vineri, 31 decembrie 2010

«Voi aveți ceasuri, noi avem timp» (proverb african)

Citind acest profund proverb african, astăzi în ultima zi din anul 2010, am devenit neliniștit. Simplu vorbind, nu știu de cât timp a apărut acest proverb la africani (cu siguranță nu de prea multe secole, cel mult după ce au apărut ceasurile!), dar, în comparație cu lumea noastră caracterizată de frenezie, de alergat, de făcut, pot spune că au dreptate. Ce mai înseamnă timpul pentru noi? sau ce este timpul, așa cum se întreba Sf. Augustin. Același mare om răspundea candid: dacă mă întrebi, nu știu, dacă însă nu mă întrebi, știu!
Și totuși, ce este acest timp, timpul 2010 care a trecut în cea mai mare parte? Sau poate că timpul nu trece, ci numai noi ne trecem. Putem să ne dăm seama de trecerea timpului numai raportând-o la noi înșine, la ființele raționale. La animale, la plante sau la cei morți cu siguranță această categorie nu există. Numai dacă ne privim pe noi înșine, în această zi de trecere de la un an la altul, putem să ne dăm seama că timpul într-adevăr a trecut, sau poate că nu a trecut nici măcar o zi, pentru tot timpul am bătut pasul pe loc, sau poate că a trecut înapoi, pentru că am devenit mai răi, mai egoiști decât cu un an în urmă.

Grecii din vechime aveau trei termeni pentru a spune exprima categoria timpului: kαιρός; χρόνος; αἰών. Καιρός vrea să indice momentul potrivit, momentul oportun. Xρόνος, timpul trecut, timpul precedent. Aἰών, durata, viața, vârsta.

Din aceste trei semnificații, cred că pentru un creștin, prima este cea mai potrivită, căci spune autorul scrisorii către Evrei: După ce de multe ori și în multe chipuri Dumnezeu ne-a vorbit prin profeți, în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul său (1, 1-2). Dumnezeu, așadar, l-a trimis pe Fiul Său la timpul potrivit, oportun (Καιρός), pentru noi. Pentru omul care trăiește conform acestui timp, ceasul îi este de prisos, timpul trecut, cel precedent nu mai contează decât în lumina timpului de acum, vârsta pe care îl are este fără prea mare importanță, pentru că totul sosește exact la momentul oportun. Καιρός-ul divin, sau timpul dezveșnicit, este timpul omului. Nu contest că alergatul după lucruri, activitatea deseori contra-cronometru, preocuparea față de viața proprie nu sunt lucruri importante și care ni se întâmplă tuturor. Cea ce noi uităm, poate prea des - și alergăm culegând vânt, ba chiar furtună, zămislind tot timpul fără să naștem niciodată nimic, așa cum se exprimă un mare părinte al Bisericii - ,este faptul că fără Mine nu puteți face nimic, cum spunea odată Mântuitorul. Cu alte cuvinte, timpul nostru, alergatul nostru, viața noastră întreagă trebuie sincronizată cu timpul lui Dumnezeu, căci timpul lui nu are termen, pentru că El este Alpha și Omega. Timpul nostru trebuie trăit în cadrul acestui timp, pentru că numai El știe începutul (Alpha) și sfârșitul (Omega) acestuia. Sau poate că vrem din nou să ascultăm de glasul șarpelui de la începutul creației: Veți fi ca Dumnezeu! Nu vom fi niciodată, prea mulți oameni ne-au demonstrat acest lucru, începând cu Adam și Eva și terminând cu mulți din zilele noastre.

Te Deum laudamus:
te Dominum confitemur.
Te aeternum patrem,
omnis terra veneratur.

Tibi omnes angeli,
tibi caeli et universae potestates:
tibi cherubim et seraphim,
incessabili voce proclamant:

"Sanctus, Sanctus, Sanctus
Dominus Deus Sabaoth.
Pleni sunt caeli et terra
majestatis gloriae tuae."

Te gloriosus Apostolorum chorus,
te prophetarum laudabilis numerus,
te martyrum candidatus laudat exercitus.

Te per orbem terrarum
sancta confitetur Ecclesia,
Patrem immensae maiestatis;
venerandum tuum verum et unicum Filium;
Sanctum quoque Paraclitum Spiritum.

Tu rex gloriae, Christe.
Tu Patris sempiternus es Filius.
Tu, ad liberandum suscepturus hominem,
non horruisti Virginis uterum.

Tu, devicto mortis aculeo,
aperuisti credentibus regna caelorum.
Tu ad dexteram Dei sedes,
in gloria Patris.
Iudex crederis esse venturus.

Te ergo quaesumus, tuis famulis subveni,
quos pretioso sanguine redemisti.
Aeterna fac
cum sanctis tuis in gloria numerari.

Salvum fac populum tuum, Domine,
et benedic hereditati tuae.
Et rege eos,
et extolle illos usque in aeternum.

Per singulos dies benedicimus te;
et laudamus nomen tuum in saeculum,
et in saeculum saeculi.

Dignare, Domine, die isto
sine peccato nos custodire.
Miserere nostri, Domine,
miserere nostri.

Fiat misericordia tua, Domine, super nos,
quem ad modum speravimus in te.
In te, Domine, speravi:
non confundar in aeternum.


SOLEMNITATEA SF. FECIOARE MARIA, MAMA LUI DUMNEZEU (1 ianuarie)

Dogma Maternității divine a Mariei (Theotokos) a fost stabilită la Conciliul din Efes (431). Iată textul dogmei:
Sfinții Părinți nu s-au îndoit să o numească pe Sf. Fecioară Mamă a lui Dumnezeu, nu pentru că natura Cuvântului și divinitatea lui ar fi început să i-a ființă din Sf. Fecioară, ci pentru că El (Dumnezeu), a luat acel sacru trup, făcut perfect de sufletul inteligent, de acea din care este și spus că s-a născut după trup Cuvântul lui Dumnezeu care s-a unit ei după persoana (divină).

Semnificația dogmei:

Isus are două naturi, divină și umană, într-o singură persoană, cea divină. Maria nu poate fii mamă a naturii divine, pentru că Dumnezeu, fiind veșnic, nu poate fi generat de o creatură umană. În acest caz Maria este mama lui Isus după natura umană, aceea natură pe care o avem noi toți. Însă, deoarece în Isus natura umană este legată de natura divină în unica persoană divină, se poate spune că Maria este Mama lui Dumnezeu. A afirma că Maria este Mama lui Dumnezeu vrea să spună să se afirme că cele două naturi ale lui Cristos, sunt de nedespărțit.

De această dogmă se poate lega afirmația, făcută de papa Paul al VI-lea, spre surpriza părinților conciliari de la Conciliul al II-lea din Vatican: Maria este Mama Bisericii (afirmația nu constituie însă o dogmă definită). În ce sens se poate spune despre Sf. Fecioară Maria că este Mamă a Bisericii? Să încercăm!

- Dacă Biserica este totalitatea fiilor lui Dumnezeu (nu vorbim aici numai de Biserica luptătoare, ci și de Biserica suferindă și cea triumfătoare);
- Dacă Isus este modelul după care sunt constituiți ca fii (fii în Fiul);
- Maria, care a născut modelul, pe Fiul Unul Născut, ea poate fi numită Mama Bisericii.

LA MULTI ANI!

La Mulți Ani tuturor cititorilor acestui blog.
Noul An să fie trăit în prezența lui Dumnezeu - Stăpânul timpului și al istoriei, Alpha și Omega. Preasfânta Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu să vă aibă sub paza ei.
Vă doresc tuturor, PACE ȘI BINE.

joi, 23 decembrie 2010

ROLUL PATROLOGIEI ÎN CADRUL ECUMENISMULUI

Patristica trimite, deci, la depozitul credinței creștine, apărată/păzită și transmisă în mod fidel de Părinții Bisericii. Fidelitate nu înseamnă însă monotonie, sau, mai rău încă, monomanie. Patristica nu este un monolog a mai multor voci, ci - pentru a folosi un titlu de-a lui Unamuno - un monodialog, în sensul că Părinții transmit cu toții aceeași credință, dar în feluri diferite și în contexte diferite. Pe de altă parte, ecumenismul nu este un -ism printre altele, ci trimite, așa cum am spus în deschidere, la unitatea esențială a Bisericii în Duhul Sfânt. Fără unitate, nu există Biserică, pentru că Isus Cristos nu este nici EXCLUSIV ortodox, nici EXCLUSIV catolic sau protestant, ci numai INCLUSIV ortodox, catolic, protestant. Cele trei dimensiuni asumate de fiecare din tradițiile creștine pe care le-am amintit – cunoașterea, în ortho-doxie, universalitatea (în catolicism), capacitatea profetică (în Reformă) – se regăsesc în aceeași tradiție care coboară până la Părinții Bisericii. Aceeași Părinți pentru toți! Impozanta operă ce se derulează în fața ochilor noștri, de mai bine de un deceniu, Ancient Christian Commentaries on Scripture, sub conducerea lui Thomas C. Oden, dovedește într-un mod foarte concret până la ce punct patristica a devenit un capitol esențial pentru anumite comunități protestante. (…). Laicii (credincioși sau nu), formează de acum principalul rezervor de cercetători și de istorici unde abordarea se situează la jumătatea drumului dintre apologetica autoritară a unui trecut îndepărtat și relativismul ideologic al trecutului recent.


