţia era ceva care trebuia să se perceapă încă de când suntem copii. Văzând câteva tinere postulante (tinere care sunt la începutul perioadei formative în convent) de la Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei am fost literalmente fascinată: bucuria lor, seninătatea lor, veselia lor, frumuseţea interioară care transpărea din fiinţa lor era tocmai ceea ce doream pentru mine şi ceea ce căutam cine ştie unde, de mulţi ani, fără nici un rezultat. Aprofundând cunoaşterea lor, am rămas uimită şi de carisma Institutului şi de iubirea lor faţă de Biserică şi faţă de Sfântul Părinte. Însă în mod deosebit m-a atras spre "Slujitoare" marea lor evlavie mariană şi iubirea faţă de Euharistie.

• Ce fac Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei?

Noi Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei suntem legate în mod constitutiv de Mişcarea eclezială a Familia Inimii Neprihănite a Mariei - formată din Slujitorii Inimii Neprihănite a Mariei, din noi Slujitoarele şi din laicii care împărtăşesc cu noi singura carismă - şi ne angajăm să-l ducem pe Cristos lumii prin intermediul Inimii Neprihănite a Mariei. Recunoscând în cuvintele rostite de Fecioara Maria la Fatima un apel divin, încercăm să le realizăm înainte de toate în noi printr-o solidă viaţă interioară, având ca primă şi fundamentală angajare pe aceea a rugăciunii. Model, maestră şi călăuză în viaţa noastră de consacrare şi în misiunea apostolică este Fecioara Preasfântă. Inima carismei este repararea, precum şi alte aspecte care provin din spiritualitatea de la Fatima cum ar fi: rugăciunea, pocăinţa, iubirea faţă de Euharistie celebrată şi adorată, faţă de Sfântul Rozariu, iubirea faţă de Sfântul Părinte, care se concretizează şi prin al patrulea vot de Fidelitate şi Ascultare faţă de Sfântul Părinte şi faţă de Magisteriul său. Colaborarea cu Slujitorii Inimii Neprihănite a Mariei şi cu laicii este fundamentală şi permite o incisivitate mai mare în apostolat graţie complementarităţii vocaţiilor şi graţie aceleiaşi carisme. Rolul nostru în Familia Inimii Neprihănite a Mariei prevede ajutorul în formarea laicilor, cu atenţie deosebită faţă de figura femeii, pentru ca să redescopere demnitatea sa şi importanţa fundamentală în familie şi în societate; apoi dorim să ajutăm fetele şi tinerele pentru ca să se responsabilizeze şi să înveţe să folosească în mod corect libertatea lor, redescoperind acele valori care par astăzi de acum pierdute.

• Dumneavoastră aţi scris articole indicând în Maria, mama lui Isus, frumuseţea femeii. Puteţi să ne explicaţi legătura dintre frumuseţe şi Maria? Şi între frumuseţe şi Dumnezeu?

Societatea de astăzi, în mod fundamental materialistă, tindă să ia în considerare numai trupul, uitând că persoana este constituită din trup şi suflet - care formează un unicum - şi astfel prea des chiar vorbind despre "frumuseţe" se limitează la ceea ce este numai aspectul fizic, exterior.

În Sfânta Fecioară vedem în schimb o frumuseţe care străluceşte înainte de toate în Inima sa şi în sufletul său. Cred că ne poate veni în ajutor enciclica Redemptoris Mater a lui Ioan Paul al II-lea, în care citim că "în lumina Mariei, Biserica citeşte pe faţa femeii reflexele unei frumuseţi care este oglindă a celor mai înalte sentimente de care este capabilă inima umană" (cf. nr. 46): această frumuseţe adevărată, cu care Maria o luminează pe femeie, consistă în a şti să se dăruiască aproapelui în mod gratuit; în a avea tăria interioară în faţa suferinţelor; în fidelitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de propriile angajamente; în munca asiduă făcută din iubire; în empatia care face capabili de a înţelege până la capăt pe celălalt şi de a coparticipa sentimentele sale, încurajându-l cu cuvântul.

În acelaşi document Papa ne aminteşte că harul pe care Maria Preasfântă îl poartă în sine determină "extraordinara măreţie şi frumuseţe a întregii sale fiinţe" (cf. nr. 11). În lumina acestor cuvinte înţelegem, aşadar, că frumuseţea Mariei Preasfinte nu este pur şi simplu şi numai un fapt estetic, fizic, exterior: Sfânta Fecioară este model de frumuseţe mai ales prin virtuţile sale, prin Inima sa Neprihănită, prin harul lui Dumnezeu de care era plină.

