Lectie de demnitate: de-am avea pleoape si la urechi, ca sa le putem inchide cand e nevoie!

Un elev se intalneste cu profesorul lui. Profesorul este salutat de elev, apoi

profesorul il recunoaste ca i-a fost elev. Elevul completeaza ca i-a fost profesor in clasa a treia. Continuind conversatia profesorul il intreaba ce a facut in viata, cu ce se ocupa. “Sunt profesor, sunt in sistemul educational raspunde elevul.” Ce te-a determinat sa devii profesor, intreaba rabinul, profesorul elevului. “Dumneavoastra” a raspuns el. “Cand am vazut ce impact ati avut asupra mea si cand am inteles ce impact poate fi asupra elevilor, am spus, asta vreau sa devin.”

“De ce am avut acest impact?”

“Nu va aduceti aminte domnule profesor?”

“In clasa a treia un coleg a venit cu un ceas, pe care il primise cadou de la tatal, sau mama lui. Imi trebuia si mie un ceas,si mi a placut, asa ca l-am furat. El v-a spus si dvoastra ati facut un anunt ca cine a furat ceasul sa-l dea inapoi. As fi vrut sa fac asta, dar nu am avut curajul sa spun, imi era rusine sa vada clasa ce am facut.

Vazand ca nu spune nimeni nimic, dvoastra ati incuiat usa, ne-ati aliniat si ne-ati anuntat ca ne veti cauta in buzunare si in felul acesta se va gasi ceasul si va fi inapoiat proprietarului de drept.

M-am gandit ce urmeaza: ce rusine si ce imagine sa vada toti ca am furat ceasul.

Dar ati completat: as vrea ca toti sa inchideti ochii, cand voi cauta in buzunare. Si asa am facut. Ati ajuns la mine, ati luat ceasul, ati continuat sa cautati in buzunare pana la capatul liniei de elevi, apoi la sfarsit ati inapoiat ceasul fara sa pomeniti nimic nici atunci si nici vreodata dupa aceea.

Dumneavoastra mi-ati salvat demnitatea, nu ati facut din mine un stereotip, nu m-ati facut hot, furacios, nu ati pomenit nimic. Si am inteles atunci ce impact ati avut asupra mea si mi-am zis, asta vreau sa devin si eu.”

“Nu va amintiti domnule profesor”, spuse elevul?

“Nu.”

“Dar cum de nu va amintiti, ca este totusi ceva ce ramane imprimat, un furt, o situatie de genul acesta, cel ce a facut asta.”

“Nu imi amintesc spuse profesorul, pentru ca stiu ca si eu am inchis ochii cand am cautat in buzunare.”

Pildă: pușca și Rozariul

Într-o seară Padre Pio îi spuse fratelui care îl ajuta să se culce: te rog, adu-

mi pușca pe care o am în buzunarul reverendei. Fratele căută, dar după ceva vreme îi răspunse părintelui: Părinte, în buzunare nu am găsit nici o pușcă. Este în schimb numai un rozariu. La care sfântul răspunse: Și acela ce este dacă nu o armă!

E chiar așa: Rozariul este o armă foarte puternică, o armă împotriva diavolului, a egoismului, a patimilor; o armă care ne-a făcut să câștigăm atâtea bătălii spirituale, și nu numai  

Plidă: a face rău este o simplă joacă de copil

Într-una din zile Buddha a fost amenințat cu moartea de un bandit pe nume

Angilimal. „Fii bun și ascultă-mi ultima dorință”, i-a spus Buddha. „Taie o ramură din acel copac”. Dintr-o singură mișcare banditul tăie ramura, apoi întrebă: „Acum ce mai vrei să fac?”. „Pune-l la loc”, spuse Buddha. Banditul râse. „Ești nebun de tot dacă tu crezi că aș putea face un astfel de lucru”. În schimb, ești tu acel nebun, deoarece crezi că ești puternic făcând răul și distrugând. A face rău și a distruge este o simplă joacă de copii. Adevărata forță stă în a crea și a vindeca.  

Pildă: Otrăvirea imaginară

Ființele umane nu reacționează atât la realitate, cât mai degrabă la ideile pe

care le au în interiorul lor. Unui grup de turiști rătăciți prin munți l-i s-a dat mâncare expirată. Din precauție, o porție din această mâncare fusese dată mai înainte unui câine, căruia îi plăcuse și nu avusese efecte colaterale nedorite. În ziua următoare s-a auzit că acel câine murise. Cu toții au fost cuprinși de panică. Mulți au început să vomite și să acuze febră și diarie. A fost chemat imediat un medic, convinși fiind că avusese loc o tentativă de otrăvire colectivă. Sosi doctorul și mai întâi întrebă unde putea găsi cadavrul câinelui. Începu o cercetare, iar unul din sat explică fără nici o grijă: l-au aruncat într-o groapă, pentru că fusese călcat de o mașină, și mirosea deja foarte tare.    