În Occidentul celui de-al doilea mileniu – scrie André de Halleux în cartea lui profetică Patrologie et oecuménismo, recurgerea la Sfinții Părinți nu a folosit deseori decât polemicilor și apologeticii, vizavi de abordarea Orientului între catolici și protestanți deopotrivă. (…). Dar ecumenicitatea patrologiei necesită mai ales luarea în considerație a locului său teologic propriu, care a instituit-o martor privilegiat al Tradiției Bisericii încă nedespărțite. Totuși, el ține să precizeze: Reîntoarcerea la primul mileniu nu înseamnă în nici un caz o reîntoarcere în timp, pentru că aceasta ar implica o teologie a repetiției. Aceasta constă mai degrabă în căutarea unei reconcilieri a divergențelor considerate astăzi ca divizive, care ar duce la restaurarea , fără compromisuri, nici ambiguități, a adevărului în dragoste, unde se mărturisește încă în mod unanim comunitatea conciliară a epocii patristice.

Cristian Badilită, Introduction, în Patristique et Oecumenisme, Beauchesne-Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2010, pp. IX-X.

marți, 21 decembrie 2010

NOI ȘI BISERICA - De meditat


„Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mîngîiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sînt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scînteile liberei-cugetări, noi românii foşti ortodocşi, cari sîntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mîndri, mai puternici decît toate neamurile lumii. (…) Închine-se nerozii. Filozofia noastră se pune mai presus de nevoile închinăciunii. Clopotele – zgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft! Închiză-se bisericile, surpă-se zidurile lor! Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritual de examen. Noi sîntem oameni moderni. Măture-se dărîmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ! Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dînsul, ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată.
Un slujitor al altarului cînd stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignaţius al Constantinopolului, mi-a spus cu adînc amar – Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu? – Nu, părinte, i-am răspuns; nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu? cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării locaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac osăminte de măreţi voievozi? Se va schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu s-o reîntoarcă la dînsul? Dumnezeu ştie.“
I.L. Caragiale, în Opere, vol. IV, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II“, 1938 (v. şi nr. 355, 356).

Sursa: http://www.dilemaveche.ro/

CRĂCIUNUL - FACEREA A DOUA

La Crăciun, Dumnezeu Tatăl purcede din nou la o nouă creație, și face acest lucru pentru a-i arăta omului că nu l-a abandonat după căderea în păcat, ci, prin trimiterea Fiului său în lume, vrea să-și manifeste iubirea lui fără margini. În cartea Facerii se spune că atunci când Dumnezeu a început să creeze această lume, totul se afla în beznă, era haos, dezordine. Am putea asemăna acest haos cu întunericul ce se coboară seară de seară. Iată că, după o perioadă de educare a poporului ales, tot într-o noapte, tot într-o lume care se afla în dezordine și în haos, Dumnezeu coboară, de această dată prin Fiul său, pentru a restabili creația inițială, pentru a aduna lutul împrăștiat al omului și a-l recreea, după imaginea Fiului său. Noaptea, acest timp ambiguu, timpul liniștii dar și timpul atâtor lacrimi, timpul nelegiuirilor făptuite pe ascuns, dar și timpul faptelor mari ale divinității și ale omului, timpul Nașterii lui Cristos și timpul Învierii celui Răstignit. Dumnezeu se coboară în roua nopții pentru a da viață omului, pentru a-l trezi la viață. Parcă este fără logică acest Dumnezeu. Tocmai atunci când oamenii dorm (dar când nu dorm oamenii?!!!), El vine cu o noutate. Îmi amintesc cum uneori, reîntorcându-mă acasă din Italia de la studii, ajungeam noaptea. Mă așteptau cu toții, mama, frații și surorile și,  după gesturile de tandrețe, săruturi nesfârșite și lacrimi de bucurie pentru revederea care în sfârșit sosise, povesteam până spre dimineață ce se mai petrecuse de la ultima vizită făcută acasă. La fel, Cristos vine noaptea, revine printre noi sub chipul unui copil. După ce vom merge la Sf. Liturghie din noaptea de Crăciun, reîntorcându-ne acasă, nu va fi greșit, dacă ne vom pune la taclale, în fața bucatelor frumos pregătite și al unui pahar cu vin (de ce nu!), povestind faptele mărețe auzite la biserică. Să ne bucurăm, să devenim copii, nu neapărat buni, poate chiar mai puțin serioși decât de obicei, să admirăm brăduțul împodobit și chipurile celor dragi. Să ne bucurăm, pentru că s-a născut BUCURIA VEȘNICĂ, Cristos Domnul, Emanuel-Dumnezeu cu noi. Ce frumos ar fi dacă ne-am și spovedi bine înainte cu câteva zile de Crăciun! Sufletul nostru ar fi mai imaculat decât zăpada de afară (sperăm să țină până la Crăciun!), chipul nostru ar fi mai luminos decât toate luminile întinse pe drumuri și pe brăduți. Zâmbetul nostru ar fi mai parfumat decât cetina pmului de Crăciun. Cuvintele noastre ar fi mai dulci decât toate cântecele pe care le vom auzi în acest timp preasfânt al Nașterii Domnului.
Cristos se naște, Cristos coboară, auziți neamuri acestea și minunați-vă. Nicăieri nu s-a mai petrecut o asemenea minune...

luni, 20 decembrie 2010

Petru Crisologul, Predici, 148

Nașterea lui Cristos nu provine dintr-o necesitate, ci din puterea lui Dumnezeu... Este sacramentul iubirii lui care redă mântuirea oamenilor.
Cel care l-a făcut pe om să se nască dintr-un pământ feciorelnic, a făcut să se nască, prin propria naștere, un om dintr-un trup inviolat. Mâna care luase pământul pentru a ne plăsmui, a voit să ia ea însăși trupul pentru a ne reînnoi. Creatorul în creatură și Dumnezeu în trup: este o onoare pentru creatură fără să fie o dezonoare pentru Creator. Pentru ce, o, omule, ai puțină valoare în ochii tăi, în vreme ce ești atât de prețios în ochii lui Dumnezeu? De ce cauți din ce materie ai luat plăsmuit și nu cauți sensul existenței tale? Această mare locuință care este lumea vizibilă nu a fost oare construită pentru tine? Pentru tine lumina alungă întunericul ce te înconjoară, mărginește noaptea și măsoară ziua. Pentru tine cerul se iluminează de la lumina unui alt soare, lună și stele. Pentru tine pământul este îmbrăcat cu flori, cu păduri și fructe. Pentru tine a fost creată atât de frumoasă minunata varietate a ființelor din văzduh, din câmpii și din apă...
Dar Domnul vrea să înmulțească încă și mai mult gloria ta. Imprimă în tine imaginea Lui, pentru ca această imagine să facă vizibilă pe pământ prezența Creatorului invizibil; ți-a dat locul Lui în această lume pământească pentru ca marea împărăție a acestei lumi să nu fie lipsită de un reprezentant al Domnului... Și ceea ce Dumnezeu a creat în tine cu puterea Lui, a avut bunătatea să o asume în sine. A voi să se arate în mod real în om, în care, până în acel moment, apăruse numai în imagine. A dăruit omului să fie în realitate ceea ce înainte era numai prin asemănare...
Din acest motiv, Cristos a luat în sine copilăria și a acceptat să fie hrănit; s-a inserat în timp pentru a instaura singura vârstă perfectă, vârsta care rămâne și pe care el însuși a făcut-o. Poartă omul pentru ca omul să nu mai poată cădea; cel pe care El îl crease terestru, acum îl face să devină ceresc. Celui care era însuflețit cu un suflet omenesc, îi dăruiește viața Duhului lui Dumnezeu; îl transportă cu totul în Dumnezeu până la punctul că nu mai rămâne nimic în el din tot ce era păcat, moarte, durere, suferință, din tot ceea ce era pur pământesc, în virtutea meritelor Domnului nostru Isus Cristos care fiind Dumnezeu, viețuiește și domnește cu Tatăl în unire cu Duhul Sfânt, acum și totdeauna și în vecii vecilor. Amin.

Maxim Mărturisitorul, Capitole teologice, 1,8-13

Cuvântul lui Dumnezeu s-a manifestat în trup odată pentru totdeauna. Dar, în cei care doresc, El vrea să renască continuu în duh, pentru că El iubește oamenii. Astfel, devine din nou copil și se formează în acești oameni odată cu progresul lor în virtute. Cuvântul se manifestă în măsura în care știe că poate fi primit de cel care-l primește: nu limitează manifestarea gloriei lui din gelozie, ci măsoară intensitatea darului lui după dorința celui ce dorește să-L vadă. Cuvântul lui Dumnezeu se manifestă totdeauna, după dispozițiile celui care-l primește: totuși, datorită imensității misterului, El rămâne invizibil pentru toți. Din acest motiv Apostolul, pătrunzând cu acuitate puterea misterului, spune: Isus Cristos este același, ieri, astăzi și în veacuri (Ev 13, 8): el demonstra astfel că a înțeles bine perena noutate a misterului și intuia că inteligența nu va putea niciodată să o posede ca pe un lucru învechit.
Cristos Dumnezeu se naște în timp și se face om asumând un trup omenesc dotat cu suflet inteligent: se naște în timp, El care a făcut să existe toate din nimic... Și iată că într-o zi strălucește din Orient o stea și îi conduce pe magi la locul întrupării Cuvântului. O realitate creată indica astfel în mod mistic pe cel care se află dincolo de orice percepție sensibilă, cel care depășește cuvintele legii și ale profeților, cel care conduce neamurile spre strălucitoarea lumină a cunoașterii.
Într-adevăr, cuvântul legi și al profeților conduce la cunoașterea Cuvântului întrupat, ca o stea care, înțeles cu devoțiune, îi conduce pe cei chemați de puterea harului, adică pe cei aleși după planul lui Dumnezeu (Rom 8, 28).
Astfel, Dumnezeu se face în totalitate om și, asumându-l pe acesta, nu refuză nimic din ceea ce este propriu naturii umane, în afara păcatului, care, pe de altă parte, nu aparține părții lui esențiale... Dumnezeu face din sine însuși remediul naturii umane și îl reconduce - prin divinitatea pe care o așază în el - la intensitatea harului ce îi fusese dat dintr-u început. Șarpele a pus veninul răutății lui în pomul cunoașterii și a determinat astfel ruina neamului omenesc, care îi va gusta roadele; la fel, atunci când cel Rău a voit să devore trupul Domnului, prin puterea divinității care era în El, la rândul lui și-a găsit ruina.
O, imens mister al întrupării lui Dumnezeu! O, veșnic mister!... Cum poate Cuvântul să fie în mod substanțial în trup ca persoană și, în același timp - totdeauna ca persoană și în mod substanțial - să fie cu totul în Tatăl? Cum poate Cuvântul să fie într-o vreme cu adevărat Dumnezeu prin natură și să se facă, prin natură, cu adevărat om? Și toate acestea fără a refuza absolut nici natura divină, după care este Dumnezeu, nici natura noastră, după care s-a făcut om? Numai credința poate să îmbrățișeze aceste mistere, credința care este fundamentul a tot cee ce depășește ceea ce putem înțelege și a tot ceea ce putem pronunța.