În icoane - ne aminteşte enciclica - "Fecioara străluceşte ca imagine a frumuseţii divine" (cf. nr. 33). Pe acest discurs se altoieşte legătura dintre frumuseţe şi Maria şi dintre frumuseţe şi Dumnezeu: de fapt, Sfânta Fecioară străluceşte de lumină reflectată, emană frumuseţea lui Dumnezeu pentru că este plină de El, de Harul său, de Duhul său. "Dacă sfinţenia creştină se configurează după frumuseţea Fiului, Neprihănita Zămislire este cea mai perfectă ilustrare a acestei «opere de frumuseţe». Fecioara Maria şi sfinţii sunt reflexii luminoase şi martorii atrăgători ai frumuseţii singulare a lui Cristos, frumuseţe a iubirii infinite a lui Dumnezeu care se dăruieşte şi se comunică oamenilor. Ei reflectă, fiecare în felul său, ca prismele cristalului, faţetele diamantului, contururile curcubeului, lumina şi frumuseţea originară a Dumnezeului iubirii. Sfinţenia oamenilor este participare la sfinţenia lui Dumnezeu, deci la frumuseţea sa" (din Documentul final al Adunării plenare a Consiliului Pontifical al Culturii, 2006).

(După Zenit, 7 şi 8 martie)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Biserica Catolică din România dezaprobă "Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator"

Prin comunicatul de presă nr. 29 din 8 martie 2012, Biserica Catolică din România dezaprobă "Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator" şi solicită retragerea acestei iniţiative legislative pe care o consideră un atac la demnitatea persoanei şi la integritatea familiei

Biserica Catolică din România a luat act de Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator iniţiat de Guvern şi care se află acum la Senat spre adoptare tacită la data de 13 martie 2012 cu procedură de urgenţă.

Într-o Scrisoare deschisă adresată domnului Mihai-Răzvan Ungureanu, Prim-Ministru al României, domnului Vasile Blaga, Preşedintele Senatului, doamnei Claudia Boghicevici, Ministrul Muncii, Familiei şi Solidarităţii Sociale şi domnului Ladislau Ritli, Ministrul Sănătăţii, Conferinţa Episcopilor Catolici din România îşi exprimă dezaprobarea faţă de Proiectul de lege privind reproducerea umană cu terţ donator şi solicită retragerea acestuia. Această iniţiativă legislativă este "un atac la demnitatea persoanei, la integritatea familiei şi implicit la echilibrul vieţii sociale", se citeşte în Scrisoarea deschisă, semnată de Preasfinţitul Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti şi Preşedinte al Comisiei pentru familii în cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici din România.

"Biserica a fost şi este întotdeauna aproape de acei părinţi care îşi doresc, dar nu pot avea copii din pricina infertilităţii, şi înţelege suferinţa lor. Totodată Biserica doreşte să amintească faptul că darul nepreţuit al maternităţii şi paternităţii nu se obţine cu orice preţ. Copilul rămâne mereu o persoană umană şi nu poate fi socotit un produs de laborator", afirmă PS Cornel Damian în Scrisoarea deschisă. "Respectarea unităţii căsătoriei şi a fidelităţii conjugale cere zămislirea copilului în familie; legătura existentă între cei căsătoriţi atribuie soţilor, în mod obiectiv şi inalienabil, dreptul exclusiv de a deveni tată şi mamă numai unul prin celălalt", afirmă în continuare Episcopul Damian Cornel, citând Instrucţiunea Donum vitae (nr. II. 2), despre viaţa umană care se naşte şi despre demnitatea procreaţiei, promulgată de Congregaţia Pontificală pentru Doctrina Credinţei.

Comunicatul a fost semnat de pr. Eduard Mihai Coşa, secretar general al Conferinţei Episcopilor din România, persoana de contact în această problemă fiind pr. Francisc Doboş (tel. 0755/065069, e-mail: francisc.dobos@gmail.com)

* * *

CONFERINŢA EPISCOPILOR DIN ROMÂNIA
Str. Diligenţei nr. 24, sector 3, 031555 - Bucureşti
Tel. / Fax +40 31 4361250 e-mail: secretariat@episcopat.ro
Bucureşti, nr. 28 /08.03.2012

SCRISOARE DESCHISĂ

Obiect: Biserica Catolică din România dezaprobă "Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator" şi solicită retragerea acestei iniţiative legislative pe care o consideră un atac la demnitatea persoanei şi la integritatea familiei

Biserica Catolică din România a luat act de Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator iniţiat de Guvern şi care se află acum la Senat spre adoptare tacită la data de 13 martie 2012 cu procedură de urgenţă, în completarea prevederilor art. 441-447 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată.

Biserica a fost şi este întotdeauna aproape de acei părinţi care îşi doresc, dar nu pot avea copii din pricina infertilităţii, şi înţelege suferinţa lor. Totodată Biserica doreşte să amintească faptul că darul nepreţuit al maternităţii şi paternităţii nu se obţine cu orice preţ. Copilul rămâne mereu o persoană umană şi nu poate fi socotit un produs de laborator.