Pildă: nu deschide scrisoarea

Buddha părea total indiferent la insultele unui ins care mersese să-l viziteze.

Mai târziu ucenicii îl întrebară care era secretul seninătății lui. El răspunse: „Încercați să vă imaginați ce s-ar întâmpla dacă cineva ar pune la picioarele voastre un cadou, iar voi nu v-ați apleca să-l ridicați. Sau dacă cineva v-ar trimite o scrisoare iar voi ați decide să nu o deschideți niciodată; nu este adevărat că mesajul ei nu ar avea nici un efect asupra voastră? Comportați-vă la fel de fiecare dată când sunteți insultați, și nu vă veți pierde seninătatea.

Pildă: În Tine mi-am pus nădejdea

O copilă de opt ani urcă în avionul care trebuia să o ducă la New

York, arată biletul și se așeză la locul ei. Aparent sigură și inteligentă, scoase din geantă o carte și începu să coloreze.

Nu era un zbor foarte relaxant, pentru că vântul sufla puternic și existau turbulențe mari. La un moment dat avionul avu o cădere destul de mare, iar pe pasageri îi cuprinse frica și deveniră nervoși, dar copila continuă să coloreze cartea ei cu mult calm și liniște.

Femeia așezată lângă ea o întrebă plină de curiozitate: „Draga mea, cum de reușești să fi atât de calmă!”.

Copila i-a răspuns: „Tatăl meu este pilotul”.

Morala: În lunga călătorie a vieții vor sosi cu siguranță momente de încercări puternice, de incertitudine, de frică și de confuzie... momente în care nu vei mai ști unde să cauți ajutor și sprijin, unde să mergi. În acele momente amintește-ți totdeauna un lucru: dacă îi vei fi dat lui Dumnezeu locul pilotului în viața ta nu vei avea pentru ce să te temi, pentru că Tatăl știe unde te duce.

Omul modern, cu trei lacăte la ușă și zăbrele la ferestre

Intr-o regiune din Amazonia un misionar, vrând să-i impresioneze pe câțiva

din enoriașii săi, i-a invitat să facă o călătorie cu un elicopter. Au zburat deasupra multor sate, coline, păduri și râuri, iar enoriașii priveau din când în când pe fereastră, dar se pare că nu erau prea impresionați de ceea ce vedeau. Întorși acasă, coborau în liniște din avion și se îndreptau spre casă, fără să spună nimic. Nerăbdător să afle reacția lor, misionarul exclamă: “Nu-i așa că a fost o călătorie extraordinară?! Gândiți-vă ce a reușit să facă omul! Noi eram acolo sus, deasupra caselor, a copacilor, a munților, privind pământul de sus!ˮ. Grupul de enoriași asculta impasibil. La sfârșit, luă cuvântul o bătrânică din grup: “Și insectele știu să facă acest lucru. Și chiar sunt fericiteˮ.

Morala: după mii de ani am cunoscut un asemenea progres încât noaptea suntem constrânși să încuiem cu trei lacăte porțile și ușile caselor, și să punem zăbrele duble la ferestre, în vreme ce indigenii mai puțin civilizați dorm în colibe deschise.   

Otrăvirea imaginară

“OTRĂVIREA IMAGINARĂ” – Ființele umane nu reacționează atât la realitate cât mai degrabă la ideile pe care le au în mintea lor. Unui grup de turiști rătăciți printr-o pădure l-i s-a dat mâncare expirată de câteva zile. Din precauție această mâncare fusese dată mai întâi unui câine, care o mâncase cu bucurie și nu pățise nimic. În ziua următoare se află că acel câine murise. Cu toții au fost cuprinși de panică. Mulți începură să vomite și să se plângă de simptome de febră și diarie. La spital doctorul întrebă înainte de toate unde se afla cadavrul câinelui. Incepu o cercetare, iar un vecin explică cu mult calm: “Cadavrul câinelui a fost aruncat într-o groapă pentru că a fost călcat de o mașinăˮ.   

Cine este cel mai puternic?