RUGĂCIUNEA ÎN ISTORIE

Poate să supere sau să indispună pe unii, dar de fiecare dată când izbucnește un război, succesorul lui Petru, papa, invită la rugăciune cu insistență pentru ca să se deschidă căile păcii, ale dialogului și, deci, ale reconcilierii; episcopi și păstori ai altor confesiuni invită și ei la rugăciune; creștini de toate vârstele, bărbați și femei din toate colțurile lumii se adresează Dumnezeului lor, Tatăl tuturor, printr-o suferită implorare. Rit inutil? Refugiu tranchilizant pentru conștiință? Nu, tocmai rugăciunea este elocința credinței lor: dacă nu ar fi rugăciunea – această îndreptare spre Dumnezeu cu apelativul tu – nu ar exista nici credința, care înseamnă încredere a pusă în Dumnezeu, adeziune față de Domnul cel viu. Pentru creștin este tocmai rugăciunea acțiunea prin excelență, opera de îndeplinit, practica, acțiunea eficace în istorie. Atunci când se trăiesc ceasuri de război, fiecare măsoară înainte de toate neputința, incapacitatea să înțeleagă cu claritate motivele înseși ale unui conflict. Dar tocmai măsurând propria neputință creștinul se adresează Domnului: nu pentru a invoca soluții magice, nu pentru a se simți sustras angajării și responsabilității, nu pentru a fi scutit de istorie, ci pentru că credința lui în Domnul istoriei îl poartă să mijlocească.
Acum, a mijloci înseamnă a face un pas între, a se mișca între două realități, a introduce într-o situație negativă elemente capabile să o schimbe: înseamnă a deveni solidari cu cel care se află în nevoie, dând din interior ajutorul posibil, înseamnă mai ales a face voința Domnului care este totdeauna voință de iertare, de pace, de viață plină. Isus a spus: Dacă voi, care sunteți răi, știți să dați lucruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru ceresc va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer! (Lc 11, 13). Iată lucru bun pe care creștinii îl cer în rugăciune: Duhul Sfânt acționează în inimile și mințile oamenilor și trimite gânduri și proiecte de pace. Iată ce anume creștinii sunt siguri că obțin, pentru că Isus a promis… Atunci această rugăciune devine eficace în istorie, o rugăciune capabilă să adune urletele victimelor, strigătele care invocă dreptate. Această rugăciune se face vocea întregului sânge vărsat, de la cel al lui Abel cel drept până la cel al săracilor, al kosovarilor fără apărare, albanezi sau sârbi, victimele unei violențe și al unui război decis de alții pe spatele lor, un război din care nu pot ieși învingători ci numai învinși: bărbați și femei desfigurați pentru câteva generații de brutalitatea violenței ființei umane asupra omului.

Rugăciunea este o componentă esențială a istoriei pentru că strigătul săracilor și al victimelor care urcă la Dumnezeu cerând dreptate și pace nu se pierde, așa cum a spus Isus: Dumnezeu nu va face oare dreptate celor aleși ai săi care strigă la el zi și noapte? (Lc 18, 7). Cine crede că rugăciunea este o evaziune din istorie, o reducere la preț scăzut, demonstrează că nu cunoaște așteptarea, speranța și trăiește succesiunea evenimentelor ca un veșnic continuum în care domnește fatalismul și lectura cinică a realității. Atunci când succesorul lui Petru cere Bisericii să se roage, îi cere să fie coerentă ca niciodată cu propria-i credință, să stea în istorie cu armele ce îi sunt proprii, armele mântuitoare ale mijlocirii, îi cere să stea în lume fără a fi lumească, să asume un comportament inspirat din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cum spune Psalmistul: Ascult Cuvântul Domnului. Dumnezeu vorbește despre pace poporului său, credincioșilor săi, pentru ca să nu se reîntoarcă la nebunia lor (Ps 85, 9).

Fără rugăciune, există numai o vagă apartenență la creștinism, nu există credință autentică ci numai ideologie, nu există speranță ci numai autosuficiență, nu există caritate ci numai frenezia protagonismului filantropic. Da, și atunci când aparențele par să afirme contrariul, rugăciunea – dialog cu Dumnezeul care mântuiește – va salva lumea.
ENZO BIANCHI
Le parole della spiritualità
Rizzoli, 1999 pp.121-123
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

duminică, 19 decembrie 2010

CRISTOS IUBEȘTE COPILĂRIA: Leon cel Mare, Predici, 37, 2-3

Atunci când splendoarea noii stele i-a condus pe magi să-l adore pe Isus, ei nu l-au văzut poruncind diavolilor, vindecând morții, redând vederea celor orbi, celor șchiopi vigoarea picioarelor sau celor muți cuvântul: l-au văzut ca un copil tăcut, liniștit, abandonat în întregime grijilor mamei: în el nu apărea nici un semn al puterii, ci se revela marea minune a umilinței. Aspectul însuși al sfintei copilării, la care se adaptase Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, punea în fața ochilor ceea ce într-o zi El va predica urechilor, și ceea ce încă sunetul vocii nu vestea, deja efectul vederii învăța. Într-adevăr, întreaga acțiune victorioasă a Răscumpărătorului, care l-a învins pe diavol și lumea, a început cu umilință și se împlinește în umilință. El a început zilele lui, de el însuși predispuse, în persecuție, și în persecuție i-a sfârșit; nu lipsește infantului suportarea suferințelor, nici viitorului suferind blândețea infantilă, pentru că Unul Născut al lui Dumnezeu, umilind maiestatea Lui, a acceptat să se nască ca om și să fie ucis de oameni.
Astfel, deci, Atotputernicul Dumnezeu a făcut bună, cu privilegiul umilinței lui, cauza noastră deja pierdută; El a distrus moartea cu autorul morții, mai precis nu sustrăgându-se de la tot ceea ce persecutorii îl supuseseră, ci tolerând cu blândețe și suavitate, din ascultare față de Tatăl, cruzimea celor care l-au chinuit. Cât este convenabil, deci, să fim umili, cât este de bine să fim răbdători și noi, iar atunci când întâlnim vreo suferință trebuie să o suportăm pentru bunul nostru merit! Cine se va lăuda că are inima castă sau este curat de păcat? (Prov 20, 9). Sf. Ioan spune: Dacă spunem că nu am păcătuit, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi (1 In 1, 8); Cine se va afla lipsit de păcat astfel ca în el dreptatea să nu aibă nimic să condamne, nici mila să ierte?
 De aceea, întreaga înțelepciune a vieții creștine, dragilor, nu constă în multe vorbe goale, nici în dispute subtile și nici în dorința de laudă și glorie, ci în umilință adevărată, voită, pe care Domnul Isus Cristos a ales-o, din sânul mamei până la supliciul crucii, preferând-o oricărui prestigiu, și pe care ne-a învățat-o nouă. Atunci când discipolii discutau între ei, așa cum spune evanghelistul, cine este cel mai mare dintre ei în împărăția cerurilor, El a chemat un copil, l-a pus în mijlocul lor și a spus: Adevăr vă spun: dacă nu veți deveni ca și copii nu veți intra în împărăția cerurilor (Mt 18, 1; Mc 9, 33-37; Lc 9, 44-48). Cristos iubește copilăria, pe care la început a acceptat-o în inimă și în trup. Cristos iubește copilăria, spre care orientează comportamentul celor adulți și face ca oamenii să o îmbrățișeze în bătrânețea lor. După exemplul lui, El îi umilește pe cei pe care, apoi, îi înalță în Împărăția Lui veșnică.