Dat fiind proiectul de lege mai sus amintit, episcopii catolici din România doresc să aducă la cunoştinţa forurilor abilitate şi societăţii civile poziţia Bisericii Catolice faţă de viaţa care se naşte şi faţă de demnitatea procreaţiei:

"Respectarea unităţii căsătoriei şi a fidelităţii conjugale cere zămislirea copilului în familie; legătura existentă între cei căsătoriţi atribuie soţilor, în mod obiectiv şi inalienabil, dreptul exclusiv de a deveni tată şi mamă numai unul prin celălalt. Recurgerea la gameţii unei terţe persoane, pentru a avea la dispoziţie sperma sau ovulul, constituie o violare a îndatoririi reciproce a soţilor şi o lipsă gravă faţă de acea proprietate esenţială a căsătoriei, care este unitatea sa. Fecundarea artificială heterologă lezează drepturile copilului, îl lipsesc de relaţia filială cu originile sale părinteşti şi poate stăvili maturizarea identităţii sale personale. În plus, constituie o ofensă adusă vocaţiei comune a soţilor, care sunt chemaţi la paternitate şi maternitate: privează în mod obiectiv fecunditatea conjugală de unitatea şi integritatea sa; creează şi manifestă o ruptură între legătura de sânge din zămislire, legătura de sânge din sarcină şi datoria educaţiei. Astfel de alterare a relaţiilor personale în interiorul familiei are repercusiuni şi asupra societăţii civile: ceea ce ameninţă unitatea şi stabilitatea familiei este izvor de disensiuni, de dezordine şi de nedreptăţi în întreaga viaţă socială" (Donum vitae, II.2).

Prin urmare, Biserica Catolică din România consideră că "Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator" este un atac la demnitatea persoanei, la integritatea familiei şi implicit la echilibrul vieţii sociale.

"Originea unei persoane umane este, în realitate, rezultatul unei dăruiri. Copilul zămislit trebuie să fie rodul iubirii părinţilor săi. Nu poate fi voit, nici conceput ca produs al unei intervenţii de tehnici medicale şi biologice: acest lucru ar echivala cu reducerea lui la a deveni obiect al unei tehnologii ştiinţifice. Nimeni nu poate să supună venirea pe lume a unui copil condiţiilor de eficienţă tehnică evaluabile conform parametrilor de control şi de dominare" (Donum vitae, II. B. 4. c).

În consecinţă, pentru binele comun al societăţii şi al familiei, cât şi pentru demnitatea fiecărei persoane, Biserica Catolică solicită retragerea Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, trimis spre adoptare Senatului României prin Hotărârea de Guvern nr. E 203 din 05.10.2011.

Mons. Cornel Damian
episcop auxiliar de Bucureşti
preşedintele Comisiei pentru Familii
a Conferinţei Episcopilor din România

*

Consideraţii pe marginea Proiectului de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator trimis spre adoptare Senatului României prin Hotărârea de Guvern nr. E 203 din 05.10.2011

La 10 decembrie 1948 era promulgată Declaraţia universală a drepturilor omului, ca reacţie a întregii familii umane faţă de ororile comise în cel de-al II-lea Război Mondial. Principalul său scop era tocmai recunoaşterea inviolabilităţii demnităţii fiecărei persoane umane şi implicit egalitatea dintre oameni. La 7 decembrie 1965, Biserica Catolică, prin vocea Conciliului Vatican al II-lea, promulga Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudim et Spes ("Bucurie şi speranţă"), în care aflăm principiul care stă la baza respectului faţă de orice persoană umană: "aproapele este, fără nici o excepţie, un alt eu" (nr. 27). La 22 februarie 1987, Congregaţia Pontificală pentru Doctrina Credinţei răspunde la nenumăratele întrebări care aveau ca obiect raportul dintre biomedicină şi morala catolică în documentul Donum Vitae ("Instrucţiunea despre viaţa umană care se naşte şi despre demnitatea procreaţiei").

Menirea Statului de drept al unei naţiuni este promulgarea de legi drepte. Ar putea fi oare dreaptă o lege care atentează la inviolabilitatea vieţii şi la bunul mers al instituţiei familiare care este celula de bază a societăţii?

În art. 3 al Proiectului de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator sunt prezentate semnificaţiile unor expresii cheie. Dorim să facem unele precizări referitoare la terminologia adoptată:

a) Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator

De fapt expresia reproducere umană asistată medical e total ambiguă, deoarece nu se referă la asistenţa medicală propriu-zisă - cu care Biserica este întru totul de acord -, ci la un şir de substituţii: a patului conjugal cu procesul tehnic din laborator, a bărbatului cu medicul care manipulează sămânţa, a unirii conjugale cu un act pur tehnic. Reproducerea asistată duce de asemenea la o gravă ruptură în câmpul intim, confidenţial, al unirii conjugale, şi la ruptura dintre unirea conjugală şi procreare, din moment ce aceasta se poate realiza în eprubetă.