Într-una din zile Buddha a fost amenințat cu moartea de un bandit numit Angulimal. “Fii bun și ascultă-mi ultima dorințăˮ, spuse Buddha. “Taie o creangă de pe acel copacˮ. Dintr-o singură lovitură de sabie banditul tăie creanga, apoi întrebă: “Acum ce mai trebuie să fac?ˮ. “Lipește-o la locˮ, îi porunci Buddha. Banditul începu să râdă. “Ești nebun de-a binelea dacă crezi că este posibil așa cevaˮ. “Nebun ești tu, care te crezi puternic, pentru că ești capabil să faci rău și să distrugi. A face rău și a distruge este o simplă joacă de copii. Adevărata forță stă în a crea și a vindecaˮ.

A fi liberi în Cristos

Buddha părea total indiferent la insultele unuia care mersese să-l viziteze. Mai târziu, când discipolii l-au întrebat care era secretul acelei seninătăți, el a răspuns: “Încercați să vă imaginați ce s-ar întâmpla dacă cineva ar așeza la picioarele voastre un dar, iar voi nu v-ați apleca să-l luați. Sau dacă cineva v-ar trimite o scrisoare iar voi ați decide să nu o deschideți; ar avea conținutul ei vreun efect asupra dumneavoastră? Așadar comportați-vă la fel ori de câte ori sunteți insultați, și nu vă pierdeți seninătateaˮ. Mai bine suportați mâncărimea, dar nu începeți să zgândăriți buba. Vă veți face mare rău

Cine nu adună cu mine, risipește

Marele sfânt budist Nagarjuna umbla numai în chiloți și, în mod paradoxal, cu o castronaș aurit pentru a aduna pomană. Acest castronaș îl primise de la rege, care era ucenicul lui. Într-o seară,voind să se culce pe lângă un zid părăsit, își dădu seama că un hoț îl urmărea din spatele unui stâlp. “Ia-l, ține-l!ˮ, spuse Nagarjuna hoțului. “Așa nu vei mai veni să mă deranjezi când voi dormi!ˮ. Hoțul luă castronașul și fugi. Însă se reîntoarse în dimineața următoare, cu castronașul și o rugăminte: “Atunci când mi-ai dăruit acest castronaș cu mare generozitate, m-ai făcut să mă simt foarte sărac. Învață-mă, cum faci tu să-ți procuri bogăția, care-ți permite să fii atât de liniștit și dezlipit de bunurile acestei lumi?ˮ.

Morala: nimeni nu poate să ne fure ceva dacă nu ne-am alipit inima de acel ceva.   

Omul este rezultatul grijilor sale

Buddha spuse: “Acest pământ și acești copii sunt ai mei”, iată cuvintele

unui prost, care nu înțelege că nici măcar el nu este al lui. Cel mult poate să le aibă la dispoziție pentru o perioadă de timp. Cine nu este capabil să se lipsească de ele, acela este posedat de acestea. Oricare ar fi tezaurul tău, ține-l în căușul palmei, așa cum faci cu apa. Dacă îți strângi palma îți curge printre degete. Dacă îți bagi degetele în ea se murdărește. Numai dacă o lași liberă va fi a ta pentru totdeauna.  

Cât costă un minut de viață?

Un avar adunase cincizeci de milioane de dolari și deja pregusta idea că se

va distra nebunește timp de un an, în așteptarea unui moment bun în care să-și investească suma agonisită. Pe neașteptate îi apăru în față îngerul morții, care venise să-i i-a viața. Omul plânse și se disperă, și invocă mii de motive pentru a lungi cât de puțin existența sa, dar îngerul nu se lăsă clintit de nici unul din ele. “Dă-mi încă trei zile de viață și-ți voi da jumătate din averea meaˮ, îl rugă omul, dar îngerul ignoră cuvintele lui și începu să-l tragă de braț. “Dă-mi numai o zi, și tot ce am agonisit cu sudoare și efort va fi al tăuˮ. Dar îngerul rămase inflexibil. În sfârșit, avarul reușii să-i smulgă o mică concesie, constând în câteva minute pentru a scrie aceste cuvinte: “Oricine va găsi acest bilețel, dacă are atât cât să-i ajungă să trăiască, să nu piardă timpul să adune bogății, ci să se bucure de viață! Cu cei cincizeci de milioane de dolari ai mei nu am reușit să cumpăr nici măcar un ceas de viață în plus!ˮ.    