Grigore din Nazianz, Predica 45, 7-9

Dumnezeu îl creează pe om. I-a trupul materiei pe care îl făcuse în precedență și depune în el suflul vieții, extrăgându-l din sine însuși: acest suflu - așa cum spune Scriptura - este suflet inteligent și imaginea lui Dumnezeu... Domnul așază omul pe pământ ca paznic al creației vizibile și îl introduce în misterele duhului; îl pune ca rege asupra a tot ceea ce există pe pământ, dar supus al împărăției cerurilor... Omul însă nu a ascultat de porunca ce îi fusese dată și, datorită răutății lui, a fost îndepărtat de pomul vieții, alungat din paradis și separat de Dumnezeu... Starea lui cerea de acum un ajutor mai mare din partea lui Dumnezeu și un ajutor mai mare i-a fost dat.
Acest ajutor a fost Cuvântul însuși al lui Dumnezeu: Cel care există înaintea veacurilor, invizibilul, incomprehensibilul, incorporalul, principiul care se naște dintru început, semnul imobil, imaginea perfectă, cuvântul definitiv al Tatălui. Și iată: el se îndreaptă spre propria imagine și, din iubire față de trup, se îmbracă cu acest trup; din iubire față de suflet, se coboară împletind persoana lui divină cu un suflet inteligent. El, Cuvântul, vrea să purifice, grație identificării totale pe acela cu care se asimilează, făcându-se în totul adevărat om, în afară de păcat. Zămislit din Fecioară, deja purificată în precedență în trup și suflet prin opera Duhului, Cuvântul se naște Dumnezeu și după asumarea trupului. El este unul prin fuziunea pe care o împlinește în sine a celor două realități opuse, trupul și duhul: unul divinizează, celălalt este divinizat.
O, fuziune nemaiauzită, o întrepătrundere paradoxală! Cel care este, vine în timp; necreatul se face obiect al creației. Cel care nu are dimensiuni intră în timp și în spațiu și un suflet spiritual se face mijlocitor între divinitate și greutatea trupească. Cel care îmbogățește, se face sărac și cerșește trupul meu, pentru ca eu să fiu îmbogățit de divinitatea Lui. El, care este plinătatea, se golește, se dezbracă pentru puțin timp de gloria Lui, pentru ca eu să pot fi părtaș al plinătății Lui.
Câtă bogăție de îndurare! Ce mare mister mă învăluie! Am fost făcut părtaș de imaginea lui Dumnezeu și nu am știu să-l păstrez: acum Dumnezeu se face părtaș în trupul meu, atât pentru a salva imaginea pe care mi-a dat-o, cât și pentru a face nemuritor trupul meu. Intră în comuniune cu noi, într-un fel nou, încă și mai profundă decât prima dată: cu cel cu care o vreme împărtășise binele, acum împărtășește răul; această din urmă comuniune este și mai demnă de Dumnezeu și, pentru cel care are minte, încă și mai sublimă.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Doamne, josnicia acestei lumi Te primejduieşte mereu. Cum să fac să Te salvez? (T. Livaditis)

Dumnezeu are nevoie de ajutorul nostru... Timpul aşteptării e pe sfârşite.

Timpul petrecut în întuneric, în incertitudine, în ameninţarea eternităţii morţii, rece ca un pistol la ceafă, şi-a epuizat esenţa destructivă. Lumina S-a pogorât şi a preschimbat într-o clipă noaptea în zori de zi, eternitatea pieirii în eternitatea fericirii, incertitudinea în exaltare, aşteptarea în împlinire. Lumina S-a pogorât şi i-a redat lumii demnitatea, darul pierdut prosteşte şi în zadar regretat atâta timp. Lumina S-a pogorât şi a vindecat toată boala în care putrezea fiinţa umană, în antecamera iadului din ea însăşi. Lumina S-a pogorât şi a lăsat din nou drumul de la animalitate înspre îndumnezeire deschis şi liber, pentru ca oricine să poată păşi pe el cu speranţa răsplatei - bucuria deplină a regăsirii patriei care-l aşteaptă încă dinainte de a se naşte.

Aşadar, puţin a mai rămas până când minunea va împlini, şi acest an, aşteptarea strămoşilor şi-a atâtor drepţi, ştiuţi şi neştiuţi. Încă puţin, şi va răsuna, în miez de noapte, în tăcerea înfricoşătoare a tainei pe care mintea nu poate decât s-o cinstească tot prin tăcere, ţâşnind din imensitatea universului şi din pulberea îngheţată a stelelor, un strigăt straniu şi de neînţeles. Izbindu-se de urechi surde şi inimi moarte, răsună mai curând a litanie de jale decât a imn de triumf.

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”
“...si pe pământ pace...”
“...între oameni bunăvoire...”

Un cântec rostit în şoaptă, care încremeneşte pe buzele păstorilor şi se stinge în depărtări, lăsând în urma lui pustiul acestei lumi încă şi mai înspăimântător.

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”

Dar ce inimi Îl mai aşteaptă astăzi, ca să-Ţi înalţe slavă? Cui îi mai pasă cu adevărat de venirea Lui din înălţimile slavei cereşti, în mijlocul celor pe care i-a creat să fie ai Săi şi numai ai Săi?

E drept, lumea în care Domnul Se va naşte peste puţin timp nu se proclamă “atee”, ba chiar tună şi fulgeră împotriva “ateilor” şi nu scapă nici un prilej de a face paradă cu “credincioşia” ei trâmbiţată de 90% din cetăţeni. În forfota kitschului jenant al “muzicii pop”, a magazinelor pline de cumpărători extaziaţi, a reclamelor scabroase, a maculaturilor de scandal, a show-urilor Tv care fac orice persoană decentă să se ruşineze că aparţine speciei umane, cuvântul “Crăciun” e pe buzele tuturor. Nu există reclamă, magazin, “talk-show” sau “pop-show” de două parale în care acest cuvânt să nu fie rostit până la exasperare. “Crăciunul” pare a fi centrul tuturor preocupărilor, esenţa tuturor trăncănelilor, target-ul tuturor vânzărilor, stimulentul tuturor veniturilor şi profiturilor.

Dar... peste minciuna neobrăzată a lumii “credincioase” s-a lăsat demult negura. Dumnezeu este izgonit. Nimeni n-are nevoie ca prezenţa Lui să-i obstrucţioneze “distracţiile”.
Şi “banchetul” îşi dezlănţuie zgomotul, străvechiul asasin al oricărei păci, în cavalcada halucinantă a marşului spre neant al sufletelor moarte.
Doar îngerii şi câţiva păstori neştiuţi rămân să-I cânte slavă Pruncului divin adăpostit în iesle.

“Şi pe pământ pace...”
“între oameni bunăvoire...”

Doamne, dacă astăzi Te-am chema sau Ţi-am deschide uşa să intri în coliba sufletelor noastre, să Te adăposteşti în ea, ca-n ieslea de odinioară, de gerul pe care păcatele şi ipocrizia îl aştern neîncetat în lume, cu ce gânduri ne-ai întinde mâna?

Tu, Care cunoşti această colibă mai bine decât am putea-o noi cunoaşte după osteneala a nu ştiu câte vieţi, spune, ce găseşti înăuntru?

Tu, Care n-ai avut pe pământ vreun loc unde să-Ţi pleci capul, ce odihnă Îţi afli în locul care poartă pecetea Duhului Tău, în sufletul pe care Tu l-ai creat şi la uşa căruia baţi atât de discret?

Acum, când urâţenia lumii Te alungă, iar oamenii Te-au uitat, acum, când nu mai ai loc printre sclavii idolilor deveniţi tirani ai conştiinţelor, vei mai găsi, Doamne, vreo ultimă colibă cu lampa aprinsă şi puţin foc în sobă, unde să nu Te simţi un străin sau oaspete nepoftit şi unde să nu-Ţi fie frig? Vei mai găsi o iesle în care răsuflarea unui strop de căldură şi sinceritate să fie singurul dar pe care omenirea poate să Ţi-l ofere, drept recunoştinţă pentru atâta iubire?

Acum, că Te pregăteşti să cobori din nou printre noi, cum să Te primim, Doamne, în colibe părăginite,
prăfuite şi îngheţate, unde de-atâta timp nu se mai zăreşte vreo lumină la fereastră?
Şi în ce iesle Îţi vei mai afla adăpost, când nici la curtea răstignitorilor de altădată nu Te-ai simţit mai singur şi mai străin ca-n lumea care astăzi mai şi pretinde că Te cinsteşte?

Şi totuşi, vino, Doamne...
Chiar dacă-i atât de şubredă şi falsă credinţa pe care o mai găseşti pe pământ.
Chiar dacă în coliba mea e ger, chiar dacă orbecăim prin întuneric, chiar dacă în sobă focul nu s-a mai aprins demult. Vino, şi cu simpla Ta prezenţă spulberă bezna şi adu în dar lumina, aprinde focul în inimă şi fă din coliba asta sumbră şi de nimic palat în care să locuieşti şi să fii stăpân doar Tu.

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”
“...si pe pământ pace...”
“...între oameni bunăvoire...”

Cântecul s-a stins deja pe buzele păstorilor şi se stinge în depărtări. Au tăcut îngerii, au tăcut şi păstorii.
Lumea îşi continuă aceeaşi viaţă searbădă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar Domnul va veni din nou în iesle şi în acest an. Şi va veni până la sfârşitul veacurilor.
Pentru cei care L-au preamărit şi încă Îl preamăresc, pentru cei care încă Îl mai caută, pentru cei care Îl mint, pentru cei care L-au uitat.

Şi poate din iubirea Lui fără margini vor înflori iar, cândva, cântări de slavă în inimi secătuite.
Autor: S.M.