Apoi, folosirea expresiei reproducere umană este semnul evident al degradării umane. A vorbi despre generarea umană în termeni de reproducere în loc de procreare, duce la reducerea acesteia la un fapt pur biologic, cu implicita presupunere că omul nu este cu nimic mai mult decât un animal. Astfel se deschide calea excluderii lui Dumnezeu din evenimentul apariţiei persoanei umane pe lume. Persoana umană devine rodul calculului şi al manipulării. I se neagă calitatea sa de dar, devenind pur şi simplu un produs tehnic.

b) Dreptul la reproducere

Ne-am putea întreba dacă există un drept la a avea drepturi? Dacă da, atunci unul dintre ele ar fi şi dreptul la reproducere. În mod generic prin dreptul la reproducere poate fi înţeles şi dreptul la folosirea liberă a sexualităţii: independenţă sexuală, sexualitate recreativă, fără constrângeri şi fără responsabilităţi etc, dar se înţelege şi dreptul fundamental al cuplului de a decide numărul de copii, intervalul şi momentul venirii lor pe lume.

Din punct de vedere juridic, se vorbeşte de un drept la reproducere, cu referire la însămânţarea artificială, fecundarea în vitro, transferul de embrioni, posibilitatea clonării. Toate aceste tehnici ar sta la baza dreptului la reproducere asistată. Care este însă baza autentică a drepturilor omului? Libertatea umană. Dezvoltarea liberă a personalităţii. Demnitatea persoanei. Dreptul la intimitate familiară şi personală. Dreptul la căsătorie. Dreptul de a proteja familia şi de a o întemeia.

Este inacceptabil dreptul la reproducere, care nu are fundament antropologic, în natura omului, ci unul tehnologic. Dorinţa de a avea copii nu poate genera dreptul de a avea copii. Ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic, nu înseamnă că este acceptabil din punct de vedere etic.

c) Sănătatea reproducerii umane

La prima vedere este un concept generos, cu referire la buna funcţionare a aparatului reproductiv ceea ce sugerează, în parte, şi semnificaţia din legea specială. În realitate, în background-ul conceptului se ascunde liberul acces la mijloacele de contracepţie, de care ţine şi dezvoltarea producţiei şi a comerţului cu astfel de mijloace, şi practica nelimitată a avortului prezentat ca sigur, mai ales a celui din motive de eugenetică.

În ciuda acestei ambiguităţi, Biserica nu respinge apriori conceptul de sănătate reproductivă - cu tot caracterul limitat al termenului "reproducere" - în măsura în care sănătatea se referă la integritatea persoanei umane în calitatea de trup, suflet şi spirit.

d) Terţ donator

Chestiunea "terţului donator" ridică serioase obiecţii de natură morală. Le prezentăm plecând de la următorul citat: "Atunci când este vorba de a pune de acord dragostea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieţii, moralitatea comportamentului nu depinde aşadar numai de sinceritatea intenţiei şi de aprecierea motivelor, ci ea trebuie determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane şi a actelor ei, criterii ce respectă semnificaţia totală a dăruirii reciproce şi a procreării umane în contextul adevăratei iubiri; acest lucru nu este posibil decât dacă este cultivată cu sinceritate virtutea castităţii conjugale" (Gaudium et spes, 21).

Tocmai această trimitere la "criterii obiective" arată că un terţ donator se situează absolut în afara unirii conjugale, care presupune unitatea de trup, suflet şi spirit a cuplului conjugal. Acesta se situează şi în afara "contextului adevăratei iubiri". "Respectarea unităţii căsătoriei şi a fidelităţii conjugale cere zămislirea copilului în familie; legătura existentă între cei căsătoriţi atribuie soţilor, în mod obiectiv şi inalienabil, dreptul exclusiv de a deveni tată şi mamă numai unul prin celălalt" (Donum vitae, II,2).