Folosește-ți talanții la timp

Un beduin a povestit această istorie:  eu eram pe vremuri bijutier. Într-o zi am a fost surprins de o furtună de nisip în deșert, care a împrăștiat caravana mea, iar eu m-am regăsit departe de tovarășii mei și complet rătăcit. Treceau zilele, iar eu am fost cuprins de panică văzând că mă învârteam în jurul meu, fără minima idee unde mă aflu și direcția bună de luat. Atunci, lihnit de foame, descărcai de pe cămile toți sacii pe care-i

aveam cu mine și pentru a mia oară deschisei sacii unul câte unul în disperarea de a găsi ceva de mâncare. Vă puteți imagina emoția pe care o încercai în a găsi un săcuț la care nu mai umblasem niciodată. Dezlegai imediat săcuțul cu mâinile tremurânde, sperând să găsesc ceva de mâncare. Dar mare îmi fu dezamăgirea constatând că acesta era plin numai cu perle. 

Unde este inima ta?

Un avar ascunsese la tulpina unui copac tot aurul său. În fiecare dimineață mergea, scotea afară aurul și rămânea ore întregi privindu-și bogăția. Într-o zi un hoț descoperi comoara și o fură. În momentul în care avarul merse din nou să-și contemple bogăția, găsi numai o groapă goală. Începu să urle de durere, astfel că vecinii fugiră imediat să vadă ce s-a întâmplat. Când

descoperiră cauza durerii, unul din vecini îl întrebă: Folosisei aurul acela vreodată? Nu, replică avarul. Mă limitam să vin aici în fiecare dimineață și să-l privesc. Atunci, comentă vecinul, pentru ceea ce-ți oferea acel aur, nu se va schimba mult situația dacă vei continua să vii în fiecare dimineață să contempli groapa goală.

Morala: nu este aurul pe care-l posedăm cel care ne face bogați sau săraci, ci capacitatea noastră de a ne bucura de el. A ne preocupa pentru a obține bogății fără a știi să ne bucurăm de ele e ca și cum am fi fără păr și am colecționa piepteni.  

Critica mă face să mă maturizez

Trăia odată un rabin pe care lumea îl venera ca pe un trimis al lui Dumnezeu. Nu trecea zi fără ca o mulțime mare de persoane să nu se adune în fața casei acestuia, în căutarea unui sfat. Și de fiecare dată când rabinul vorbea, oamenii îi sorbeau cuvintele cu nesaț. Între cei prezenți era și un personaj destul de antipatic, care nu pierdea nici o ocazie să-l critice pe rabin. Observa slăbiciunile acestuia și-și bătea joc de defectele lui, cu dezaprobarea celorlalți, care începură să vadă în el întruparea diavolului.

Într-una din zile, acest “diavolˮ se îmbolnăvi și muri. Cu toții se bucurară de vestea morții lui. Mergând din nou la rabin, îl întrebară dacă este îndurerat pentru soarta mortului. El răspunse: Nu, nu! De ce ar trebui să plâng pentru prietenul nostru, care acum se află în cer? Acel om era singurul prieten pe care-l aveam. Iată-mă aici înconjurat de lume care mă venerează. Acela era singurul care mă punea la încercare; mă tem că fără el aș fi încetat să mă maturizez. În vreme ce spunea aceste cuvinte, rabinul începu să plângă.   

În lipsa instrucțiunilor de montaj folosiți creierul

O doamnă încercă ore întregi să monteze, fără ajutorul manualului de instrucțiuni, un aparat de bucătărie nou și complicat, pe care-l cumpărase de puțină vreme. După câteva ore renunță și lăsă piesele răspândite pe masă, și plecă de acasă.

Reîntorcându-se, nu mică îi fu mirarea văzând că aparatul era montat și funcționa perfect. Cum ai reușit să-l montezi?, întrebă femeia de serviciu. Iată, spuse aceasta, atunci când unul nu știe să citească, este constrâns să folosească creierul, replică aceasta liniștită.   

Oprește-te și gândește

Într-una din zile Andrew Carnegie a fost întrebat: Este adevărat că ați fi putut să vă opriți în orice moment, deoarece aveați mai mulți bani decât v-ar

fi fost de folos? El răspunse: Da, este adevărat. Dar nu reușeam să mă opresc. Nu-mi mai aminteam cum se făcea acest lucru.

Morala: mulți sunt convinși că dacă se opresc și reflectează, nu vor mai fi capabili să plece din nou.