CATEDRALA SAGRADA FAMILIA - BARCELLONA



Formidabila arhitectură a catedralei Sagrada Familia din Barcellona.

vineri, 17 decembrie 2010

Teodoret din Cyr, Providența divină, 10

Întruparea Domnului nostru Isus Cristos constituie dovada cea mai elocventă a grijii sale față de noi oamenii. Nu este cerul, într-adevăr, nici pământul, nici marea, nici soarele, nici luna, nu sunt stelele nici toate operele creației, vizibile și invizibile, chemate la existență printr-un singur cuvânt sau, mai bine spus, de voința lui manifestată prin cuvânt; nu este nimic din toate acestea, spuneam, care demonstrează în mod adecvat imensa bunătate a Mântuitorului, cât mai ales faptul că același Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu (care poseda natura divină [cf. Fil 2,6], splendoarea gloriei sale și semnul substanței Sale [cf. Ev 1,3], care exista de la început, și se afla lângă Dumnezeu, și era El însuși Dumnezeu și din El a fost creat orice lucru [cf. In 1,1-3]), a luat înfățișarea unui sclav (cf. Fil 2,7) pentru a semăna cu omul și să i-a asemănarea lui exterioară, pentru a se arăta pe pământ și să trăiască în mijlocul oamenilor, pentru a lua asupra Lui toate infirmitățile noastre și să ne susțină în dificultățile noastre.
Sf. Paul a identificat această nemaiauzită dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de oameni și pentru aceasta proclamă, spunând: Dumnezeu dă mărturie de iubirea lui față de noi tocmai prin faptul că, în timp ce noi eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi (Rom 5, 8). Și iarăși, El, care nu l-a cruțat pe unicul său Fiu, ci l-a dat ca jertfă pentru noi toți, cum ar putea să nu fie dispus să ne de-a orice alt lucru împreună cu El (Rom 8, 32). Și divinul Ioan, din partea lui, concordă cu aserțiunile lui Paul: Dumnezeu, într-adevăr, atât de mult a iubit lumea, scrie el, încât l-a sacrificat pe Unicul său Fiu, pentru ca toți cei care au credință în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică (In 3, 16). 
Dumnezeu, deci, nu are numai grijă de oameni, dar, făcând aceasta, el îi iubește cu adevărat. Această iubire, apoi, este atât de mare, încât l-a făcut pe Dumnezeu să-l stabilească ca medicul nostru și Mântuitor pe Fiul său Unul Născut, de aceeași natură, generat mai înainte de răsărit, cu ajutorul căruia a creat lumea, și să ne dăruiască, prin El, privilegiul înfierii ca fii ai lui Dumnezeu.
Într-adevăr, Creatorul, văzând umanitatea prostituindu-se spontan cu nemernicul tiran și căzând în prăpastia delictelor și, în același timp, violând în mod temerar legile naturii, în timp ce universul îl făcea cunoscut și îl proclama cu claritate pe Creator; văzând toate acestea și, dându-și seama că nu puteau fi rechemați pe dreapta cale cei care nu mai aveau de acum nici o capacitate de a reacționa, Creatorul, cu înțelepciune și dreptate, a intervenit în beneficiul mântuirii noastre. El, într-adevăr, nu a voit să ne dăruiască libertatea folosindu-se numai de atotputernicia Lui, nici, pe de altă parte nu i-a plăcut să-și manifeste în fața adversarului neamului omenesc numai îndurarea, pentru ca acela să nu cheme nedreaptă această îndurare; Mântuitorul, contrar, preferă să traseze drumul plin de iubire și în mod demn o ornează cu dreptate. Unind deci în sine natura umană deja învinsă, o împinge din nou în bătălie și, pentru a o recompensa de înfrângerea suferită, dărămând tirania celui care îl supusese tristei sale slujiri și obținând din nou victoria vechii libertăți.

Sf. Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 31,5

Când a sosit plinătatea timpului, a venit Cel care ne-a eliberat din sclavia timpului. Eliberați din timp, vom ajunge la acea veșnicie unde timpul nu mai există. Nu se va mai spune: când va sosi ceasul? Pentru că ziua este totdeauna veșnică și nu este precedată de ieri nici de mâine. În schimb, în această lume, zilele urmează unele altora: unele trec, altele vin; nici una nu rămâne, iar clipele în timpul cărora noi vorbim se împing una pe alta, și nu rămâne prima silabă, pentru ca să se poată auzi a doua silabă. Din momentul în care am început să vorbim, am îmbătrânit și, fără nici o îndoială, eu sunt mai bătrân acum decât eram azi dimineață, pentru că nimic nu stă pe loc, nimic nu rămâne fix în timp.
Trebuie, deci, să iubim pe Cel prin care au fost create timpurile, modalitățile de a fi eliberați de timp, și să ne putem stabili în veșnicie, acolo unde nu există schimbare de timp. Printr-un act de mare milă, Domnul nostru Isus Cristos s-a făcut om temporal pentru noi, El, prin care toate timpurile au fost create: s-a făcut creatură în mijlocul lucrurilor create, El prin care totul a fost creat: s-a făcut ceea ce făcuse. A devenit ceea ce El însuși crease:  Cel care făcuse omul, s-a făcut om, pentru ca să nu piară ceea ce făcuse.

joi, 16 decembrie 2010

RUGĂCIUNEA UNUI COPIL...

Un copil, vrând să se roage, spuse așa:

Doamne, în această seară îți cer un lucru special... Transformă-mă într-un televizor, astfel ca să ocup primul loc. Mi-ar plăcea să trăiesc așa cum trăiește televizorul în casa noastră. Cu alte cuvinte, să am o cameră specială pentru a-i aduna pe toți membrii familiei în jurul meu.
 Să fiu luat în serios atunci când vorbesc. Fă ca eu să fiu în centrul atenției astfel ca toți să asculte fără să mă întrerupă, nici să nu discute între ei.
Mi-ar plăcea să trăiesc acea atenție specială pe care o trăiește televizorul atunci când se strică... Și să țin companie tatălui meu atunci când se întoarce acasă, și atunci când vine obosit de la serviciu. Și ca mama mea, în loc să mă ignore, să mă caute atunci când este singură și plictisită. Și ca frații și surorile să se certe care să stea cu mine mai mult... Și să pot distra toată familia, chiar dacă uneori nu spun nimic.
Mi-ar plăcea să trăiesc senzația celui care lasă totul la o parte pentru a petrece câteva momente lângă mine.

Doamne, nu îți cer multe. Numai să trăiesc așa cum trăiește orice televizor. Amin.

Din păcate astăzi există o realitate tristă. Omul are mai mult timp pentru a privi la televizor... decât să-i asculte și să-i privească pe familiarii lui.

RUGĂCIUNEA UNUI COPILAȘ - CÂTĂ INOCENȚĂ ȘI PROFUNZIME!

„Doamne, ai grijă de mama, de tata, de frățiorul meu, de mine, dar, mai ales, ai grijă de Tine …. că dacă Ți se întâmplă Ție ceva, e vai de noi toți!”

SEMNELE EXTERIOARE DE DEVOȚIUNE ALE CELEBRANTULUI

Credința în prezența Domnului în Biserică, în special în cea euharistică, preotul o exprimă în mod exemplar prin adorația, care se traduce prin reverența profundă a îngenuncherilor în timpul Sf. Liturghii și în afara ei. În liturgia postconciliară acestea sunt reduse la minim: motivul adus este cel al sobrietății; rezultatul obținut se traduce prin rărirea acestora, sau de-abia exprimate. Am devenit avari de gesturi față de Domnul; îi lăudăm însă pe evrei și musulmani pentru fervoarea lor în felul de a se ruga.

Genuflexiunea, mai mult decât cuvintele arată umilința preotului, care știe că este numai un ministru, și demnitatea lui pentru puterea de a-l face prezent pe Domnul în sacrament. Dar există și alte semne de devoțiune. Mâinile ridicate de către preot vor să indice implorarea săracului și al celui umil: Te rugăm cu umilință, se subliniază în rugăciunile euharistice II și III din Liturghierului Papei Paul al VI-lea. Regulile Generale din Liturghierul Roman stabilesc ca preotul, atunci când celebrează Euharistia, trebuie să-l slujească pe Dumnezeu și poporul cu demnitate și umilință și, în felul de a se comporta și de a pronunța cuvintele divine, trebuie să facă ca credincioșii să perceapă prezența vie a lui Cristos (nr. 93). Umilința comportamentului și a cuvântului este consonă lui Cristos însușii, blând și umil cu inima. El trebuie să crească iar eu să mă micșorez.

Atunci când se îndreaptă spre altar, preotul trebuie să fie umil, fără ostentație, fără a privi la stânga și la dreapta, aproape căutând să fie aplaudat. În schimb, trebuie să privească la Isus Cristos cel răstignit și prezent în tabernacol: Lui i se face închinarea și îngenuncherea; apoi imaginillor sacre expuse în absidă sau pe laterale, Sf. Fecioare, sfântului patron și altor sfinți. sunt acolo pentru a fi contemplate sau numai pentru decor? În sinteză, acestea reprezintă prezența divină. Urmează sărutul cu reverență al altarului și, eventual, tămâierea; al doilea act este semnul crucii și salutul sobru al credincioșilor; al treilea este actul penitențial, de făcut cu seriozitate și cu ochii aplecați, în timp ce credincioșii ar putea să se îngenuncheze – de ce nu? – ca în forma extraordinară, imitându-l pe publicanul bine primit de către Domnul. Preotul celebrant nu va ridica vocea și va menține un ton clar pentru predică, dar scăzut pentru implorări și rugăciuni, solemn dacă se fac cântate. Se lui va pregăti închinat în spirit de umilință și cu duhul căit la rugăciunea euharistică sau anaforă: este implorarea prin definiție și trebuie recitat astfel ca vocea să corespundă genului literar al textului (nr. 38); celebrantul ar putea să pronunțe cu ton mai înalt cuvintele inițiale ale fiecărui paragraf în parte, și să recite restul cu ton mai scăzut pentru a le permite credincioșilor să-l asculte și să se reculeagă în intimitatea inimii. Va atinge darurile sfinte cu stupoare, și va purifica vasele sacre cu calm și atenție, după cum spun atâți Sfinți Părinți. Se va închina asupra pâinii și potirului pronunțând cuvintele de consacrare ale lui Cristos și în invocarea Duhului Sfânt (epicleza). Le va ridica separat fixând asupra lor privirea în adorație și apoi lăsând-o în jos în duh de meditație. Se va îngenunchea de două ori în adorație solemnă. Va continua recules și cu un ton rugător anafora până la doxologie, ridicând sfintele daruri ca ofertă către Tatăl. Rugăciunea Tatăl nostru o va recita cu mâinile ridicate și nu ținând mâinile altora, pentru că acesta este ritul propriu păcii; preotul nu va lăsa Sf. Taină pe altar pentru a da pacea în afara prezbiteriului; în schimb, va frânge Ostia în mod solemn și vizibil, deci va îngenunchea în fața Euharistiei și se va ruga în tăcere cerând din nou să fie eliberat de orice nedemnitate pentru a nu consuma și bea propria-i condamnare și pentru a fi păstrat pentru viața veșnică de Sf. Trup și prețiosul Sânge al lui Cristos; apoi va prezenta credincioșilor Ostia pentur împărtășanie, implorând Domine non sum dignus, și închinat se va împărtăși primul. Astfel va fi de exemplu credincioșilor.