"Recurgerea la gameţii unei terţe persoane, pentru a avea la dispoziţie sperma sau ovulul, constituie o violare a îndatoririi reciproce a soţilor şi o lipsă gravă faţă de acea proprietate esenţială a căsătoriei, care este unitatea sa. Fecundarea artificială heterologă lezează drepturile copilului, îl lipsesc de relaţia filială cu originile sale părinteşti şi poate stăvili maturizarea identităţii sale personale. În plus, constituie o ofensă adusă vocaţiei comune a soţilor, care sunt chemaţi la paternitate şi maternitate: privează în mod obiectiv fecunditatea conjugală de unitatea şi integritatea sa; creează şi manifestă o ruptură între legătura de sânge din zămislire, legătura de sânge din sarcină şi datoria educaţiei. Astfel de alterare a relaţiilor personale în interiorul familiei are repercusiuni şi asupra societăţii civile: ceea ce ameninţă unitatea şi stabilitatea familiei este izvor de disensiuni, de dezordine şi de nedreptăţi în întreaga viaţă socială. Aceste motive conduc la o judecată morală negativă asupra fecundării artificiale heterologe: de aceea, din punct de vedere moral, este ilicită fecundarea unei femei cu sperma unui donator altul decât soţul său şi fecundarea cu sperma soţului a unui ovul care nu provine de la soţia sa. În plus, fecundarea artificială a unei femei necăsătorite, nubilă sau văduvă, oricare ar fi donatorul, nu poate fi justificată din punct de vedere moral" (Donum vitae, II, 2).

O altă obiecţie serioasă provine din desfiinţarea eficacităţii sociale a numelui de familie şi a rolului filiaţiuni. Confidenţialitatea - care este atât de răspicat invocată de mai multe ori în legea specială - ar putea duce ca situaţia în care din donatori anonimi să se nască fraţi şi surori vitregi, care ar putea încheia o căsătorie, lipsind astfel de conţinut tot ceea ce ţine de gravitatea incestului.

e) Informarea

Din formularea proiectului de lege rezultă că informarea priveşte aspectele de natură juridică, pentru a obţine un consimţământ licit între un terţ donator şi părinţi. Dar textul legislativ este ambiguu în ce priveşte identitatea părinţilor şi a stabilităţii legăturii conjugale. În plus, aşa cum reiese din Legea nr. 287/2009 art 441, paragraf 3, obiectul donaţiei poate fi şi femeia singură. (În felul acesta nu se dă oare legitimitate "cazului Iliescu"? De asemenea, legea nu precizează limitele de vârstă nici ale părinţilor şi nici ale donatorului).

Din textul proiectului de lege nu se înţelege cui i se face înseninarea artificială, ori după fertilizarea în vitro în uterul cui se implantează embrionul astfel rezultat, deschizând astfel o poartă deschisă pentru mama purtătoare, care nu este obiectul explicit al acestei legi speciale, dar ar putea fi obiectul său implicit?

f) Consilierea

După cum informarea priveşte aspectele de natură juridică, consilierea priveşte aspectele de natură medicală. Din legea specială reiese că scopul consilierii este facilitarea serviciului de sănătate. Aşadar încă o dată tehnica are prioritate asupra binelui persoanei. Nu se face nicio referire la consilierea de natură psihologică, religioasă.

În concluzie, inviolabilitatea vieţii umane, stabilitatea şi unitatea cuplului conjugal, unitatea familiei sunt criteriile fundamentale care ar trebui să stea la baza unei legi drepte. Dorinţa părinţilor de a avea copii, oricât ar fi de puternică, nu legitimează recurgerea la tehnici contrare autenticei naşteri umane şi demnităţii noii fiinţe umane. Dorinţa de a avea copii nu constituie originea vreunui drept de a avea copii. Copilul este o persoană cu demnitate de subiect, prin urmare nu poate fi tratat ca obiect.