Doriți să mergeți în Paradis? Da, dar nu acum

Un preot intră într-un bar și descoperi cu mare indignare că mulți dintre enoriașii lui se aflau acolo. Îi adună pe toți și-i duse în biserică, și începu să le vorbească: “toți cei care vor să meargă în Paradis, să treacă în dreapta meaˮ. Cu toții ascultară, în afară de unul care nu se mișcă un centimetru de

la locul lui. Preotul îi fixă cu severitate și-l întrebă: “tu nu vrei să mergi în Paradis?ˮ “Nu!ˮ, replică acel enoriaș. Îi spuse preotul: “nu cred că atunci când vei muri tu nu vei dori să ajungi în Paradisˮ! Enoriașul replică din nou: “Sigur că vreau să merg, dar când voi muri. Eu credeam că dumneavoastră voiați să mergem imediat!ˮ.

Morala: Am face orice numai în momentul în care frânele nu mai funcționează, dar probabil atunci este prea târziu.  

Cine urăște își injectează singur venin în suflet

Într-o noapte, un şarpe, în timp ce căuta de mâncare, intră într-un atelier de tâmplărie de la marginea pădurii.

Tâmplarul, om priceput dar cam dezordonat, lăsase câteva unelte pe jos.

Unul dintre ele era un fierăstrău. Pe măsură ce şarpele umbla

prin atelier, se suie pe fierăstrău făcându-şi o tăietură mică.

Imediat, crezând că este atacat, se încolăci în jurul fierăstrăului atât de tare încât începu să sângereze pe gură. Asta îl infurie şi mai tare şi îl făcu să strângă cu toată puterea fierăstrăul, umplându-l de sânge.

La scurt timp, şarpele îşi dădu ultima suflare, strângând cu toate forţele fierăstrăul, şi muri.

Morala: Câteodată reacţionăm cu furie şi nu ne dăm seama că ne facem rău. În viaţă este bine să ignorăm unele persoane sau situaţii cât şi comportamentul nociv al celor din jurul nostru.

Oamenii spun şi fac lucruri diferite, dar decizia de a reacţiona pozitiv sau negativ este numai a ta.

Răspunsurile calde alungă supărarea, iar cele dure stârnesc furii.

Povestea măgarului dezlegat de diavol

Un măgar era legat de un copac.

Un diavol a venit și i-a dat drumul.

Măgarul a intrat în grădina vecinului și a început să mănânce tot.

Proprietara grădinii, când a văzut acest lucru a luat o pușcă și a împușcat măgarul.

Găsind măgarul mort, proprietarul măgarului s-a dus la proprietara grădinii și a ucis-o.

Reîntorcându-se acasă țăranul și găsindu-și soția moartă l-a ucis pe proprietarul măgarului.

Fiul proprietarului măgarului, privindu-și tatăl mort, a dat foc fermei țăranului.

Țăranul, ca răzbunare, l-a ucis pe fiul proprietarului măgarului.

Apoi l-au întrebat pe diavol ce făcuse, iar acesta răspunse:

- Eu nu am făcut nimic, numai am eliberat măgarul.

- Ai văzut? Numai diavolul face lucruri simple…

Pentru că știe că restul este făcut de răutatea noastră.

De aceea să ne gândim înainte să ne răzbunăm, și să stăpânim inima noastră…

Deoarece diavolului îi este de ajuns să elibereze măgarul din noi

Sfânta Biserică a păcătoșilor

Sfânta Biserică a păcătoșilor

Într-o conferință ținută Colegiului Postulatorilor Generali în ziua de 12

ianuarie 2016, Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, acum Prefect emerit al Congregației pentru Cauzele Sfinților spunea: „Sf. Părinte Papa vrea să dea Bisericii un semnal urgent. Trebuie să reglăm bine radarul nostru spiritual pentru a identifica, dincolo de ceața produsă de rău, persoanele bune și sfinte prezente în Biserică. Aceasta este și o invitație presantă adresată păstorilor, ca să fie atenți față de bunătatea existentă în familii, în parohii, în dieceze. Este vorba de persoane bune, laici, preoți diecezani, persoane consacrate care, – așa cum îi numește Papa – sunt sfinții ascunși, dar reali și activi, și pe care trebuie să-i descoperim cu toții.