După împărtășanie, tăcerea pentru mulțumire se poate face în picioare, în semn de respect, sau îngenuncheați, dacă este posibil, așa cum făcea Papa Ioan Paul al II-lea, atunci când celebra în capela lui privată, cu capul înclinat și mâinile împreunate, cu scopul de a cere ca darul primit să ne fie medicament pentru viața veșnică, așa cum este se afirmă în formula care însoțește purificarea vaselor sacre; mulți credincioși fac așa și ne sunt de exemplu. Patena și potirul (vase care sunt sacre pentru ceea ce conțin) de ce nu ar putea fi în mod lăudabil acoperite de un văl (nr. 118 și 183) în semn de respect - și din motive igienice – așa cum fac orientalii? Preotul, după salutul și binecuvântarea finală, mergând la altar, își va ridica din nou ochii spre Răstignit, va închina, și se va îngenunchea în fața tabernacolului. Deci, se va reîntoarce în sacristie, recules, fără să se distragă cu privirea și cuvintele de la misterul celebrat.

Astfel credincioșii vor fi ajutați să înțeleagă sfintele semne ale liturgiei, care este un lucru serios, în care totul are sens în vederea întâlnirii cu misterul prezent al lui Dumnezeu.

Autor: Pr. Nicola Bux

miercuri, 15 decembrie 2010

COLINDÃTORII - George Coșbuc

Cad fulgii mari incet zburand,

Si-n casa arde focul,
Iar noi pe langa mama stand
De mult uitaram jocul.
De mult si patul ne-astepta,
Dar cine sa ne culce?
Rugata, mama repeta
Cu glasul rar si dulce


Cum sta pe paie'n frig Hristos
In ieslea cea saraca,
Si boul cum sufla milos
Caldura ca sa-I faca,
Dragut un miel cum I-au adus
Pastorii de la stana
Si ingeri albi cantau pe sus
Cu flori de mar in mana.


Si-auzi! Rasar cantari acum,
Franturi dintr'o colinda,
Si vin mereu, s'opresc in drum,
S-aud acum in tinda –
Noi stam cu ochii pironiti
Si fara de suflare;
Sunt ingerii din cer veniti
Cu Ler, oi Domnul mare!


Ei canta inaltator si rar
Cantari de biruinta,
Apoi se'ntorc si plang amar
De-a Iudei necredinta,
De spini, de-ostasi, si c'a murit…
Dar s-a deschis mormantul
Si El acum e'n cer suit
Si judeca pamantul.


Si pana nu taceau la prag,
Noi nu vorbeam nici unul –
Sarac ne-a fost, dar cald si drag
In casa-ne Craciunul.
Si cand tarziu ne biruia
Pe vatra calda somnul,
Prin vis vedeam tot flori de mar
Si'n fase mic pe Domnul.

COLIND CERESC - Radu Gyr

Cerul si-a deschis soborul

- Lerui, Doamne, Ler -
au pornit cu plugusorul
îngerii prin cer.


Merg cu pluguri de oglinda
si de giuvaier,
toti luceferii colinda
- Lerui, Doamne, Ler -


Vantul sufla cu lumina
- Lerui, Doamne, Ler -
în buhai de luna plina
leganat in ger.


Patru heruvimi cu gluga
alba de oier
sub feresti colinde'ndruga,
- Lerui, Doamne, Ler -


N-au venit cu grau la poarta,
ci au rupt din ger
stele mari ca sa le'mparta,
- Lerui, Doamne, Ler -


Si-n Florar de roade grele,
- Lerui, Doamne, Ler -
va fi campul cer de stele
tolanit sub cer…


Numai tu astepti in tinda,
- Lerui, Doamne, Ler -
suflete ce n'ai colinda
si nu stii Prier.


Nici un cantec alb nu vine
fâlfâind mister,
cu o stea si pentru tine,
- Lerui, Doamne, Ler -

De ce sărbătorim Crăciunul pe 25 decembrie?

Oricât ni s-ar părea de ciudat, sărbătoarea Crăciunului - naşterea lui Isus - a fost ignorată de creştinii din primele trei veacuri. În primul rând, evangheliştii nu menţionează data exactă a naşterii Mântuitorului. Din aluziile lui Luca (cf. 2,8) se poate deduce că „evenimentul” a avut loc în anotimpul cald din Palestina, undeva între aprilie şi noiembrie, dată fiind prezenţa păstorilor pe câmp la miez de noapte. Mai multe variante au fost propuse până în anul 325, data Sinodului de la Niceea, variante susţinute pe analogii interpretative. De pildă, un „computus pascal” din 243 menţionează data de 28 martie. De ce? Autorul glosează pe marginea Genezei, unde se spune că Dumnezeu a separat lumina de întuneric, cele două „jumătăţi” fiind egale. „Lumina” este egală cu „întunericul” la echinoxul de primăvară, după calendarul roman, adică la 25 martie. Soarele, tot după relatarea din Geneză, a fost creat în ziua a patra, fapt care situează naşterea lui Isus pe 28 martie (întrucât Isus, după sugestia din Malachia 4,2, este „Soarele dreptăţii”). Alte surse antice menţionează datele de 2 aprilie, 19 aprilie, 20 mai. Iulius Africanul, într-un pasaj din Cronografie, propune ziua de 25 decembrie, plecând de la premisa că 25 martie ar fi data conceperii lui Isus (Bunavestire).


Oricum ar sta lucrurile, cert este că, în primele secole, creştinii n-au avut o sărbătoare specială dedicată naşterii Mântuitorului, Întrupării. Pentru creştini, adevărata naştere este naşterea cerească. Marea, unica sărbătoare a începuturilor Bisericii rămâne Paştele, altfel spus, comemorarea răstignirii, morţii şi Învierii. Teologia răscumpărării prin jertfă avea să atragă după ea, precum un magnet sacru, şi teologia Întrupării, a manifestării lui Dumnezeu printre oameni. Aici însă lucrurile au fost de la bun început complicate. Ne lovim de una din problemele cristologice cele mai spinoase, abordată cu precauţie chiar şi de un teolog de talia lui Karl Rahner: când şi cum s-a maturizat în Isus certitudinea că El este Fiul unic al lui Dumnezeu? Unii admiteau că dumnezeirea lui Isus nu s-a manifestat efectiv şi plenar decât în momentul botezului săvârşit în apele Iordanului de către Ioan Botezătorul (epifania). Alt curent, ulterior considerat ortodox, suprapunea momentul îndumnezeirii cu cel al naşterii/Întrupării.

Prima menţiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus, la Alexandria, se află în Stromatele lui Clement (I,21,146,1). La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide. Trebuie amintit că, pentru Basilide şi discipolii săi, venirea în trup a lui Isus, încarnarea efectivă nu joacă un rol important în mântuire, aceasta fiind socotită ca rezultatul unui proces pur spiritual, interior. Basilide sărbătorea pe 6 ianuarie epiphaneia, manifestarea lui Cristos în lumea pământească, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Nu era vorba despre naşterea lui Isus din Maria Fecioară. Gnosticii au ales data respectivă din motive polemice, pentru a contracara un cult păgân: fie al lui Dionysos, fie al lui Eon, cel născut din fecioara Core, fie al lui Osiris. În noaptea de 6 ianuarie, se spune, apele Nilului primeau o putere miraculoasă extraordinară de la aceste zeităţi. Deşi întemeiată de eretici, sărbătoarea Epifaniei (6 ianuarie) a fost preluată de majoritatea bisericilor din Orient. Numai că acestea nu se limitau la comemorarea botezului Mântuitorului, ci au extins sensul sărbătorii integrând în ea şi comemorarea naşterii Lui, venirea magilor şi nunta de la Cana. Prin urmare, până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, laolaltă cu data epifaniei.

Disputele cristologice stârnite în jurul arianismului şi oficializarea politică a creştinismului au avut repercusiuni şi asupra calendarului bisericesc. Aniversarea naşterii lui Isus pe 25 decembrie apare, pentru prima dată, la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de către creştinism a marii sărbători mitraice a Soarelui, pe de altă parte, condamnarea învăţăturii lui Arie, la Sinodul de la Niceea. Anatemizând arianismul, care Îl subordona pe Cristos Tatălui, considerându-L creat, Sinodul a tranşat şi asupra chestiunii îndumnezeirii lui Cristos, distingând net Încarnarea de Epifanie. Prin urmare, cele două momente din viaţa Mântuitorului, fiecare cu un sens teologic diferit, trebuiau comemorate separat. Faptul că ambele continuau să fie comemorate pe 6 ianuarie risca să prelungească un amalgam primejdios. Data Crăciunului s-a suprapus aşadar, din raţiuni deopotrivă teologice şi politice, peste data sărbătoririi lui Sol invictus.

Schimbarea nu s-a produs de la sine, peste noapte, fără incidente şi fără rezistenţă din partea credincioşilor obişnuiţi deja cu 6 ianuarie. Egiptul şi Ierusalimul au rămas până târziu centre fidele tradiţiei epifanice. Nimic nu pledează hotărâtor în favoarea uneia dintre cele două date. E totuşi util să cunoaştem dedesubturile lor istorice pentru a nu pica în ispita exclusivismului. Cititorul interesat va găsi o mină de informaţii în lucrarea lui Oscar Cullmann, La nativité et l’arbre de Noël (Naşterea Domnului şi pomul de Crăciun), a cărei ultimă ediţie datează din 1993 şi pe care am încercat să o rezum aici cu câteva mici retuşuri.