Comisia pentru Familie
a Conferinţei Episcopilor din România

Sursa: www.ercis.ro  

Despre Ziua Internaţională a Femeii, cu Flaminia Giovanelli

07.03.2012, Roma (Catholica) - 8 martie, Ziua Internaţională a Femeii, se celebrează în întreaga lume prin diferite iniţiative. Papa Benedict al XVI-lea a dedicat Intenţia generală de rugăciune pentru luna martie contribuţiei femeii la viaţa societăţii. Despre problemele cu care se confruntă în prezent femeia creştină, Flaminia Giovanelli, subsecretar al Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace, a declarat pentru Radio Vatican:- Cred că ceea ce putem face este să îi cerem Duhului Sfânt să ne indice noi posibilităţi pentru a recunoaşte contribuţia femeii în societate. Revendicarea drepturilor femeii, cererea de recunoaştere a rolului pe care aceasta îl îndeplineşte zilnic în societate sunt aspecte juste şi obligatorii. Dar se ştie că rămâne enormă distanţa dintre ceea ce spun documentele constituţionale şi aplicarea efectivă a legii.
- Ce anume poate dărui femeia creştină, “geniul său feminin” (cum obişnuia să spună Papa Ioan Paul al II-lea) societăţii occidentale care tinde azi deseori să aprecieze femeile doar pentru imagine şi nu pentru identitatea lor?
- De fapt, vorbind despre geniul feminin, se presupune că femeia are o specială vocaţie, tocmai în calitate de femeie. Azi, această vocaţie nu mai este considerată ca naturală, fiind dimpotrivă contestată, în special de teoriile privitoare la separarea după sex. Dar vocaţia femeii este deseori pusă în discuţie chiar şi în ambientele creştine, atunci când acestea sunt feministe în mod exagerat. Şi, tocmai în privinţa acestui aspect, femeia creştină are un rol de prim plan, având datoria cultivării acelei “ecologii umane”, pentru a folosi o expresie dragă Papei Ioan Paul al II-lea şi reluată apoi de Papa Benedict al XVI-lea; este vorba de acea viziune corectă asupra persoanei umane ce reprezintă un întreg, format din corp, minte şi spirit, un întreg în care există un echilibru just între cele trei elemente, într-o viziune ce cuprinde şi raportul bărbat-femeie. În timp de criză, femeia are de asemenea un rol deosebit în umanizarea economiei, în sensul utilizat de Papa Benedict al XVI-lea în enciclica “Caritas in veritate”, adică a dimensiunii gratuităţii şi a darului, fără de care “nici sistemul pieţei nu poate funcţiona”.
- Vorbind despre contribuţia femeii, să ne gândim la modul în care femeia se pune în slujba păcii, mai ales în ţările din sudul lumii…
- Gândul mă duce la faptul că premiile Nobel, din 2011, au fost acordate unui număr de trei femei. Îmi vine în minte exemplul Margueritei Barankitse, din Burundi, supranumită “îngerul din Burundi” care a asistat la teribilul genocid din ţara ei, dar care nu a căutat răzbunarea ci adevărul, dialogul, primind în casele de caritate pe care le conduce 10 mii de copii orfani de război, atât de etnie tutsi cât şi hutu. Ceea ce doresc să subliniez este tocmai această capacitate a femeilor de a însoţi aspiraţia de pace într-o lume concretă şi prin opere concrete.
- Care este urarea pe care aţi dori să o faceţi femeilor, în calitate de subsecretar al Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace?
- Mi-aş dori ca femeile să fie mulţumite de a fi femei, de capacitatea lor de a fi active, în mod simultan, pe mai multe fronturi (ce reprezintă o altă caracteristică feminină). Şi mai ales aş vrea să le amintesc îndemnul Papei Ioan Paul al II-lea: “Femeie, fii tu însăţi”. Mai ales anul acesta, când se împlinesc 50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II, să ne amintim de foarte scurtul dar intensul mesaj pe care Papa Paul al VI-lea l-a încredinţat femeilor la finalul Conciliului. Printre alte aspecte, le încredinţa rolul de a reconcilia oamenii cu viaţa, folosind o expresie care mie mi s-a părut foarte profundă: “Femei, opriţi mâna bărbatului care, într-un moment de nebunie, ar încerca să distrugă civilizaţia umană”.

Sursa: Radio Vatican

Un gând împotriva uitării

Cu câteva zile în urmă, mai precis la 27 ianuarie, a fost Ziua Internaţională a Amintirii Victimelor Holocaustului. O zi pentru a nu uita ororile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi ziua de amintire a acelora care au avut curajul să-i apere pe cei persecutaţi.

La 27 ianuarie 1945, armata sovietică a eliberat lagărul nazist de concentrare de la Auschwitz. Atunci a început să se dezvăluie lumii adevărul cu privire la ce se întâmpla dincolo de porţile acelui loc.

La Auschwitz, la fel ca în alte lagăre de exterminare, oamenii - bărbaţi şi femei, copii, tineri şi bătrâni - nu mai erau fiinţe umane. Numele persoanei era înlocuit cu un număr. Porţiile de mâncare reduse împreună cu munca forţată duceau la epuizare. Totul era calculat pentru anihilarea fizică şi ştergerea demnităţii umane. Mulţi au fost ucişi.

Numărul total al victimelor nu se ştie. Cele mai moderate statistici vorbesc de 11 milioane de persoane: 6 milioane de evrei, 2-3 milioane de prizonieri ruşi, între 1,8 şi 2 milioane de etnici est-europeni, polonezi, sloveni sau sârbi, între 220.000 şi 1,5 milioane de ţigani, restul bolnavi, oameni politici, preoţi, călugări, filozofi etc. Cele întâmplate şi semnificaţia suferinţelor pot fi citite prin ochii supravieţuitorilor. Mulţi dintre ei, precum Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel, s-au întrebat: "Unde era Dumnezeu atunci?". Dar supravieţuitorii evrei religioşi spun că au experimentat prezenţa divină, chiar şi în cele mai rele locuri.

Un reportaj publicat de Associated Press redă gândurile câtorva dintre ei. Astăzi există aproape 800.000 de evrei ultraconservatori (recunoscuţi după perciunii lungi, bărbile bărbaţilor şi hainele negre). În cel de-al Doilea Război Mondial, ei au fost primii decimaţi. Şcolile le-au fost distruse, rabinii au fost ucişi. Puţini au supravieţuit.