Împărtășesc în totalitate această viziune, exprimată de Sf. Părinte Papa mai pe larg și în ultima Exortație Apostolică: Bucurați-vă și tresăltați de veselie, și nu cred că este vorba de un optimism naiv, ci de o citire a semnelor timpului în optica credinței: și în timpul nostru, deși caracterizat de atâtea slăbiciuni și contradicții, balanța înclină net în favoarea binelui, a sfințeniei, a frumosului. Evident, pentru a putea vedea tot acest bine, este necesar să setăm corect radarul nostru spiritual, evitând să alegem „căile largi” ale pesimismului și ale cârcotelii, și să le preferăm pe cele „strâmte”, care te ajută să vezi direct, mai de aproape, și mai sigur realitatea, și poate chiar să pătrunzi mai bine în profunzimea realității omului, care substanțial este bună, și răscumpărată, deși având rănile păcatului la vedere. Și nu trebuie să uităm niciodată că omul este o ființă cu rănile răscumpărate, vindecate, nu o ființă infectă și care milogește recunoașterea semenilor pentru a putea trăi. Să vezi binele din om înseamnă a-i sta aproape, a asculta direct de la el bucuriile și tânguirile sale, și nu a-l cunoaște din informații SH (second hand), culese de pe calea cea largă, mai dulci, mai sigure, deoarece culese din pomul sălbatic de măr din adâncul codrului.

Am cunoscut și cunosc mulți copii sfinți, extraordinari, care mă fac să roșesc numai dacă îi privesc; adolescenți rebeli cu ei înșiși, cu părinții și cu Biserica, pentru că nu reușesc să înțeleagă ce se întâmplă cu ei, răzvrătiți pentru că vor să fie și ei înțeleși și tratați în starea adolescențială în care se află, și să nu fie văzuți numai ca niște potențiali adulți; tineri încă visători într-o lume mai bună, în ciuda pesimiștilor de rând, care le spun că „n-are rost; așa s-a făcut tot timpul...”, și care se iau la trântă chiar și cu Dumnezeu, și care se roagă cu „suspine negrăite” pentru ei și pentru toți ai lor; părinți pentru care îndrăgostirea și iubirea nu s-au terminat în ziua cununiei lor, dar care se privesc și se iubesc după 50 de ani de căsătorie ca atunci când l-i s-au încrucișat privirile pentru întâia oară; mame și tați care știu să împartă o felie de pâine întregii familii, și mai rămâne o bucată și de dat la săraci; bătrâni senini și care țin lumea în brațe cu rugăciunile lor murmurate ziua și toată noaptea; episcopi, seminariști, persoane consacrate și preoți, mai tineri și mai vârstnici, ca pâinea lui Dumnezeu, nu alta, de-ți vine să guști din ei, cu gura de aur și mâna binecuvântată, din care curge abundent balsamul uleiului iertării peste capetele bolnavilor care cer tratament pentru bolile lor.

Opss, a căzut un copac în pădure, și a trosnit urât de tot! Nu mai avem pe unde trece, de parcă pădurea aia imensă era alcătuită numai din acel copac! Și totuși, dacă mă gândesc puțin, parcă-i mai bine că a căzut copacul, așa văd mai bine miile de copaci, care stau bine înfipți în pământ, cu coama semeață îndreptată spre cer, și care mă țin și pe mine la suprafață, să nu casc în groapa produsă de cel căzut.

             Vrei să vezi binele din jurul tău, cetele de oameni sfinți care umblă ca și tine pe drumurile acestei lumi: abia te-ai trezit și ți-ai deschis ochii, în fiecare dimineață, conectează radarul tău la sursa de actualizare și de programare, la Dumnezeu, prin rugăciune. Fii sigur că te va duce pe drumul cel corect, și vei vedea cum mișună binele în jurul tău. 

„Mergi, și fă și tu la fel!” (Lc 10, 37)

Pr. Pătrașcu Damian

articol publicat în revista Mesagerul, nr. 151/2018

Dumnezeu nu mi-e de ajuns!

Dumnezeu nu mi-e de-ajuns!

Aud din ce în ce mai des, îndeosebi din gura unor persoane mai evlavioase

o afirmație care îmi zgârie urechile din ce în ce mai tare: mie Dumnezeu îmi ajunge; restul nu contează, dacă-l ai pe Dumnezeu, nu-ți mai trebuie nimic…

Și omul? Să fie oare adevărat că omului îi este de ajuns Dumnezeu? Că poate să fie împlinit numai cu Dumnezeu în inimă, și pe buze? Personal mă îndoiesc de veridicitatea acestei afirmații, iar dacă unul se poate mulțumi numai cu Dumnezeu, fără să vrea și pe om alături și în inima lui, cred că acela nu este un om mulțumit pe deplin, sau mai bine zis, mântuit pe deplin. E ca și cum cineva ar merge la medic și i-ar cere să-i taie un picior sau o mână, că-i e de-ajuns numai una,… pentru câtă muncă face!