Autor: Cristian Bădiliţă: Din volumul Orthodoxie versus ortodoxie, Curtea veche, 2009

marți, 14 decembrie 2010

DESPRE DATA CELEBRĂRII PAȘTELUI...

Deși suntem în timpul Adventului, nu cred că este greșit să ne întrebăm asupra acestui argument spinos, după părerea fraților noștri ortodocși.
Știm și noi, știu și ei ce spune, clar, Conciliul de la Niceea din anul 325: "Toţi creştinii vor sărbători Paştile în aceeaşi zi: prima duminică după lună plină, care urmează echinocţiului de primăvară". Sinodul din Niceea a dat Bisericii un model simplu şi clar pentru a defini data sărbătorii Paştelui, sprijinindu-se pe ceasul lui Dumnezeu, care este Creaţia. Între timp, au apărut şi alte mijloace de calculare a timpului mântuirii, însă orice mijloc sofisticat nu trebuie să facă altceva decât să alinieze calculul uman la creaţia lui Dumnezeu, care este perfectă".
Care este atunci problema? Recunoaștem sau nu cu toții hotărârile acestui Conciliu? Sau numai ceea ce ne convine! Biserica Romano-Catolică celebrează Paștele ținând cont de hotărârea acestui Conciliu.
AJUNGE ORGOLIUL, MÂNDRIA ȘI IGNORANȚA care ne-a învrăjbit aproape 1000 de ani. Ajunge!!!!!!!!!!!!
Până una alta, și anul viitor, ca și anul acesta, Paștele se va sărbători la aceeași dată, atât în Biserica Catolică cât și în cea Ortodoxă.

Harul costisitor - Dietrich Bonhoeffer

Harul ieftin este duşmanul de moarte al bisericii noastre. Astăzi, lupta noastră se dă pentru harul care costă scump. Harul ieftin înseamnă har ca marfă de duzină: iertare ieftină, mângâiere ieftină, sacramente ieftine; harul a devenit tezaurul nesecat al Bisericii, din care se distribuie cu mână largă, fără şovăieli şi fără limite; har fără preţ, har fără costuri. Esenţa harului, nu-i aşa, e tocmai aceasta: datoria a fost plătită în avans, o dată pentru totdeauna. Şi dacă datoria a fost achitată, atunci totul se poate obţine pe nimic. Costurile au fost infinite, cum infinite sunt, în consecinţă, şi posibilităţile de folosire şi de irosire.


Harul ieftin înseamnă har ca învăţătură, ca principiu, ca sistem; înseamnă iertarea păcatelor ca adevăr general valabil, înseamnă dragostea lui Dumnezeu, în chip de concepţie creştină despre Dumnezeu. Este suficient să o accepţi, ca să capeţi numaidecât iertarea de păcate. Biserica adeptă a acestei învăţături despre har are în mod nemijlocit parte de el. Într-o astfel de biserică, lumea găseşte o acoperire ieftină a păcatelor sale, pe care nu le regretă şi de care, tocmai de aceea, nu-şi doreşte să se elibereze. Harul ieftin înseamnă deci tăgăduirea Cuvântului viu al lui Dumnezeu, tăgăduirea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu.

Harul ieftin înseamnă justificarea păcatului, nu a păcătosului. Harul face totul de la sine, de aceea, toate pot să rămână ca înainte. „O, ce-n zadar mi-s faptele.“ Lumea rămâne lume, iar noi rămânem păcătoşi „şi-n cea mai bună viaţă“. Aşadar, creştinul n-are decât să trăiască precum lumea, să se conformeze chipului ei în toate lucrurile şi să nu se încumete să trăiască – precum ereticii de entuziaşti– o altfel de viaţă, sub har, decât cea trăită cândva sub stăpânirea păcatului! Nu cumva să se revolte împotriva harului, să profaneze harul măreţ şi ieftin, să instituie o nouă religie a slovei, încercând să trăiască o viaţă de ascultare a poruncilor lui Isus Hristos! Lumea a fost justificată prin har, de aceea, creştinul –ca să-l ia în serios şi ca să nu se împotrivească acestui har de neînlocuit – poate să trăiască precum restul lumii! Cu siguranţă că şi-ar dori să facă ceva ieşit din comun, iar a nu face nimic înseamnă, fără îndoială, cea mai grea renunţare, fiind nevoit să trăiască în mod lumesc. Însă trebuie să ajungă la această renunţare, să practice lepădarea de sine, nu cumva să se deosebească de lume, prin viaţa lui. Într-atât trebuie să lase harul să fie cu adevărat har, încât să nu zdruncine credinţa lumii în acest har ieftin. Creştinul n-are decât să se consoleze în starea lui lumească, în această renunţare imperativă,asumată de dragul lumii –ba nu,de dragul harului – şi să se simtă sigur (securus) că posedă harul, care face totul de la sine. Aşadar, creştinul să nu accepte ucenicia, ci să-şi găsească mângâierea în har! Harul ieftin înseamnă justificarea păcatului, nu justificarea păcătosului gata de căinţă, care se lasă de păcat şi se întoarce; harul ieftin nu înseamnă acea iertare de păcate care ne desparte de păcat. Harul ieftin este cel de care dispunem noi înşine.

Harul ieftin înseamnă predicarea iertării fără pocăinţă, înseamnă botez fără disciplină bisericească, euharistie fără mărturisirea păcatelor, absolvirea de păcat fără spovedanie. Harul ieftin este un har fără ucenicie, un har fără cruce, un har fără Isus Hristos cel întrupat şi viu. Harul costisitor este comoara ascunsă în ţarină, de dragul căreia omul merge şi vinde bucuros tot ce are; este mărgăritarul de mare preţ, pentru care negustorul renunţă la toate bunurile sale; este suveranitatea lui Isus Hristos, de dragul căreia omul îşi scoate ochiul care îl face să cadă în păcat; este chemarea lui Hristos, pentru care ucenicii părăsesc mrejele şi Îl urmează.

Harul costisitor este Evanghelia pe care trebuie să o căutăm necurmat, darul pe care trebuie să-l cerem, uşa la care trebuie să batem. Este costisitor, pentru că ne cheamă la ucenicie, este har, pentru că ne cheamă la ucenicie în şcoala lui Isus Hristos. Este costisitor, pentru că îl costă pe om viaţa, este har, pentru că abia aşa îi dăruieşte viaţa. Este costisitor, pentru că osândeşte păcatul, este har, pentru că îl justifică pe păcătos. Mai presus de toate, este costisitor, fiindcă a fost scump pentru Dumnezeu, fiindcă L-a costat pe Dumnezeu viaţa Fiului Său – „voi aţi fost răscumpăraţi cu un preţ“– şi fiindcă ceea ce L-a costat scump pe Dumnezeu nu poate fi ieftin pentru noi. Înainte de toate este har, fiindcă Dumnezeu n-a considerat viaţa Fiului Său un preţ prea mare pentru viaţa noastră, ci L-a dat pentru noi. Harul costisitor este întruparea lui Dumnezeu.

Harul costisitor este har ca odor sfânt al lui Dumnezeu, care trebuie păzit de lume şi care nu trebuie aruncat câinilor. Este Cuvântul viu, Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl rosteşte El Însuşi, după buna Lui plăcere. Ne iese în întâmpinare ca o chemare mărinimoasă la ucenicie în şcoala lui Isus, vine sub forma unui cuvânt de iertare pentru duhul zdrobit şi pentru inima mâhnită. Este costisitor, pentru că îl sileşte pe om să ia jugul uceniciei, urmându-L pe Isus Hristos, este har, pentru că Isus spune: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.“ De două ori îi este adresată lui Petru chemarea: Urmează-Mă! A fost primul şi ultimul cuvânt pe care i l-a adresat Isus ucenicului (Marcu 1:17; Ioan 21:22). Întreaga lui viaţă stă între aceste două chemări. Prima dată, la chemarea lui Isus, lângă lacul Ghenezaret, Petru îşi părăseşte mrejele şi meseria şi Îl urmează pe cuvânt. Ultima dată, Cel Înviat îl întâlneşte la vechea lui îndeletnicire, tot lângă Ghenezaret, şi încă o dată îi spune: Urmează-Mă! Între aceste două chemări se cuprinde întreaga viaţă de ucenicie în şcoala lui Hristos. La mijloc s-a aflat mărturisirea că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Lui Petru îi este descoperit de trei ori unul şi acelaşi lucru, la început, la sfârşit şi în Cezareea lui Filip, şi anume, că Hristos este Domnul şi Dumnezeul lui. Este acelaşi har al lui Hristos, care îl cheamă: Urmează-Mă! şi care i se revelează în mărturisirea despre Fiul lui Dumnezeu. În trei rânduri îi aţine harul calea lui Petru un singur har, descoperit în trei moduri diferite; era harul care îi aparţinea lui Hristos, nu unul pe care ucenicul şi l-a atribuit singur. Era harul lui Hristos Însuşi, făcându-l pe ucenic să lase totul de dragul uceniciei, producând în el acea mărturisire pe care lumea întreagă o va fi socotit blasfematoare, chemându-l pe Petru cel necredincios într-o ultimă părtăşie a martiriului şi iertându-i, astfel, toate păcatele. În viaţa lui Petru, harul şi ucenicia sunt îngemănate indisolubil. El a primit harul care costă scump.