Gabriel Klein, 74 de ani, este unul dintre ei. "Este greu să vorbesc despre asta, pentru că de fiecare dată retrăiesc cele întâmplate", a declarat el. "Este ca şi cum aş vedea din nou cele văzute acolo."

Ziua Memoriei înseamnă şi amintirea persoanelor care i-au ajutat sau i-au salvat pe cei care erau vânaţi în timpul războiului. Numai în Italia, peste 400 de persoane au primit distincţia "Drept între naţiuni" pentru că au activat în favoarea evreilor destinaţi morţii. Printre ei se numără şi preotul catolic italian Gaetano Tantalo, paroh la Tagliacozzo (centrul Italiei). În anul 1943, el a ascuns în casa parohială timp de nouă luni şi jumătate o familie de evrei care fugise din Roma: familia lui Natan Orvieto, intervievat recent de Radio Vatican.

"Ne aflam într-un sat de vacanţă, povesteşte el, la Magliano dei Marsi, iar eu aveam cinci ani şi jumătate. Acolo ne-a surprins renumitul armistiţiu de la 8 septembrie. O doamnă, prietenă foarte bună din sat, i-a spus tatălui meu: "Domnule Orvieto, fugi, fugi pentru că există un mandat de arestare din partea comandamentului german". Nu ştia încotro s-o apuce. În cele din urmă a avut o intuiţie: şi-a amintit că trei ani mai înainte îl cunoscuse pe pr. Gaetano Tantalo."

Natan Orvieto descrie în interviu şi bucuria eliberării, când trupele aliate au ajuns la Tagliacozzo la 10 iunie 1944 şi toată lumea a coborât în piaţă. Clopotele bisericii au început să bată: "Le mai aud şi acum în urechile mele, aş putea să reproduc şi acum sunetul acela... o fericire imensă!". În curând, bucuria supravieţuirii avea să fie umbrită de ştirile despre cei care au căzut victime în "industria morţii, despre rudele apropiate care nu aveau să se mai întoarcă acasă niciodată".

Ziua Internaţională a Amintirii Victimelor Holocaustului a fost adoptată în anul 2005 de Organizaţia Naţiunilor Unite ca o zi care să aducă în centrul atenţiei tragedia care a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a nu permite să se mai întâmple. "Dacă a înţelege este imposibil - a scris evreul italian Primo Levi -, a cunoaşte este necesar." Şi tot el adaugă: "Pentru tine şi pentru copiii tăi, cenuşa de la Auschwitz avertizează. Fă ca fructele urii, din care se văd urmele, să nu dea din nou seminţe nici mâine şi nici altă dată".

Autor: pr. Cornel Cadar

Sursa: www.ziarullumina.ro

12 condamnați pe viață au depus voturile monahale într-o închisoare din Ucraina

„Nu am avut până acum cazuri asemănătoare, când condamnații pe viață să adopte în masă viața monahală.”

Într-o închisoare din Vinița (Ucraina), 12 oameni condamnați pe viață au decis să depună voturile monahale, a informat ziarul «Segodnia» miercuri, 11 ianuarie.
„Astăzi, în Mănăstirea din Vinița, aflată aflată în incinta închisorii din Vinița viețuiesc 12 novici și 12 călugări. Ei îi călăuzesc și pe ceilalți condamnați care s-au convertit la Domnul, pe calea adevărului. Aici, totul este ca într-o mănăstire de călugări. În plus, criminalii și violatorii au găsit o cale de ispășire a greșelii și nu intenționează să ceară apel pentru pedeapsa primită”, a afirmat o colaboratoare a administrației penitenciarului, Anna Titovskaïa. „Totuși, a adăugat aceasta, după douăzeci de ani în detenție, condamnații pe viață pot cere eliberarea condiționată și nu este exclus ca acești călugări să aibă mai multe șanse de a-și redobândi libertatea”.
Ea a mai povestit că Andrei Tchistiakov, unul dintre călugări, își începe fiecare zi cu metanii și rugăciuni. „De aproape zece ani citesc operele Sfinților Părinți ai Bisericii, de la șase până la opt ore pe zi. N-aș fi avut, cu siguranță, atât de mult timp la dispoziție pentru lectură în libertate, chiar și într-o mănăstire”, a mărturisit deținutul.
La rândul său, purtătorul de cuvânt al administrației penitenciarului din Ucraina, Igor Androuchko menționează pe blogul său caraterul exclusiv al acestei viețuiri monastice în rândul prizonierilor. „Nu am avut până acum cazuri asemănătoare, când condamnații pe viață să adopte în masă viața monahală”, a scris I. Androuchko.