Citesc în cartea Facerii, la capitolul al II-lea că Dumnezeu, văzându-l pe bărbat singur, înconjurat numai de copaci și de plante, a exclamat: „Nu e bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. (2, 18). A făcut așadar și animalele, dar omul tot singur era, deși dăduse nume tuturor fiarelor pământului. Nu-și găsise pe cineva pe potriva lui. Omului nu-i era de ajuns că a dat nume animalelor, că îl avea pe Dumnezeu, dar avea nevoie ca și pe el să-l poată numi cineva, nu de alta, dar ca să nu vorbească în gol, iar lui nimeni să nu-i vorbească. Și, astfel, văzândul-l însingurat, Dumnezeu crează ceva asemenea lui, crează un alt om, însă numai asemenea lui, nu la fel întru totul ca el, căci aceasta nu mai era bărbat, ci femeie. Iar bărbatul văzând această creatură, se bucură și o recunoaște ca fiind ceva potrivit cu el. Și așa începe aventura umană pe pământul nostru: doi oameni asemănători, dar nu la fel, nu identici, vor continua opera lui Dumnezeu până-n pragul veșniciei, zămislind fete și băieți, spre mai mare glorie a lui Dumnezeu.

Nimeni, în cazuri normale de viață, nu poate fi mulțumit numai cu Dumnezeu, oricât de spiritual sau de mistic ar fi. Și gândesc că nici Dumnezeu nu cere o asemenea jertfă din partea omului, indiferent în ce stare de viață ar trăi acesta, mă refer aici mai ales la persoanele consacrate, care nu se căsătoresc, dar nici nu trăiesc separați de oameni, pe vârful unui munte plin cu zăpadă. Cu toții avem nevoie de un om, bărbat sau femeie, în funcție de genul propriu, și nu neapărat din necesitate, cât mai degrabă datorită generozității înscrisă de Creator în inimile noastre. Mai exact, nu am nevoie de celălalt pentru că mă poate ajuta, sau pentru că poate face ceea ce eu nu pot face, dar pentru a putea dărui generozitatea cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Iar numele dăruirii, a generozității este GRATUITATE. Nu dau ca să primesc, nici ca să-mi mai dezmorțesc mâinile lipite în buzunar, ci pentru că am fost făcuți generoși din natură, așa cum cântecul, pentru a fi gustat de mine, trebuie să-l scot din inimă și să-l expun. 

Nu e bine ca omul să fie singur; nu e bine ca omul să fie numai cu Dumnezeu; însă e un mare bine ca omul să stea împreună cu unul potrivit lui; iar acesta nu poate fi altcineva decât un alt om. Restul, în afară de Dumnezeu, sunt auxiliari. De altfel, nici Dumnezeul Treime nu a rămas închis în propria-i persoană, ci s-a făcut cunoscut nouă, ca noi să-l cunoaștem și să fim cunoscuți de el.

Doamne, care este porunca cea mai mare, este întrebat odată Isus de un oarecare. Cunoaștem cu toții răspunsul: să-l iubești pe Dumnezeu…, și pe aproapele tău…, ca pe tine însuți. Așadar 3 în 1: pe Dumnezeu, pe aproapele tău, pe tine însuți. Nu se poate renunța la nici una din acestea trei, fără să se ciuntească totalitatea iubirii, și integralitatea unei vieți cu adevărat creștine. Restul sunt spiritualisme ieftine, care nu merită experimentate nici dacă le-am primi gratis. 

Pr. Pătrașcu Damian

articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton, nr. 150/2018

Nostalgia după prazul din Egipt, alias, după comunism

Nostalgia după prazul din Egipt,

alias, după comunism

Pr. Pătrașcu Damian

Nimic nou sub soare! De când omul este om, el uită repede suferințele

îndurate, mai ales dacă a fost spălat bine pe creier, și redus la un simplu animal, care se mulțumește cu mâncare, muncă, și câte o mică distracție. Observ, mai ales din miile postări pe rețelele de socializare, dar și din discuțiile avute, și nu neapărat cu oameni mai în vârstă că, deși comunismul a căzut de acum de 30 de ani, dorul după acele vremuri crește din ce în ce mai mult. Acest lucru arată o nostalgie bolnavă, dacă nu chiar sadică, după acele vremuri de restriște, în care, pe lângă lipsa de mâncare și de strictul necesar, libertatea de conștiință, de exprimare și de religie era dată cu picătura, ca nu cumva să n-i se urce la cap, și să vrem mai mult de la viață.  