Odată cu răspândirea creştinismului şi cu secularizarea crescândă a Bisericii, cunoaşterea harului costisitor s-a pierdut treptat. Lumea a fost încreştinată, harul a devenit bunul obştesc al unei lumi creştine. A început să poată fi obţinut pe nimic. Totuşi Biserica Romei a păstrat un crâmpei al acestei cunoaşteri. A fost crucial faptul că monahismul nu s-a rupt de Biserică şi că Biserica a avut înţelepciunea de a accepta monahismul. Aici, la marginea Bisericii, a fost locul unde s-a menţinut cunoaşterea faptului că harul este costisitor şi că presupune ucenicia. Pentru Hristos, oamenii au renunţat la tot ce au avut şi au încercat să se conformeze poruncilor lui Isus, printr-un exerciţiu de zi cu zi. Prin urmare viaţa monahală a devenit un protest viu împotriva secularizării creştinismului, a devalorizării harului. Deşi Biserica a tolerat acest protest şi nu a îngăduit să se ajungă la o ruptură, l-a relativizat, ba încă a şi tras foloase de pe urma lui, prin justificarea propriei vieţi seculare. Din acest moment, viaţa monahală a devenit o performanţă individuală, la care imensa majoritate a laicilor nu putea fi constrânsă. Faptul că poruncile lui Isus au ajuns să fie socotite valabile doar pentru un anumit grup de elită s-a dovedit dezastruos, ducând la diferenţierea între un standard maxim şi unul minim al ascultării creştine. În acest fel, ori de câte ori era criticată pentru secularizarea ei, Biserica invoca posibilitatea trăirii unei vieţi monahale în interiorul Bisericii, justificând apoi, comparativ, cealaltă posibilitate, a unei vieţi mai uşoare. Aşa se face că apelul la înţelegerea iniţială a harului costisitor, în forma în care ar fi trebuit să se păstreze în Biserica Romei prin monahism, a ajuns, în mod paradoxal, să constituie tocmai justificarea finală a secularizării Bisericii. Chiar şi aşa, greşeala fatală a monahismului nu a constat în faptul că a mers pe calea harului care presupune o ucenicie radicală – cu toate neînţelegerile lui despre conţinutul voii lui Isus –ci în faptul că s-a îndepărtat considerabil de creştinismul autentic, permiţând ca drumul lui să devină realizarea specială şi opţională a câtorva indivizi şi pretinzând, prin aceasta, merite deosebite în dreptul său.

În preajma Reformei, când Dumnezeu, prin slujitorul său, Martin Luther, a restaurat Evanghelia harului pur şi costisitor, l-a trecut pe acesta prin mănăstire. Luther a fost călugăr; a lăsat totul şi a dorit să-L urmeze pe Hristos într-o ascultare deplină. A renunţat la lume şi s-a dedicat lucrării creştine. A învăţat ascultarea de Hristos şi de Biserica Sa, conştient fiind că numai cel care ascultă poate să şi creadă. Intrarea în mănăstire l-a costat dedicarea totală a vieţii.A eşuat tocmai în încercarea de a ajunge la Dumnezeu pe calea eforturilor proprii. Însă Dumnezeu i-a arătat, prin Scriptură, că ucenicia nu este performanţa meritorie a câtorva, ci porunca lui Dumnezeu pentru toţi creştinii. Lucrarea smerită a uceniciei a devenit, în monahism, o realizare meritorie a sfinţilor. Lepădarea de sine a ucenicului s-a dovedit a fi suprema autoafirmare spirituală a celor evlavioşi. Prin urmare, lumea a pătruns în însăşi inima vieţii monahale şi a început să lucreze din nou, în cel mai periculos mod cu putinţă. Fuga monahului de viaţa lumească s-a dovedit a fi cea mai subtilă formă de iubire a lumii. Când această ultimă posibilitate de a duce o viaţă evlavioasă a eşuat, Luther a apucat harul. În prăbuşirea vieţii monahale el a văzut mâna salvatoare a lui Dumnezeu, întinsă prin Isus Hristos. A apucat-o strâns, încredinţat că „în zadar mi-s faptele, şi-n cea mai bună viaţă“. Harul care i s-a oferit a fost unul costisitor şi i-a zdruncinat întreaga existenţă. Încă o dată, a trebuit să părăsească mrejele şi să meargă după Isus. Întâia oară, când a ales să meargă la mănăstire, a renunţat la toate, mai puţin la sine însuşi, la eul său evlavios. Acum însă i-a fost luat până şi acesta. El a acceptat chemarea la ucenicie nu în baza vreunui merit personal, ci a harului lui Dumnezeu. Nu i s-a spus: „Negreşit, ai păcătuit, însă acum totul este iertat. Rămâi mai departe aşa cum eşti şi consolează-te cu iertarea primită!“ Luther a trebuit să părăsească mănăstirea şi să revină în lume, nu pentru că lumea în sine era bună şi sfântă, ci pentru că mănăstirea nu era cu nimic diferită de lume.

Întoarcerea lui Luther din mănăstire în lume a fost cel mai puternic asalt pe care l-a suferit lumea, din zilele creştinismului timpuriu. Refuzul arătat lumii prin călugărire a fost joacă de copil, în comparaţie cu refuzul de care lumea a avut parte prin revenirea lui în ea. De această dată, asaltul a fost frontal. Ucenicia trebuia trăită acum în lume. Performanţele obţinute, până acum, în circumstanţele şi în înlesnirile deosebite ale vieţii monahale au devenit datoria fiecărui creştin.Ascultarea deplină de poruncile lui Isus trebuia dovedită în trăirea şi în activităţile de zi cu zi. Astfel, conflictul dintre viaţa creştinului şi viaţa lumii s-a acutizat în mod neaşteptat. Creştinul a acceptat confruntarea cu lumea, iar lupta care s-a dat a fost corp la corp.

Nimic n-ar fi mai dezastruos decât să credem în mod eronat că Luther, prin redescoperirea Evangheliei harului pur, i-a scutit pe oameni de a mai asculta poruncile lui Isus în lume; descoperirea Reformei ar fi, în acest caz, sfinţirea şi justificarea lumii prin harul care aduce nemijlocit iertarea. Dimpotrivă, pentru Luther, vocaţia seculară a creştinului îşi găseşte justificarea numai atunci când în ea se manifestă, cu maximă tărie, protestul său faţă de lume.Vocaţia seculară a creştinului poate primi noua recunoaştere adusă de Evanghelie doar în măsura în care acesta o practică, urmându-L pe Hristos. Nu justificarea păcatului, ci justificarea păcătosului a fost cea care l-a determinat pe Luther să părăsească mănăstirea şi să se întoarcă în lume. Lui Luther i-a fost dăruit harul costisitor. Har, pentru că a fost o ploaie peste un pământ pârjolit, mângâiere în vreme de necaz, eliberare din robia unui mod de viaţă autoimpus, iertarea tuturor păcatelor. Costisitor, pentru că nu l-a scutit de fapte, ci a intensificat nespus de mult chemarea la ucenicie. Era har, pentru că a costat atât de mult şi a costat atât de mult tocmai fiindcă era har. Acesta a fost secretul Evangheliei Reformei – justificarea păcătosului.

Cu toate acestea, din episodul Reformei, în final n-a învins descoperirea lui Luther cu privire la harul pur şi costisitor, ci vigilentul instinct religios al omului pentru locul unde harul se poate obţine pe nimic.A fost nevoie doar de o schimbare subtilă, aproape imperceptibilă, de accent, şi s-a ajuns la o situaţie cât se poate de periculoasă şi de distrugătoare. Luther susţinuse că omul nu poate sta înaintea lui Dumnezeu, oricât de evlavioase ar fi faptele şi căile lui, pentru că, în final, se caută pe sine însuşi. Aflat în strâmtorare, Luther a primit, prin credinţă, harul iertării gratuite şi necondiţionate a tuturor păcatelor. Din această experienţă a învăţat că harul l-a costat întreaga lui viaţă şi că trebuie să plătească zi de zi acest preţ; că harul nu l-a scutit de ucenicie, ci l-a atras şi mai mult către ea. Când Luther vorbea despre har, făcea referire şi la viaţa lui, care numai prin har a fost supusă ascultării depline de Hristos. Nu putea să vorbească în alt chip despre har. Luther a spus că numai harul lucrează, iar discipolii lui au reprodus în mod fidel această concepţie, cu o singură deosebire: foarte curând, au omis şi n-au mai adus în discuţie ucenicia, care, pentru Luther, se înţelegea de la sine. Într-adevăr, Luther nu avea nevoie să menţioneze acest aspect, deoarece întotdeauna a vorbit ca unul pentru care harul a însemnat cea mai exigentă ucenicie în şcoala lui Isus. Doctrina discipolilor era inatacabilă, în comparaţie cu cea a lui Luther; şi totuşi ea a însemnat sfârşitul şi ruinarea Reformei, ca revelare a harului costisitor al lui Dumnezeu pe pământ. Justificarea păcătosului în lume a devenit justificarea păcatului şi a lumii. Harul costisitor a devenit un har ieftin, fără ucenicie.

Când Luther a spus că faptele sunt în zadar, şi-n cea mai bună viaţă, şi că n-au nicio valoare înaintea lui Dumnezeu, că „doar harul şi îndurarea aduc iertarea de păcate“, vorbea ca unul care se ştia chemat la ucenicie, la renunţare totală, până în acel moment şi, iarăşi, din acel moment. Pentru Luther, cunoaşterea harului a însemnat despărţirea radicală şi definitivă de păcatul din viaţa sa, dar niciodată justificarea lui. Primirea iertării a însemnat renunţarea definitivă şi radicală la o viaţă determinată de propria voinţă; cunoaşterea harului a reprezentat, de fapt, luarea în serios a chemării la ucenicie.

(Fragment din Dietrich Bonhoeffer, Costul uceniciei, Editura Peregrin, Cluj-Napoca, 2009, traducere de Ligia Taloş ; editor coordonator: Emanuel Conţac; editare şi corectură: Adela Duca Referent ştiinţific: Emanuel Conţac )
Sursa: http://www.oglindanet.ro/