Traducerea și adaptarea: Maria Burlă
Sursa: interfax.ru via orthodoxie.com

Istanbul, pantheonul modern

Turcia, leagăn al creștinismului de odinioară, încă mai respiră din spiritul acestei religii, în ciuda dificultăților vremilor. La tot pasul întâlnești semnele trecerii lui Cristos pe aceste pământuri. Nu cunosc dificultățile prin care trec creștinii, dar cu siguranță pot spune că sunt prezenți. Cine merge în Marele Bazar, va putea vedea sectoare unde sunt expuse spre vânzare o sumedenie de mirodenii. Frapează culorile vii și mirosurile care mai de care mai parfumate. Cred că Istanbulul se poate caracteriza prin acest creuzet policrom de religii, culturi, naționalități și tradiții.  

Un vis pe cale să devină realitate: Biblia în limba română, în traducere catolică după textele originale

Pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Patraşcu, sprijiniţi tehnic de dl. Andrei Ifrim, au realizat situl www.bibliacatolica.ro unde cei interesaţi pot citi on-line Biblia în traducere catolică după textele originale. Pe lângă textele biblice, cititorii pot descoperi articole şi informaţii despre Sfânta Scriptură, precum şi texte care să-i introducă în practica seculară a rugăciunii biblice, cunoscută în tradiţia occidentală cu numele de lectio divina.

Momentan, realizatorii sitului au postat integral textele Noului Testament, traduse de pr. Alois Bulai şi pr. Anton Budău (+1997), iar din Vechiul Testament, cărţile care formează Pentateuhul (traduse de pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Pătraşcu) şi cartea Psalmilor (tradusă de pr. Alois Bulai, ajutat de pr. Iosif Răchiteanu), publicate recent la Editura "Sapientia". În curând vor fi postate cărţile numite istorice, urmând ca într-un viitor nu prea îndepărtat să fie postate cărţile profetice şi cărţile sapienţiale în traducerea pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Patraşcu.

Acest eveniment este concretizarea unui vis şi a unei aspiraţii mai vechi a credincioşilor romano-catolici din România de a avea textele sacre ale Bibliei în limba română, într-o proprie traducere, după textele originale (ebraică şi greacă), şi într-un limbaj actual, accesibil tuturor vorbitorilor de astăzi ai limbii române. Prima cărămidă la acest proiect a fost pus înainte de 1989, când Mons. Petru Gherghel, pe atunci ordinariul Diecezei de Iaşi, i-a trimis pe pr. Anton Budău şi pr. Alois Bulai, în 1986, să se specializeze în ştiinţe biblice la Institutul Biblic Pontifical din Roma (Italia). Reveniţi în ţară, aceştia s-au pus pe muncă şi, în scurt timp, au realizat traducerea textelor din Noul Testament după originalul grec. Noul Testament în limba română, însoţit de introduceri, note şi comentarii a fost publicat la Editura "Sapientia" a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, în anul 2002.

Moartea prematură a pr. Anton Budău, în anul 1997, a pus la grea încercare desfăşurarea proiectului de traducere a Vechiului Testament. Totuşi, pr. Alois Bulai a găsit în pr. Iosif Răchiteanu un colaborator care, pe parcursul mai multor ani, l-a sprijinit în munca de revizuire a textelor biblice din cărţile liturgice ale Lecţionarelor, Ritualurilor şi Liturgiei Orelor, ajungând chiar să publice cartea Psalmilor, la Editura Sapientia, în anul 2005.

În acest timp, PS Petru Gherghel a trimis la specializare la Roma, la acelaşi Institut, alţi tineri preoţi doritori să ducă mai departe acest proiect. Astfel, comisia biblică a Diecezei de Iaşi a putut să continue munca de traducere a Vechiului Testament după textele ebraice. Actualmente formată din pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Patraşcu, dar beneficiind şi de sprijinul altor colaboratori, comisia a terminat de tradus cărţile Pentateuhului şi Cărţile Istorice, care vor apărea curând la Editura "Sapientia". Se lucrează intens acum la cărţile profeţilor şi, se speră, într-un an, să vină rândul Cărţilor Sapienţiale. Astfel, tot Vechiul Testament va fi publicat în 7 volume (1: Pentateuhul; 2-3: Cărţile istorice; 4-5: Cărţile profetice; 6-7: Cărţile Sapienţiale). La final, toate aceste volume vor fi unite şi publicate într-un singur volum, alături de cărţile Noului Testament.

Aşadar, cu ajutorul Domnului, cititorii pot spera să ţină cât de curând în mâini o ediţie a Sfintei Scripturi, care, sigur, fără a voi să intre în competiţie cu alte traduceri ale Bibliei în limba română, să se bucure de apreciere pentru faptul că este o traducere actuală, într-un limbaj accesibil, făcută cu competenţă după textele originale, ţinând cont de ultimele studii critice şi exegetice şi oferind un bogat aparat critic, compus din introduceri la fiecare carte, note explicative şi referinţe biblice.

Pr. dr. Ştefan Lupu