Aud, sau citesc deseori: „pe vremea noastră nu mâncam chimicale, ca acuma! Toate alimentele erau sănătoase” (mai ales sutele de specialități de mizel, adidași de porc și gheare de pui, și alea cu porția în galantarele așa numitelor magazine!!!); „pe vremea noastră toți aveau de muncă”, deși la muncă mulți se prefăceau că muncesc, pentru că statul atotputernic se făcea că-i plătește; „pe vremea noastră școala era școală, nu ca acuma, o golănie totală”, deși numai școală nu se putea numi, de cele mai multe ori, ceea ce se făcea în clasele alea înghețate și care dura câteva luni, căci în rest eram duși pe câmp, să culegem porumb, să contribuim și noi la propășirea statului socialist multilateral dezvoltat.

Acum nu mai înțelegem nimic: tinerii au trebuit să plece din țară, hoții se înmulțesc ca ciupercile, iar în țară au rămas numai pensionarii. Peste câțiva ani, când o să moară toți, o să închidem baraca numită România, și gata. Peste ani și ani o să treacă pe acolo copii și nepoții noștri în excursie, și o să privească cu tristețe coșciugul, și o să spună: Să se odihnească în pace! Tare bine era, spuneau ai mei, după ce au plecat, pentru că nu se mai putea trăi aici.

Exact așa s-a întâmplat și evreilor după ce au fost scoși din țara Egiptului, cu mână tare și braț puternic:„… fiii lui Israel au început să plângă din nou şi să zică: „Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt gratis, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu este nimic decât mană înaintea ochilor noştri” (Num, 11, 4-6). Deși încă cu urmele schingiuirilor suferite, evreii voiau praz, castraveți…,pentru că erau gratis. Cu alte cuvinte, dacă-i gratis, luăm și noi; dacă-i gratis, merită să fi sclav: tu lucrezi gratis, statul îți dă gratis. Logică curată, nu alta! Asta-i numai una din apucăturile pe care le-au moștenit și le perpetuează în societatea noastră cei care tânjesc cu gândul, cuvântul, fapta și omisiunea după iepoca de aur, atunci când era așa de bine încât unii nu-și aminteau când au mâncat ultima dată carne, ca să nu mai vorbim de faptul că, mai ales în prima perioadă de teroare (când toată intelectualitatea țării, împreună cu majoritatea preoților au fost aruncați în pușcării, pentru că erau periculoși pentru societate!), trebuia să vorbești numai la ureche, așa încât unii încă și azi mai au obiceiul să vorbească numai așa, de frică că „te ascultă ăștia!”.

Comunismul nu a fost o doctrină bună, dar aplicată prost, așa cum unii oameni „generoși” transmit noilor generații, înbolnăvindu-i și pe aceștia cu virusul dihoniei comuniste, din moment ce în crezul lor (Manifestul Partidului Comunist) este prevăzut clar că toți cei ce nu sunt de acord cu ei trebuie uciși. Chiar și numai din acest motiv, comunismul, dacă este aplicat bine, conduce în mod necesar la crimă, la subjugarea omului, la sărăcie, la abrutizare, la îndobitocire. Din fericire, la noi în țară comunismul nu a fost aplicat la literă, altfel la ora asta nu aș fi putut așterne aceste gânduri fără să fi fost imediat arestat.

Citeam zilele trecute prin dosarul unui preot condamnat la 25 ani de temniță grea. Prima acuzație, gravă, sună așa: dădea bomboane la copii! Meriți douăzeci și cinci de ani de închisoare, pentru că ai îndrăznit să dai bomboane la copii. Da!, pentru că ai fost idiot și ai dat bomboane copiilor, noi te închidem.

Să medităm înainte de a mai spune cuiva: ce bine era în timpul comunismului! Aveam praz, și castraveți, și pepeni, gratis.

articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton, nr. 154/2019      

Hanul

Hanul

Ca un han este ființa umană,

În fiecare dimineață cineva sosește.

Bucurii, tristeți, mizerii,

grăbite și fugace se prezintă în fața conștiinței,

oaspeți neașteptați.

Primește-i cu bucurie!

Chiar dacă o mulțime de necazuri

năvălește impetuos în casa ta

măturând orice mobilier,

cinstește pe fiecare oaspete.

Poate că te curăță

Ca să te pregătească pentru o plăcere nouă.

Gânduri negre, rușini, resentimente:

deschide-le poarta, răzând,

invită-i să intre.

Mulțumește oricui ar veni,

Pentru că este o călăuză

Care ți-a fost trimisă de departe.

Rumi